Semantica iertării, pragmatica exilului

Vară de vară mă întorc pe meleagurile dobrogene. Secvenţe din trecut se suprapun peisajului într-o succesiune pe care, întoarsă în SUA, o pot continua (dar nu la aceiaşi intensitate). Locul (devin)e magic; transplantat în amintire, sonor, dar paradoxal static.

Până să plec din ţară nu am considerat niciodată exilul lui Ovidiu mai mult decât ştiam cu toţii. El scrie în Tristele, „Marea este agitată de valuri în timpul iernii,/dar inima-mi din piept este şi mai tulburată decît însăşi marea./ De aceea, cititorule nevinovat, trebuie să mă ierţi şi mai mult/ că versurile acestea sînt/ mai prejos de aşteptările tale, cum şi sînt de fapt“. Tomisul lui Ovidiu e Constanţa verilor mele în care şterg clădiri, oameni şi văd doar întâlnirea Mării Negre cu orizontul şi vapoarele ancorate în larg de mare, mici, ca o Fată Morgana sunt de neatins, dar şi o dovadă a existenţei lor. Vrem mereu dovezi ale suferinţei, ale existenţei, ale transformării. În cazul de faţă, a celor filtrate prin exil. 

Acum câteva zile, a apărut în presă că Ovidiu a fost iertat, că exilul lui a fost revocat. În 2008, Dante, alt exilat, fusese şi el iertat. „A ierta“, semantic, pare simplu. Prima definiţie a cuvântului dată de DEX este, verb, tranzitiv, „A scuti pe cineva de o pedeapsă, a trece cu vederea vină, greşeala cuiva, a nu mai consideră vinovat pe cineva.“ Pragmatic, lucrurile se complică. Ce înseamnă să ierţi pe cineva care a murit în exil, ce înseamnă să îi ştergi urmele adânci ale exilului fie şi post-mortem? Iertarea e umilă şi purgativă. Sigur, e uşor să zicem, „Ovidiu nu se (adaugă semi-adverbul mai pentru nuanţare) poate bucura de asta.“ Numai că un cuvânt precum exil, care se deschide simultan în substantiv şi în verb, este o realitate dură, încercată. În exil, Ovidiu a compus Tristele şi Ponticele. În exil, Ovidiu nu a mai fost Ovidiu. Pentru unii, exilul este sacrificiu: misterios, capricios, egoist. În statuia făcută de Etore Ferrari din piaţa care îi poartă numele, corpul lui Ovidiu este un contur fragil. Spart, dorul de casă se revarsă. Vara, când trec pe lângă statuie, mă uit furiş la ochii lui: deşi ţine capul în jos, mă strecor până lacrimile lui curg pe faţa mea. M-am întors în fiecare vară la Ovidiu să îi spun poveştile adunate peste an. 

De atunci, de la exilul lui şi până azi, poetica, semantica şi pragmatica dislocării au devenit subiect de discuţii în presă, viaţa de zi cu zi, artă şi literatură. Exilat, imigrant, refugiat, expatriat, etc. Ontologia lui a trăi în alt loc decât cel în care te-ai născut s-a schimbat. Azi ne batem cu pumnii în piept că aparţinem unei ţări, dar ţara ne poate de multe ori amăgi, ne poate invita sau forţa să plecăm, ne transformă din cetăţeni în călători cu destinaţii şi destine care pot fi controversate, incerte.

Personal, am trăit starea de nu aparţine unei ţări cu relativă detaşare. Am găsit ironică ideea că cineva trebuie să fie doar a unei ţări. De fapt, pragmatic, e un reducţionism flagrant. Dar ce înseamnă de fapt acasă? În copilărie, eram în casa tatei, mamei, surorii mai mari şi a bunicii. Ca adult, acasă sunt mamă şi soţie. Acasă pentru mine este limba în care mă exprim şi asta variază. Călătoresc cel mai profund prin limbaj, expresii, conotaţii, tăceri, toate nisipuri mişcătoare, iar această nestatornicie este benefică, mutatis mutandis ad infinitum. 

Închid ochii şi călătoresc. Mă alătur bătrânului orb din piesa lui Matéi Vişniec, Occident Express. El stă lângă şine şi aşteaptă să treacă celebrul tren, Orient express, care face legătura între continente, care traversează ţări, care are o gară unde oamenii urcă şi o destinaţie către enigmaticul occident. Bătrânul lui Matei nu mai vede. E un Tiresias, obosit de schimbarea care nu vine în România, marcat de anii de închisoare făcuţi în Siberia, de comunismul care a trecut prin el (şi ţară) lăsând cicatrici. Iar afurisitul ăsta de tren e de neatins, deşi (el se minte că) trece prin România, nu se opreşte, merge mai departe, nepăsându-i de oamenii de aici, tachinându-i răutăcios. Aşa par lucrurile dacă vedem prin bătrânul orb, care doar simte cum realitatea nu e ce trebuie să fie, se sfărâmă la atingere, cum schimbarea post-comunism nu a avut loc, întârzie, deşi pasagerii s-au urcat în tren din(ainte de) 1989 şi aşteaptă. Trenul refuză să plece din gară.

Unii însă nu au mai rezistat şi au plecat din ţară. Bătrânul a stat, deşi zice că ar vrea să plece. Nu ştiu dacă ar avea avea curajul. E un pasaj în romanul Paşaport de Herta Müller în care oamenii trăiesc aceiaşi realitate mizerabilă, unii vor să plece, dar alţii preferă să stea. Unii visează la acasă, alţii consideră ce au drept acasă. Te(a)ma eşecului şi a neadaptării e ce face pe unii să stea în loc, chiar dacă realitatea e inumană. De aceea, cred că bătrânul lui Matéi nu ar vrea să plece, ci doar să călătorească cu gândul. La finalul piesei, bătrânul vrea doar să atingă o parte a trenului, iar nepoata lui îl păcăleşte că se poate şi asta, deşi trenul nu opreşte în România (nici măcar nu există, dar aici e frumosul piesei: creăm în noi realităţile dorite, nu ne trebuie dovezi la fiecare pas, unim visul cu realitatea).    

Ce îl face pe bătrân un personaj memorabil e atunci când, pe lângă atingerea unei bucăţi dintr-un tren care mai mult e în mintea lui decât în realitate, e atunci când, de data asta concret, vrea să urineze pe fiecare loc aflat la graniţă. Bătrânul, prin gestul lui extrem, vorbeşte despre cum un cuvânt poate înfricoşa, teroriza, despărţi, diviza.

ORBUL: De cîţiva ani umblu prin Europa cu nepoata şi mă piş pe frontiere… Eu mă piş şi ea mă filmează din măşînă… că vreau să întru în cartea recordurilor… Ai auzit de cartea recordurilor? Guinness book… M-am pişat pînă acum pe 17 frontiere… Frontierele noastre cu vecinii le-am făcut toate, doar asta îmi lipsea… M-am pişat pe frontiera dintre Franţa şi Germania, m-am pişat la graniţa dintre Italia şi Slovenia, am fost şi m-am pişat şi pe frontieră germanopoloneză… Am eu unele pe care am vrut să mă piş mai repede... Numai că nu apuc să le termin că văd că apar altele… Cînd dracu’ ajung eu în Bosnia sau în Kosovo? Parcă am contract cu ei… Cînd cred că am terminat cu o regiune, paf, mai apare cîte o ţară independentă… Să le ia dracul de frontiere, niciodată n-apuci să te pişi pe toate…

Dacă bătrânul lui Matei reprezintă un caz adesea întâlnit, al celui din est care este atras de mirajul occidentului şi care are nostalgia unei vieţi pe care nu a trăit-o niciodată ci doar a visat-o, în povestea lui Alexandru Bălăşescu, „Adopt a Canadian“, autorul ne prezintă un scenariu inedit: cu ar fi dacă cei din occident, forţaţi de împrejurări majore, ar emigra către ţări din Europa? În cazul naraţiunii lui Alexandru, datorită schimbărilor climatice ireversibile aduse de încălzirea globală, canadienii sunt forţaţi să plece din ţara lor. Ei îşi caută acum adăpost. Protagoniştii ajung în România unde nu se simt deloc „ca acasă“. Ba mai mult, vor să plece în Franţa sau în ţările nordice, unde e „civilizat.“ Aici, fără nicio îndoială, apare elementul balcanic, nu uşor de digerat sau înţeles, cât şi puternica influenţă socio-culturală că vestul e cel către către dorim să ne îndreptăm. Când un cuplu de localnici cu relaţii, statut social şi înstărit doreşte să îi „adopte,“ tatăl familiei canadiene este de acord. El de fapt nici nu mai ştie dacă vrea să plece în altă ţară sau dacă îi e bine aici/dacă va învaţa să îi fie bine.

„Adopt a Canadian“ m-a făcut să mă gândesc la multe. În primul rând, în timpul controversatei campanii prezidenţiale electorale de la americani din 2016, îi auzeam pe mulţi comentând: „Dacă iese candidatul republican, noi ne mutăm în Germania.“ După alegeri, nu a plecat nimeni. Exodul anunţat pe reţelele de socializare nu a avut loc. Bineînţeles că nu vrei să pleci de acasă. Un război te împinge afară din casă. O stare de rău general care nu se mai termină sau/şi care se agravează te dau afară din casă. Altfel, stai la tine.

„Adopt a Canadian“ mi-a adus aminte şi de panourile pe care le văd când sunt în maşină, „adopt-a-highway,“ unde poţi investi/cumpăra o bucată din autostradă de care va trebui să te îngrijeşti. Adopţia devine responsabilitatea ta.

Voi scrie o platitudine, ştiu: o şosea e circulată de toţi. Nimeni nu te opreşte la fiecare kilometru parcurs ca să te sâcâie sau agaseze, „Unde te duci? Către ce destinaţie? Şi de ce?“ Accelerezi şi te laşi în urmă, sperând că te vei întoarce. Exilul nu e mereu un du-te vino. Starea de a fi imigrant câteodată se încheie. Dacă rămâi în ţara în care ţi-ai zis că doar vei tranzita de multe ori rămâi. Nu mai pleci. Rădăcinile ţi le plantezi în aer. Cu susul în jos sau poate e doar o schimbare de optică.

De multe ori, mă urc în două trenuri: unul real, altul imaginar. Unul e în gară la Tulcea şi mă duce la Gara de Nord din Bucureşti: sunt mereu în drum spre studenţie. Al doilea e în vis şi, ca orice vis, se (men)ţine în suflet. Dar sunt la fel de reală în ambele. Mobilă, trec de borne şi merg mai departe. Kilometrajul e citit doar în limba iniţiaţilor, a celor trecuţi prin exil. Pentru noi, iertarea lui Dante şi a lui Ovidiu e pragmatică pentru că ne reaminteşte că în exil ne metamorfozăm.