În consecinţă, diplomaţie „clasică“ se mai face în puţine locuri, poate ultimul spaţiu de acest gen fiind ONU, cu toate limitările din ce în mai evidente care, inevitabil, fie vor duce la o schimbare din temelii a organizaţiei, cu o noua Cartă, fie vor conduce la desfiinţarea ei pe motiv de inutilitate globală. Diplomaţii de azi au de cele mai multe ori raţionamentul unor oameni de afaceri care trebuie să identifice precis, corect şi la timp oportunităţile dintr-un anume spaţiu. Toate raţionamentele ulterioare decurg de la această primă analiză care transmite decidentului politic argumentele pentru care poate decide acţiunile ulterioare, inclusiv ameninţarea sau folosirea forţei (economice sau militare) pentru a-şi asigura accesul privilegiat la teritoriul respectiv.

Suntem acum în momentul în care, după decenii de mişcări mai mult sau mai puţin discrete, marii jucători ai lumii au decis că a venit timpul găsirii şi impunerii unei soluţii de durată în Orientul Mijlociu, devenit o regiune mult prea riscantă pentru ceea ce înseamnă echilibrul planetar. Problema nu este dacă se va face acest lucru. Nu există niciun fel de dubiu în acest sens. Disputele de acum privesc formula în care urmează să apară şi să fie impusă această soluţie. Negociat sau prin forţă. Un răspuns încă nesigur şi de care depinde soarta lumii.

Iar procesul curge acum cu mai mare viteză şi sub o presiune incomparabil mai mare după decizia lui Donald Trump de a ieşi din "Acordul nuclear" iranian. Mişcare în aşteptarea căreia toţi ceilalţi - mari puteri ale lumii - se pregătiseră intensiv şi lansaseră de luni de zile negocieri pentru a putea fi în stare să reacţioneze foarte rapid, tocmai pentru a limita sau chiar crea o forţă egală de contrapunere pentru sancţiunile americane la adresa Iranului şi care, din acest moment, penalizează toate ţările şi companiile comerciale care fac afaceri cu Iranului.

Ceea ce, deja la doar câteva zile după mişcarea americană, a creat un cu totul alt peisaj de alianţe imediate şi a permis iniţierea unei noi ţesături de putere cu perspective neaşteptate. Prima mişcare, a fost iniţiată de Rusia: Iuri Uşakov, consilierul pentru Afaceri Externe al preşedintelui rus Vladimir Putin, a anunţat că săptămâna viitoare va fi semnat un tratat comercial între Uniunea Economică Eurasiatică (UEEA) şi Iran. Iuri Uşakov a argumentat că definitivarea tratatului comercial era programată de mult timp, dar semnarea coincide cu retragerea Statelor Unite din Acordul nuclear semnat de marile puteri cu Iranul şi cu impunerea de noi sancţiuni americane contra Teheranului. Reamintesc că din organizaţia respectivă fac parte şi Kazahstan, Belarus, Armenia şi Kîrgîzstan, iar Mongolia şi Tajikistanul şi-au anunţat intenţiile de a adera. Ceea ce deschide o perspectivă mai largă de interpretare, căci o eventuală aderare a Iranului la Uniunea Eurasiatică ar deschide perspectiva formării unei noi hărţi de putere, cel puţin regională, care să intre într-o relaţie privilegiată, economică şi de securitate, cu Organizaţia de cooperare de la Shanghai.

A doua mişcare, la fel de interesantă şi cu impact semnificativ, se va produce pe 15 mai, când la Bruxelles, sub preşedinţia Federicăi Mogherini, Înaltul Reprezentant al UE pentru politică externă şi securitate, va fi organizată o reuniune în care diplomaţi de rang foarte înalt din Marea Britanie, Franţa, Germania vor discuta cu omologul lor iranian despre modul în care "acordul nuclear" va fi implementat în continuare, aceasta fiind poziţia semnatarilor europeni ai textului, în deplin acord cu Rusia şi China. Şi, pentru a prefaţa acest moment, a existat ieri o convorbire telefonică între doamna cancelar Merkel şi preşedintele iranian Hassan Rojani, relatată într-un comunicat de presă de Steffen Seibert purtătorul de cuvânt al cancelarului german:

"Cancelarul a subliniat că Germania - precum şi Marea Britanie şi Franţa - rămân angajate în acordul nuclear cu Iranul, atâta timp cât această ţară va continua să-şi îndeplinească obligaţiile asumate în termenii acestui acord. Cancelarul s-a exprimat în favoarea organizării unor convorbiri în format extins cu statele implicate şi Iranul asupra programului său de rachete balistice şi acţiunilor sale în zone precum Siria şi Yemen. A condamnat atacul israelian asupra poziţiilor militare din zona Golan şi a cerut Iranului să contribuie la dezescaladarea tensiunilor în regiune". Exact acelaşi mesaj care a rezultat şi din discuţia telefonică între preşedinţii Macron şi Rohani, poziţia franceză fiind de a "continua acordul în toate dimensiunile sale".

Dimensiuni exclusiv economice? Nicidecum, căci, pe fond, este vorba despre modul în care, da sau nu, marile puteri vor reuşi să se pună de acord pentru a scoate pe masă o situaţie negociată. Înainte ca lucrurile să degenereze şi mai mult. Caz în care să vedem cine şi la ce este gata să renunţe, căci miza culoarelor de transport securizate presupune şi că cineva va avea forţe în teren pentru a garanta asta. Iar culoarele rus şi chinez se conturează din ce în ce mai clar, cu ieşirile acum garantate la Marea Mediterană şi înspre Golf şi Oceanul Indian. Vor renunţa la Siria care, în combinaţie cu Iranul şi Afganistanul, reprezintă cheia de acces (sau de interdicţie a accesului), acum bastioane active anti-americane, asociindu-se cu ţări precum Pakistanul sau, din ce în ce mai posibil, India?

Sigur că se va negocia în continuare, dar care sunt limitele în care se poate considera că Statele Unite vor fi gata să cedeze? Vom vedea dacă va continua presiunea sancţiunilor specifice pentru ţările care fac comerţ cu Iranul şi la ce nivel se ridică, măcar pentru prima lună, pierderile pentru companiile americane şi europene. De ce doar „în prima lună"? Pentru că, în iunie, este probabil să vedem cum Trump va decide aplicarea taxelor prohibitive pentru exporturile europene de oţel şi aluminiu şi atunci vom şti care va fi răspunsul decis de Bruxelles privind sancţiuni de răspuns asupra produselor agricole şi alimentare americane. Un război comercial foarte dur în perspectivă şi care poate să ducă la orice tip de consecinţe ulterioare, Iar noile măsuri super-protecţioniste americane vor lovi greu şi alte multe ţări ale lumii, unele prietene şi aliate precum Canada, spre exemplu. Nemaivorbind despre faptul că ne aşteptăm să vedem cu Donald Trump va decide, foarte probabil, şi ieşirea SUA din alt mare tratat, cel de liber schimb cu Mexicul şi Canada.

În mijlocul atâtor incertitudini, un singur lucru este absolut clar: după acest moment de cumpănă în care toate lumea a abandonat foarte rapid măştile şi comportamentele de protocol, nimic nu va mai fi la fel. Nici noi, nici harta de putere care determină relaţiile dintre ţări. Sunt mai multe hărţi care sunt scoase la vedere, unele mai vechi, altele foarte noi. Unitatea lor comună de măsură: accesul la resurse, capacitatea de securizare a accesului, centrate pe Orientul Mijlociu, acolo de unde pleacă drumurile spre Africa, noul Eldorado, motivaţia uriaşă a bogăţiilor de mâine, cea pe care nu vrea s-o rateze nimeni.