Sarkozysm european

Victoria lui Nicolas Sarkozy, pe care am dorit-o şi prevăzut-o de multă vreme, are multiple semnificaţii pentru viitorul politicii europene. Mai întâi de toate pentru că noul

Victoria lui Nicolas Sarkozy, pe care am dorit-o şi prevăzut-o de multă vreme, are multiple semnificaţii pentru viitorul politicii europene.

Mai întâi de toate pentru că noul preşedinte al Franţei este un bun european prin însăşi originile sale: tatăl ungur, iar bunicul matern - evreu din Salonic. Este o ruptură considerabilă în tradiţia politică franceză, care-i permite un discurs fără complexe faţă de chestiunea imigraţiei. Sarkozy e patriot în măsura în care e european: strânsa legătură dintre patriotism şi europenism este vitală pentru viitorul proiectului european. Armonizarea, nu negarea, identităţilor naţionale este fundamentul conştiinţei europene.

Alt element major de ruptură este liberalismul afişat. Or, Franţa este singura ţară din Europa în care cuvântul "liberal" este o insultă - şi asta în pofida formidabilei tradiţii de gândire liberală franceză. Sarkozy este descris adesea ca fiind "prea de dreapta" tocmai pentru că este liberal într-o ţară cu puternice reflexe socialiste. Liberalismul său nu e dogmatic, ci pragmatic, orientat spre măsuri şi realizări concrete. Liberalismul de principiu nu-l împiedică să înţeleagă nevoia de ordine şi autoritate, aspiraţiile către justiţie şi solidaritate socială, imperativele decizioniste ale acţiunii politice. Aspectul cel mai frapant al dezbaterii cu Segolène Royal a fost pentru mine capacitatea lui Sarkozy de a lua decizii, de a tranşa cu hotărâre anumite chestiuni, în timp ce candidata socialistă promitea mereu câte o <> . În termeni schmittieni avem de-a face cu opoziţia dintre decizie şi discuţie. Atâta numai că Schmitt definea liberalismul prin perenizarea momentului discuţiei şi prin negarea politicului. Sarkozy este, aşadar, un liberal care a depăşit slăbiciunile liberalismului diagnosticate de Carl Schmitt şi capabil să pună în practică ceea ce acesta descria drept "starker Staat und gesunde Wirtschaft", adică legătura dintre un stat puternic şi o economie sănătoasă: un stat cu adevărat puternic este în stare să se autolimiteze şi să se retragă din domeniile vieţii sociale în care nu face decât să se afle în treabă. Cu alte cuvinte, Sarkozy are curajul să pună capăt unui "model social" care nu este de fapt decât permanentizarea unui stat gras şi impotent.

Jean d'Ormesson observa că Sarkozy este promotorul unui veritabil "gramscism de dreapta". Antonio Gramsci, fără îndoială cel mai interesant teoretician marxist al secolului trecut, a înţeles că puterea se cucereşte prin câştigarea spiritelor şi că adevărata luptă politică se duce pe tărâmul ideilor şi al valorilor. Aşa înţeleg eu apelul lui Sarkozy pentru o nouă Renaştere, adică o nouă cultură în care "tout devient possible" (acesta a fost, de altminteri, sloganul campaniei sale). În acest sens îmi văd şi eu confirmată teza cum că Sarkozy reînnoadă cu moştenirea intelectuală şi politică a lui Andre Tardieu, marele om de stat dintre cele două războaie, care a pus bazele teoretice ale Republicii a Cincea. Optimismul voluntarist al lui Sarkozy e de natură nu numai să însănătoşească societatea franceză bolnavă de <> , dar şi să dea, prin contaminare, un nou avânt proiectului european. Franţa a creat problema prin votul negativ de la referendumul din 2005 şi tot Franţa va găsi soluţia prin compromisul unui minitratat constituţional, de care instituţiile europene au atâta nevoie. În timp ce Segolène Royal propunea un nou referendum, Sarkozy a înţeles că nu mai e timp de pierdut şi că pauza de reflexie nu trebuie să devină un pretext al stagnării. Aşa cum spunea Hallstein, proiectul european e ca mersul cu bicicleta: dacă te opreşti, cazi. Iar Sarkozy este, aşa cum declara el însuşi, un partizan al unei Europe politice. Tocmai pentru că e un admirator al Statelor Unite, Sarkozy va şti să dea Uniunii Europene acea capacitate de acţiune politică de care duce atâta lipsă. Robert Kagan observa opoziţia dintre Statele Unite, ca naţiune politică, şi Uniunea Europeană, ca un conglomerat economic bazat pe negarea politicului.

Cu Sarkozy s-ar putea ca această diferenţă să se estompeze fără ca specificităţile idealului european să fie abandonate în avantajul unui model american imposibil de copiat pe bătrânul continent. Sarkozysmul reprezintă, aşadar, o şansă pentru Europa, nu numai pentru Franţa.

Sarkozy este, aşadar, un liberal care a depăşit slăbiciunile liberalismului.