Sancţiunile americane vizează „coridoare strategice“ ale Rusiei şi Chinei. Noi scenarii de conflict în Orientul Apropiat

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dincolo de dimensiunea lor evidentă economică şi politică, noul pachet de sancţiuni americane are şi o valenţă geostrategică şi de securitate extrem de importantă. Este vorba despre aşa-numitele „coridoare strategice“ pe care Rusia şi China au încercat să le constituie şi să le consolideze pentru a-şi asigura o intrare, controlul şi eventuala capacitate de „interzicere a accesului“ în ţări de la „mările calde“.

Astfel, miza majoră a prezenţei ruse şi a angajamentului extrem de amplu în conflictul din Siria viza consolidarea eventual „coridor mediteranean“ ale cărui premize fuseseră instalate în teren de mai mulţi ani, atât prin acţiuni strict economice, cât şi prin noile legături diplomatice cu ţările din Orientul Apropiat sau prin întărirea prezenţei militare şi a vânzării de armament. Andreas Stergiou de la Universitatea din Salonic, rezuma acţiunea rusă în regiune într-un studiu publicat în luna aprilie în Economic World:

Politica externă a Rusiei s-a desfăşurat în condiţiile antagonismului UE-NATO/Rusia mai ales pe problemele energetice şi de securitate care au pus probleme în toată regiunea începând cu anii 1990. Exploatând diferendele şi conflictele care au apărut în mod repetat în ultimul deceniu între principalii actori din regiune, Kremlinul a reuşit să menţină o strategie delicată, discretă, între politicile sale proprii si un joc de lungime, poate mult mai nuanţat decât al oricăruia dintre jucătorii din perioada post Războiul Rece. Strategia rusă pentru regiune este compusă din două elemente principale: energia şi implicarea militară. Factorul «energie» este folosit pentru a asigura poziţia hegemonică a Rusiei ca furnizor tradiţional pentru Occident şi potenţial furnizor energetic al Chinei care încearcă să deschidă un Nou Drum al Mătăsii în regiune.

Implicarea militară a Rusiei are două dimensiuni: prima este dată de cooperarea militară extinsă pe care Kremlinul o are cu cea mai mare parte a ţărilor din regiune şi, în al doilea rând, campania din Siria. Ultima dimensiune reprezintă încercarea Moscovei de a menţine cota de prestigiu intern câştigat odată cu anexarea Crimeii şi rezistenţa la asediul extern impus de Occident, încercând să apară la nivelul noii ordini globale drept o mare putere. Trimiterea în Siria a unor armamente care depăşesc scara operaţiunilor de tipul celor desfăşurate împotriva rebelilor a fost menită să demonstreze puterea militară a Rusiei şi să o prezinte drept o ofertă alternativă de asigurare a securităţii în această regiune instabilă“.

În paralel, Rusia a continuat o mişcare deosebit de amplă, aceea de asigurare a a participării Turciei ca aliatul său strategic, având astfel siguranţa securizării unei intrări energetice în regiune şi a unui punct „prietenos“ în noua arhitectură pe încearcă s-o stabilească în regiune, cu un coridor rusesc prin Turcia sau/şi Azerbaidjan înspre Siria, folosind ca punct de forţă Flota rusă din Marea Caspică. Arhitectură care presupune o prezenţă militară solidă în Siria, garantată de o continuare a guvernării Bashar al-Assad şi de consolidarea unor baze militare. Cele a căror capacitate de luptă, la nevoie, să se poată asocia cu cea a Iranului. Situaţie devenită şi mai interesantă din punct de vedere strategic odată cu apariţia în Qatar a primei baze militare turceşti în străinătate. cap eventual de pod pentru orice mişcare amplă de susţinere (logistică sau desant) în favoarea armatei iraniene. Dar şi a manevrelor militare chinezo-iraniene, cu o impresionantă desfăşurare de forţe navale...

Iranul, a doua ţintă a sancţiunilor americane, este o parte componentă, punctul de exit al construcţiei „coridoarelor strategice“ ale Rusiei înspre „mările calde“. Iranul, aliat şi el al regimului la putere în Siria, este considerat de americani drept principal sponsor al terorismului şi principala ameninţare la interesele occidentale în general şi americane în special, putând în orice clipă să debalanseze echilibrul fragil din zona Golfului.

image

Drept care, în acest moment, alături de spectrul unui conflict în Coreea de Nord, este foarte posibil să vedem o acţiune militară de amploare împotriva Iranului, coaliţia care s-ar putea pune în mişcare fiind una condusă de Arabia Saudită şi la care să se poată adăuga o susţinere decisivă din partea americanilor şi, posibil, una din partea Israelului, trecând printr-o primă fază care ar însemna răsturnarea regimului actual din Qatar şi înlocuirea sa cu unul „prieten“ şi care să fie reintegrat instantaneu în Consiliul de cooperare din Golf, refăcând astfel unitatea necesară pentru lumea şiită în războiul care, dincolo de interesele economice, va avea esenţiala dimensiune de justificare istorică, cea a nevoii de rezolvare a conflictului tradiţional dintre suniţi şi şiiţi. Hărţile operative sunt deja făcute, cu indicaţia principalelor obiective strategice prioritare. Începând cu locaţiile centrele de producţie nucleară:

image

Urmează principalele locaţii militare, aviaţie şi radare, precum şi a principalelor infrastructuri critice:

image
image

Aproximativ aceleaşi cu cele detaliate pe unul dintre scenariile care prezentau un posibil atac aerian masiv israelian:

image

Există o asemenea posibilitate? Desigur, afirmă experţii militari, subliniind faptul că urgenţa situaţiei este dată de acumularea neobişnuit de rapidă de forţe şi echipamente militare trimise în zonă sau, cum este cazul acum pentru Arabia Saudită, achiziţionate masiv în cadrul contractului aprobat de Administraţia Trump. Alex Gorka, pentru „Strategic Cultur Foundation“, detalia un posibil scenariu al conflictului:

SUA vor declanşa operaţiunile militare prin folosirea, de pe mare, a unor rachete de croazieră şi lovituri aeriene, utilizând cel puţin două portavioane şi bombardiere strategice care să ţintească principalele baze militare şi infrastructurile strategice. Odată terminată această misiune, în a doua etapă vor fi ţintite sistemele militare de apărare şi concentrările de forţe. Campania va fi susţinută de o activitate intensă a dronelor militare şi de raiduri efectuate de forţele speciale. Odată cu lansarea operaţiunilor, preţul petrolului va creşte în mod semnificativ. Vor fi folosite bombele speciale de tipul Massive Ordinance Penetrators pentru a lovi instalaţiile nucleare iraniene, lansate de pe bombardiere tip B-2 de la baza de la Diego Garcia. Pentru asta, avioanele americane vor trebui să pătrundă în spaţiul aerian iranian pentru a lansa acest tip de bombe asupra apărării anti-aeriene, în special asupra bazelor de rachete S-300 sau a altor sisteme anti-aeriene care aui fost masiv achiziţionate de iranieni imediat după ridicarea sancţiunilor. Pentru siguranţă, trebuie presupus că iranienii au instalat aceste sisteme de rachete sol-aer pentru a proteja facilităţile lor nucleare. ...SUA va trebui să distrugă sistemul de apărare anti-aeriană înainte de a ataca obiectivele legate de programul nuclear iranian. Pe lângă folosirea rachetelor de croazieră, forţele navale americane vor încerca să ţină deschisă Strămtoarea Ormuz. În mai puţin de 4 minute, radarul în bandă X din Qatar va identifica rachetele iraniene capabile să lovească navele de luptă americane. Ele vor putea fi anihilate de interceptoarele sistemului THAAD (Terminal High Altitude Air Defense) amplasat în Arabia Saudită, Kuweit şi Emiratele Arabe Unite, împreună cu capacităţile proprii de intercepţie de pe crucişătoarele şi distrugătoarele echipate cu sisteme Aegis... Forţele terestre americane au nevoie de aliaţi pentru a controla Irakul şi Afganistanul. În cazul în care SUA va ocupa Iranul, ţară cu o populaţie de peste 60 de milioane de oameni şi cu teren muntos sau/şi arid, care sunt etapele ulterioare? În teorie, o poate face, dar oare cu ce costuri? Ocuparea Iranului ar necesita alocarea de mai multe resurse şi personal decât au făcut SUA în ultimul deceniu, combinând prezenţa în războaiele din Irak şi Afganistan... Dacă demarează asemenea operaţiuni, ar fi logic să ne aşteptăm ca iranienii din regiunea Kurdistan să încerce să profite de oportunitate şi să-şi proclame un stat independent... Kurzii ar putea îndeplini sarcina trupelor terestre, capturând şi asigurând controlul asupra unor zone proxime graniţei irakiene cu Afganistanul... Dar dezvoltările în teren vor complica relaţiile cu Turcia... dar dacă diplomaţia SUA va avea succes, în luptă i se vor alătura monarhiile din Golf, dar şi Egiptul. O operaţiune împotriva Iranului nu va fi uşoară. Este posibil ca, datorită capacităţilor sale crescânde în materie de armament specific pentru asigurarea interzicerii de acces, Iranul să nu aştepte să fie atacat. Poate exploata un element de surpriză şi să lanseze un atac combinat şi concentrat asupra forţelor americane din Golf. Drone, radare de coastă, nave militare şi civile - totul poate fi folosit pentru a iniţia un atac menit să ducă navele americane spre zonele de mine pre-amplasate în zona de luptă. Iranul ar putea folosi rachete balistice cu rază scurtă de acţiune, iar forţe proxy vor ataca bazele militare din regiune. Iranul va încerca cu siguranţă să blocheze strâmtoarea Ormuz, calea strategică pe care este trimisă 40% din producţia exporturilor de petrol din Golf“.

Va interveni Rusia pentru a-şi apăra aliatul iranian? Dacă da, asumându-şi ce tip de costuri şi folosind ce tip de trupe şi tehnică militară? Va urma un alt război limitat de tip sirian sau, de data asta, vor fi implicate masiv forţele strategice ale Federaţiei Ruse? Aceeaşi întrebare ca şi în cazul celuilalt aliat istoric de odinioară al URSS, Coreea de Nord, devenit o povară greu de asumat. Raţionament valabil, exact în aceiaşi termeni, şi în cazul Chinei (cu tratat de asistenţă militară cu Iranul semnat pe 14 noiembrie 2016, cu ocazia vizitei la Teheran a ministrului chinez al Apărării, generalul Chang Wanquan). puterea economică globală cu ambiţii deja exprimate de proiecţie militară globală, cel puţin în ceea ce este asigurarea protecţiei Noului Drum al Mătăsii. Care, în dimensiunea sa maritimă, ar fi foarte serios pus la îndoială dacă s-ar schimba decisiv echilibrul de forţe în zona Golfului şi a estului Mediteranei... Ce va putea face Turcia cu baza sa din Qatar, actual sprijinitor al Iranului devenit aliat strategic, exact în termenii în care Erdogan este legat de Putin?

Un singur element pare absolut cert: Arabia Saudită are acum o „fereastră de oportunitate“ de care vrea să profite la maximum pentru a-şi asigura dominaţia regională, controlul absolut asupra lumii sunite şi, de ce nu, cu orice preţ, de a intra în istorie cu o victorie asupra duşmanului şiit. Având o binecuvântare americană exprimată foarte clar de Preşedintele Trump care consideră că doar sprijinul Arabiei Saudite poate duce la victoria Coaliţiei Globale împotriva terorismului.

Altceva nu avem cert, cel puţin în acest moment. Poate, doar, că trebuie să amintim că, tehnic vorbind, orice atac asupra unei nave, instalaţii sau baze americane poate declanşa automat prevederile articolului din Tratatul de la Washiugton privind apărarea colectivă, introducând în ecuaţie, dacă SUA solicită acest lucru, toate forţele combinate ale NATO. Din acel moment, consecinţele geostrategice sunt cvasi-imposibil de prevăzut, atât pentru zona respectivă, cât şi pentru pacea lumii.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite