Rusia învinge UE în Asia Centrală

Preşedintele Putin a venit la întâlnirea cu liderii UE, după ce tocmai obţinuse gazul turkmen şi kazah pe care se bazau şi aceştia. Liderii locali preferă încă oferta Moscovei După

Preşedintele Putin a venit la întâlnirea cu liderii UE, după ce tocmai obţinuse gazul turkmen şi kazah pe care se bazau şi aceştia. Liderii locali preferă încă oferta Moscovei

După un turneu de o săptămână al preşedintelui rus în republicile central-asiatice, marea majoritate a gazului din Turkmenistan şi Kazahstan va ajunge în Europa prin Rusia. Ceea ce face mai puţin viabilă economic proiectata conductă Nabucco şi aprofundează dependenţa energetică a UE de Moscova.

Kazahstanul a mizat mereu pe politica externă a Rusiei. În paralel, preşedintele Nursultan Nazarbayev a trimis o importantă cantitate din petrolul kazah peste Marea Caspică, pentru a fi vărsat în conducta Baku-Ceyhan, prima rută majoră a hidrocarburilor caspice spre Vest, fără controlul total al Kremlinului - a refuzat însă o conductă subacvatică, ce ar fi mărit simţitor cantitatea hidrocarburilor kazahe nedijmuite de Moscova.

Ultima mare speranţă a europenilor care se visau conectaţi la o conductă transcaspică stătea în schimbarea liderului din Turkmenistan - după ce şi dictatorul Nyazov refuzase proiectul. Erau şi semne bune: la începutul lunii mai, Aşgabat a permis accesul companiei americane Chevron în sectorul turkmen al Mării Caspice. A urmat comunicatul că majoritatea gazului turkmen (90 miliarde mc/ an) va lua întâi calea nordului, prin Kazahstan, cumpărat ieftin de Rusia şi vândut scump Europei.

Grupul de la Cracovia

Acordul Rusiei cu Turkmenistanul, Kazahstanul şi Uzbekistanul este ultima victorie a preşedintelui Putin împotriva "politicii europene de securitate energetică comună". Osatura acestei politici ar fi conducta Nabucco, care poate reduce dependenţa europeană de cele 25-40% gaze ruseşti, prin aducerea gazului azer, iranian, irakian şi chiar rusesc în Europa de Vest, pe ruta Turcia-Bulgaria-România-Ungaria-Austria, adică sub control european. Conducta de şase miliarde dolari este programată să fie operaţională din 2012, când ar transporta 31 miliarde mc gaze pe an. Pentru a fi şi mai productivă, se avea în vedere extinderea ei spre Turkmenistan şi Kazahstan - care au vândut însă acum, pentru decenii, chiar şi producţiile virtuale Rusiei, Chinei şi altor pretendenţi. Cu tot mai puţin petrol şi un necesar tot mai mare de gaze, Europa va importa în 2030 circa 80% din gazul consumat - cantităţi care nu pot veni decât din Rusia sau… Iran.

Între timp, Gazprom a avut un an de renegocieri ale contractelor cu distribuitori europeni şi a cumpărat noi conducte europene. La capătul lui, Ungaria s-a despărţit de interesele UE anunţând că va susţine proiectul rus Blue Stream, care din Turcia merge paralel cu Nabucco. UE s-a mişcat greu cu proiectul Nabucco, gripată de birocraţia deciziilor şi de noi sectarisme. După acordul din 12 mai, preşedintele Putin a ordonat imediat upgradarea vechilor conducte sovietice din Asia centrală. Pe 11 mai, lideri din Polonia, Lituania şi Ucraina încă discutau, aparte, cu omologi din Georgia şi Azerbaidjan, la Cracovia, despre cum să reducă dependenţa energetică a ţărilor lor de Rusia, prin acces la hidrocarburile caspice.

"Semisultanatul" Turkmenistan

La aeroportul din Aşgabat nu mai domneşte portretul defunctului Turkmenbaşi, ci doar birocraţia unuia dintre cele mai controlate state din lume. Ales în februarie, preşedintele Gurbanguly Berdymukhamedov a repus în drepturile băneşti 100.000 de pensionari şi mamele ţării. Pensia minimă din Turkmen istan este de 300.000 manaţi pe lună (12 dolari), iar şomajul de circa 60%. Asta în timp ce ţara cu numai cinci milioane de locuitori deţine a cincea rezervă de gaze din lume şi una considerabilă de petrol. Preşedintele Berdymukhamedov a reintrodus studiul limbilor străine în şcoli, a promis mici reforme economice şi mai multe contacte internaţionale. În rest, noul preşedinte a dat asigurări că "democraţia locală trebuie dezvoltată de la tradiţiile şi experienţa generaţiilor anterioare". Cu sărăcie de masă şi fără elite competente, puterea de la Aşgabat este împărţită de clanurile create în clasa politică tradiţională. De la care se poate spera maximum o diluare a regimului "sultanist" (personalist şi discreţionar) într-unul oligarhic - care nu va ataca puterea formală a preşedintelui, în schimbul menţinerii privilegiilor dobândite de elite. O relaxare politică ar putea stimula însă şi mişcările islamice.

Frăţia islamică

Liderii republicilor central-asiatice au început să caute capitalul necesar diversificării economiei şi de partea arabă a Golfului Persic - care nu are nevoie de alte hidrocarburi şi nici mari interese geostrategice în regiune (precum Iranul), ci doar de oportunităţi de investiţii. Preşedintele Turkmenistanului a făcut, la mijlocul lui aprilie, prima vizită în străinătate la Riad, de unde i-a invitat pe oamenii de afaceri saudiţi să investească în ţara sa: nu doar în petrochimie, dar şi în turism, agricultură şi… cultură - de la care se aşteaptă o creştere a economiei turkmene cu 20%. Cu relaţii diplomatice din 1992, volumul schimburilor turkmeno-saudite este în prezent de numai 41 milioane de dolari pe an - dar Arabia Saudită a promis Turkmenistanului o cotă mai mare din trilionul de riali investit în întreaga lume. Pe urma aceluiaşi capital, preşedintele Tadjikistanului l-a vizitat pe preşedintele Emiratelor Arabe Unite, căruia i-a vorbit despre cooperare economică, adică investiţii şi turism.

Restul Asiei cere o cotă din potenţialul regiunii

Cu o diplomaţie nouă în zonă, Tokyo a inventat un for, "Asia Centrală plus Japonia", în acord şi cu interesele SUA. La fel de nouă, prezenţa militară indiană din regiune este menţinută aproape secretă.

Fostul premier japonez Junichiro Koizumi a vizitat Kazahstanul şi Uzbekistanul în 2006. Anul acesta, delegaţii ale noului guvern de la Tokyo au repetat vizitele. Din Kazahstan, Japonia doreşte să importe mai mult uraniu. Cu statul uzbek, o entitate guvernamentală niponă a semnat un acord de cercetare geologică a mai multor suprafeţe cu potenţial.

Principalul instrument diplomatic al Japoniei în Asia centrală este iniţiativa "Central Asia plus Japan", un cadru informal de discuţii anuale interministeriale, cu aspiraţii de "instituţie deschisă", la care, adică, să poată participa şi alte state. Spre deosebire de Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai, care este percepută la Tokyo drept o structură închisă, menită să limiteze influenţa Japoniei şi Americii în regiune. De altfel, deşi Tokyo a pompat câteva miliarde în împrumuturi pentru dezvoltarea infrastructurii regionale, liderii Asiei centrale preferă asistenţa Beijingului - care nu pune condiţii de genul "democratizării şi respectării drepturilor omului". În ultimă instanţă, diplomaţii niponi recunosc chiar o preferinţă locală pentru conducerile autoritare. Iar asta, în timp ce Tokyo şi Washingtonul lucrează împreună la câteva proiecte menite să consolideze legăturile regionale - cum este podul dintre Tadjikistan şi Afganistan.

Bază militară indo-rusă

Tot de Tadjikistan se leagă şi intenţiile Indiei de a pune piciorul în Asia Centrală - în coastele Pakistanului şi Chinei. Prin recondiţionarea bazei militare de la Ayni, la zece kilometri de capitala Duşanbe, India devine a patra ţară - după Rusia, SUA şi Germania - care are o bază militară central-asiatică. Ayni a fost folosită de sovietici în timpul invaziei Afganistanului, apoi părăsită. Printr-un acord din 2002, India s-a oferit să o readucă în stare de funcţionare. La presiunile Moscovei, baza se află acum sub comanda şi controlul Tadjikistanului, Indiei şi Rusiei, prin rotaţie. Cooperarea militară a Indiei şi Tadjikistanului datează din vremea regimului taliban, când India ajuta aviaţia Alianţei Nordului, antitalibană, şi îi trata răniţii, de pe teritoriul tadjik. Acum, India urmăreşte să folosească baza Ayni pentru un răspuns rapid la orice ameninţare teroristă dinspre turbulenta frontieră afgano-pakistaneză sau chiar pentru a ataca Pakistanul. Deocamdată, India menţine însă dotările bazei Ayni la un nivel "low-profile", cel mai probabil la presiunile Chinei - veche aliată a Pakistanului şi tot mai apropiată de Tadjikistan.

Pe de altă parte, prezenţa militară a Indiei în Tadjikistan vizează şi accesul la resursele regiunii. Companii petroliere indiene sunt deja implicate în proiecte de petrol şi gaze din Kazahstan, Uzbekistan şi Azerbaidjan - dar şi în sectoarele minier, agricol sau famaceutic.

La est de Europa

Abia preşedinţia germană a schiţat o "politică de vecinătate" pentru republicile ex-sovietice din sudul Caucazului şi Asia centrală. Desigur, plină de standarde democratice vest-europene. Ca şi hidrocarburile, democraţia locală depinde însă de aceea din Rusia sau, mai nou, din China. Poate pe termen mai lung.

Uniunea Europeană urmează să adopte în iunie, la Berlin, şi o nouă strategie cu privire la Asia Centrală - invizibilă în Europa până în septembrie 2001. Pe scurt, regiunea vizată acum ca nouă sursă de petrol şi gaze va fi abordată prin deschiderea mai multor misiuni europene, mai multe ajutoare de dezvoltare şi mai mult angajament - politicile anterioare, limitate la respectarea drepturilor omului, sunt considerate depăşite.

Documentul pregătit de Germania recunoaşte că Asia Centrală avea o "permanentă importanţă strategică" şi pentru Europa, numai că Statele Unite şi China au sesizat ocazii pe care UE le-a pierdut. Ideea creşterii independenţei energetice a UE de Rusia, prin drenarea hidrocarburilor caspice pe alte rute decât cele ruseşti, datează însă de zece ani, din vremea lui Bill Clinton. Diplomaţii europeni încă o mai dezbat, iar liderii statelor membre nu ezită să facă păci separate cu Rusia, în afara vreunei "politici energetice comune". Pe de altă parte, experţii constată că Europa nu ar putea conta decât pe 20 miliarde metri cubi de gaze pe an de la Marea Capică, adică patru la sută din consumul UE în 2004. Prea puţin pentru anularea monopolului Gazprom, a preţurilor şi practicilor acestuia. Restul necesarului de gaze caspice vor ajunge în Europa tot prin conductele Rusiei.

Export de politici

Cel puţin pe termen mediu, Europei îi rămâne mai mult dimensiunea politică a regiunii asupra căreia să-şi lase amprenta. Schiţa pe care ministrul german de externe, Frank-Walter Steinmeir, a prezentat-o, în martie, la Astana, liderilor celor cinci state central-asiatice prevede "dialoguri structurate asupra drepturilor omului" sau programe de training şi educaţie - dar nu mai insistă pe atingerea unor obiective specifice din domeniul drepturilor omului. E drept, diplomaţii europeni vorbesc de mari sume de euro care să facă auzită vocea UE şi în Asia Centrală, în chestiuni ca buna guvernare, prevenirea traficului de droguri şi a terorismului sau stabilizarea Afganistanului.

Experţii recomandă însă politicienilor europeni să se pregătească ca, împreună cu alte state din regiune, să facă faţă posibilului haos creat din surparea unor "regimuri dictatoriale" - precum cele din Uzbekistan sau Turkmenistan. Mari speranţe se pun în Kîrgîstan, cu reforme politice şi sociale relativ avansate.

Revolta uzbekă

Cu o bază militară în Uzbekistan, care deserveşte trupele NATO din Afganistan, Germania face lobby în UE pentru ridicarea sancţiunilor impuse Taşkentului, după reprimarea sângeroasă a revoltei de la Andijan din 2005. UE mai menţine doar embargoul militar şi interdicţii de călătorie pentru opt oficiali. Liderii uzbeci spun că revolta a fost una islamistă şi că menţinerea sancţiunilor este contraproductivă pentru interesele UE.

Petro-statele

Norvegienii au avut norocul de a-şi construi instituţiile unei democraţii funcţionale înainte de descoperirea petrolului din Marea Nordului; au avut norocul şi unui profil societal care i-a determinat pe politicieni să dreneze veniturile din hidrocarburi spre un fond public de dezvoltare mai departe a naţiunii ca întreg.

Bogate în hidrocarburi, dar sărace în democraţie, republicile ex-sovietice central-asiatice pun însă tot mai multe probleme atât propriilor populaţii, dar şi vecinilor - inclusiv celor aduşi de globalizare.

Teoria defineşte "petro-statele" drept economii în care hidrocarburile realizează mai mult de 10% din PIB şi măcar 40% din exporturi. Este cazul Azerbaidjanului (50-90), Kazahstanului (30-60) sau Rusiei (60-60). Practic, aceste state postsovietice sunt conduse de mici grupuri care controlează resursele şi îşi fac legile necesare. Prezentul val de scumpire a hidrocarburilor nu a eficientizat consumul intern al acestor economii, dar a dat şi mai multe puteri respectivelor elite pentru a-şi apăra poziţia - prin reducerea libertăţilor presei şi prin intimidarea oponenţilor politici şi a vocilor critice din societatea civilă. După print şi radio-tv, harta cenzurii accesului la informaţiile de pe internet cuprinde toate aceste "petro-state". Un recent raport al OECD arată că restricţionarea libertăţii presei este unul dintre factorii care înfloresc corupţia în aceste petro-economii.

La nivel internaţional, Kremlinul încearcă limitarea capacităţii OSCE de monitorizare a alegerilor din 2007-08 din Rusia şi aliatele din Eurasia. Mai direct, Rusia joacă pe cartea energiei în Georgia şi Ucraina, Armenia şi Belarus - unde s-a încercat, sau încă nu, democratizarea. Mai ales în ţările din Caucazul de Sud şi Asia Centrală - cu tradiţionale divizări etnice şi religioase, moşteniri autoritariste sovietice şi inegalităţi economice în creştere -, absenţa instrumentelor democratice de atingere a scopurilor politice favorizează însă terorismul ca alternativă. Iar scena este în estul imediat al Europei. Dependent de energia regiunii, Occidentul mai poate pune ceva condiţii petro-politicii doar când aceste state aspiră la prestigiul de "state normale", dat de organizaţii gen Consiliul Europei sau OSCE, bazate pe reguli democratice.