Renaşterea infanteristului marin japonez şi triumful strategic american din Pacific

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dacă ne-am imagina pentru o clipă dinamica marilor puteri militare ca pe un festival de muzică, atunci nimic nu ar fi mai frapant decât diferenţa dintre prestaţiile Rusiei şi Chinei. În mod evident, imperiul lui Putin s-ar prezenta ca o formaţie de heavy metal care face o hărmălaie de nedescris şi sparge timpanele întregului cartier, în timp ce solistul sare de pe scenă, îşi distruge chitara şi aruncă cu boxele în public.

China, dimpotrivă, s-ar prezenta în faţa publicului cu un număr scurt de balet, susţinut de o harpă şi trei piculine - cât să se plictisească şi să plece toată audienţa.

Diferenţa ţine de tradiţie, strategie, obiective. Mascând întotdeauna probleme economice, având invariabil constrângeri bugetare majore în raport cu rivalii militari, temându-se constant de o perioadă de criză şi revoluţie internă (1917, 1989), Rusia va fi o eternă generatoare de tărăboi în politica internaţională. Ea îşi va valorifica la maxim - şi mult dincolo de acesta - marele avantaj al forţei militare; îşi va supraestima deliberat puterea, va blufa, va fi colţoasă şi se va lăsa antrenată în dispute care să o poziţioneze ca "alternativă", ca "cealaltă mare putere". Marile goluri de infrastructură şi vână economică vor fi acoperite de ruşi prin îndrăzneală şi entuziasmul pentru orice harababură geopolitică - aceasta fiind strategia heavy metal utilizată şi de ţari, şi de Stalin, şi de Hruşciov, şi de Putin.  

Spre deosebire de Rusia, China este un uriaş economic stabil şi în continuă expansiune. China nu se grăbeşte, mizând mai degrabă - cel puţin până zilele trecute - pe o creştere temeinică şi discretă, care să alerteze cât mai puţină lume. Timpul - de care Rusia se teme - curge în favoarea Chinei. Şi asta pentru că, după o lungă perioadă în care s-a concentrat pe propria dezvoltare economică în termenii fixaţi de Deng Xiaoping şi după ce şi-a fixat atenţia militară asupra chestiunilor de securitate internă şi asupra provocărilor de la graniţele terestre, China a început un lung proces de înarmare care să îi asigure supremaţia în Pacific. Umilinţele suferite aici în urmă cu două decenii, când uriaşa forţă navală a Statelor Unite le-a blocat chinezilor capacitatea de manevră în jurul Taiwanului, i-au împins pe chinezi înspre o acumulare accelerată de forţe navale şi aeriene care să le garanteze o poziţie dominantă în Marea Chinei de Sud. Cu un buget militar de 215 miliarde dolari, de trei ori mai mare decât al Rusiei, China a investit masiv în submarine (o veritabilă "specialitate chinezească", la care depăşeşte deja numeric SUA sau Rusia), în fregate şi distrugătoare. De asemenea, a început să-şi creeze o şcoală naţională în vederea dezvoltării de portavioane (cumpărând modele retrase de la Australia pentru cercetare, reechipând sovieticul Varyag şi transformându-l în chinezescul Liaoning pentru a creşte aici o generaţie de specialişti sau navigatori şi pregătindu-se să lanseze primele două modele integral "made în China"). Mai mult: în ultimii ani, China a pregătit propriile avioane de luptă de ultimă generaţie - Chengdu J-20 - şi propriile bombardiere stealth Xian H-20. Şi tot acest avânt tehnologic-militarist a avut loc, cum spuneam, sotto-voce, aproape în vârful picioarelor; e practic imposibil să ne imaginăm ce tărăboi ar fi creat Rusia dacă ar fi avut posibilitatea unei astfel de creşteri - de câte ori s-ar fi proclamat noul jandarm mondial, cu ce titlu imperial s-ar fi împopoţonat Putin şi în câte regiuni ar fi intervenit pentru a oferi "protecţie" "fraţilor paraguayeni" sau "fraţilor samoani".

Totuşi, oricât de discret a fost baletul militarizării Chinei la est, el nu putea fi ignorat la nesfârşit de vecini şi de Statele Unite. Au apărut primele analize care arătau că, în numai două decenii, China ar putea face faţă americanilor în Marea Chinei de Sud - deşi în momentul de faţă raportul dintre portavioane, de pildă, este de 20 la 1 în favoarea SUA. Statele din zona litoralului chinezesc (Vietnam, Filipine, Japonia, Taiwan) care au diferite dispute teritoriale cu China pentru mici fâşii insulare, au devenit tot mai alertate de sporirea bazelor Chinei în largul mării (inclusiv prin construirea - da, construirea! - de insule) şi de dezvoltarea exponenţială a forţei sale într-un coridor de trafic maritim extrem de circulat, de rentabil, de bogat în resurse şi de aglomerat în actori naţionali (se adaugă celor mai sus numiţi şi Malaezia, Indonezia, Singapore, Brunei, Coreea de Sud). 

(Foto 1: Submarinul, pariul strategic al Chinei in Marea Chinei de Sud. Sursa foto: yuvnews.com)

Imagine indisponibilă

Reacţia în faţa acestei creşteri militare silenţioase a fost o strategie de containment - de flancare şi contrabalansare - aproape spontană şi cumva unanimă. Statele din zonă - inclusiv Vietnamul, fostul coşmar al Washingtonului - au căutat, cu un entuziasm nebănuit, prietenia americană, construind facilităţi ideale pentru flota SUA. În plus, toate aceste state au început simultan un program de modernizare militară fără precedent: în Marea Chinei de Sud, submarinele se vând mai bine decât limuzinele Rolls-Royce, iar avioanele de luptă trebuie să închirieze spaţiu de manevră în alte ţări, pentru că propriul teritoriu nu le ajunge (Singapore).

În acest context putem citi şi descifra două ştiri apărute în ultimele zile - care au trecut relativ neobservate în contextul agitaţiei heavy metal pe care o generează Rusia şi Orientul Mijlociu - dar care arată că şi aici, în Orientul Îndepărtat, istoria începe să capete viteză şi să genereze zgomot.

Prima ştire vorbeşte despre revenirea istorică a infanteristului marin japonez:

"Japonia a lansat sâmbătă prima sa unitate de infanterie marină care va fi însărcinată cu apărarea insulelor pe care Tokyo şi Beijingul şi le dispută în Marea Chinei de Est, informează AFP. Multă vreme, Japonia a fost reticentă să creeze o unitate de luptă amfibie din cauza Constituţiei sale pacifiste, adoptată în 1947, care îi interzice să folosească forţa pentru a soluţiona diferende internaţionale. Dar creşterea puterii militare a Chinei în regiune a schimbat datele problemei, notează AFP. Cu sediul la Sasebo, în vestul arhipelagului nipon, şi cu un efectiv de 2.100 de militari, brigada amfibie a Forţelor de Autoapărare Japoneze a fost lansată în cursul unei ceremonii care a avut loc sâmbătă, urmată de un exerciţiu comun cu infanterişti marini americani. Unitatea va avea ca scop să apere insulele nelocuite din Marea Chinei de Est revendicate deopotrivă de Tokyo şi Beijing şi să le recucerească în caz de invazie. Unitatea, care va ajunge să numere 3.000 de militari, va fi echipată cu avioane hibrid de tip V-22 Osprey şi vehicule de asalt amfibii. "Apărarea insulelor izolate este o sarcină presantă, într-o perioadă în care securitatea din jurul ţării noastre se deteriorează", a declarat în timpul ceremoniei viceministrul apărării Tomohiro Yamamoto.De mulţi ani, Japonia şi China îşi dispută numeroase insule în Marea Chinei de Est, numite Senkaku de către niponi şi Diaoyu de către chinezi. Aceste insule nelocuite sunt administrate de Japonia, însă vase ale pazei de coastă chineze se aventurează frecvent în zonă, provocând tensiuni diplomatice, notează France Presse" (sursa: Agerpres).

(Foto 2: Vechea infanterie marină niponă. Sursa foto: logandarkrider.deviantart.com)

Imagine indisponibilă

Cunoscătorii celui de-Al Doilea Război Mondial înţeleg importanţa majoră a acestei ştiri. Infanteristul marin japonez - cu tenacitatea şi duritatea sa proverbiale - constituia până zilele trecute, alături de portavioane, simbolul Japoniei imperialiste, care a încercat să îngenuncheze America cu o lovitură norocoasă (şi nedemnă) ce i-ar fi putut aduce supremaţia în Pacific. Rezistenţa infanteristul marin japonez în faţa contraofensivei convenţionale din Pacific a provocat Statelor Unite răni atât de adânci în anii 1944-1945, încât a impus folosirea armei atomice pentru scurtarea războiului. Din acest motiv, un articol autolimitativ din Constituţia niponă interzice în mod explicit şi apăsat orice capacitate militară cu potenţial ofensiv (între care, cum spuneam, infanteria marină şi portavioanele de luptă).

(Foto 3: Infanteria marină astăzi. Sursa foto: atimes.com)

Imagine indisponibilă

Ei bine, în faţa uriaşei maşinării militare dezvoltate de China, dar şi a unei anumite neputinţe resimţite în raport cu mişcările agresive nord-coreene, Japonia s-a văzut nevoită să renunţe la îndelungata şi onesta sa perioadă de recluziune militară pe model german. Şi, mai mult decât atât, această revenire istorică s-a produs în acord cu Statele Unite – fostul mare rival. După ce au construit o veritabilă barieră defensivă în jurul expansiunii maritime chineze prin statele mici/medii din Marea Chinei de Sud, americanii au pus pe masă cartea lor cea mai spectaculoasă - o Japonie care se întoarce în istoria militară de partea forţelor occidental-liberale. Deşi e încă departe de forţa Chinei după lunga sa abstinenţă armată, Japonia are un potenţial uriaş, care nu mai putea fi ţinut în amorţire într-o zonă atât de fierbinte. Calitatea forţelor japoneze (pentru că în cantitate nu s-a putut investi) este excepţională. Japonia are distrugătoare la acelaşi nivel cu China, are o flotă remarcabilă de elicoptere şi are patru portavioane (din clasa Hyuga şi Izumo) care sunt doar teoretic limitate la elicoptere. Deşi are un buget militar de "doar" 50 de miliarde de dolari (nu foarte departe de al Rusiei), Japonia investeşte doar 1% din PIB în armată. Cu o investiţie de 5% din PIB – similară cu cea rusească - ea ar depăşi bugetul militar al Chinei. 

(Foto 4: Portavion japonez (pentru elicoptere) din clasa Izumo. Sursa foto: seaforces.org)

Imagine indisponibilă

Dintr-o dată, prin reintrarea Japoniei în scenă, aparentul echilibru sino-american la care se putea ajunge prin 2050 în Marea Chinei de Sud îşi pierde orice posibilitate. SUA+Japonia (+Vietnam+Malezia+Taiwan s.a.) vor ţine întotdeauna China la o distanţă confortabilă. Nu e de mirare, în aceste condiţii, că tradiţionala discreţie a chinezilor a lăsat loc, imediat după anunţul privind infanteria marină japoneză, unei reacţii heavy metal de tip rusesc din partea preşedintelui Xi Jinping. Bizara nervozitate a chinezilor, nevoia bruscă de "demonstraţiune" şi exhibare atât de atipică pentru ei, arată că strategia de "conţinere" gândită de ultimii preşedinţi americani - în special Bush Jr şi Obama - a dat rezultate.

Iată, aşadar, a doua ştire despre care vorbeam mai sus:

"Preşedintele chinez Xi Jinping a participat la un exerciţiu maritim masiv desfăşurat de forţele maritime în Marea Chinei de Sud. Spectacolul de forţă al Marinei chineze, desfăşurat joi, a implicat peste 10.000 de marinari, 76 de avioane de vânătoare şi o flotilă de 48 de nave de luptă şi submarine. Exerciţiul maritim a avut loc după ce portavionul american USS Theodore Roosevelt, conducând un grup de nave de luptă, a desfăşurat marţi un exerciţiu, descris de armata SUA a fi “pregătire de rutină” în apele disputate. Televiziunea chineză de stat CCTV a difuzat imagini cu preşedintele Xi Jinping urcând la bordul distrugătorului Changsha şi navigând spre o locaţie nespecificată din Marea Chinei de Sud, de unde a observat exerciţiul maritim. Preşedintele chinez a fost, de asemenea, prezentat privind prin binoclu la momentul în care patru avioane de luptă J-15 au decolat de pe portavionul chinez Liaoning. Xi Jinping a afirmat, într-un discurs adresat ofiţerilor implicaţi în exerciţiul maritim, că Armata de Eliberare a Poporului ar trebui să persevereze în dezvoltarea forţelor maritime, să construiască sisteme maritime de luptă moderne şi să-şi îmbunătăţească capabilitatea de a desfăşura misiuni militare diversificate. Beijingul a anunţat ulterior, în cursul zilei de joi, că forţele maritime vor desfăşura miercurea viitoare un exerciţiu militar cu muniţie reală în Strâmtoarea Taiwanului. Reacţionând la anunţ, Ministerul taiwanez al Apărării, a publicat o declaraţie în care a precizat că forţele militare au situaţia sub control şi pot asigura securitatea insulei autoguvernate, pe care China o revendică ca parte a teritoriului său. China are cea mai mare armată permanentă din lume şi a fost implicată într-un program ambiţios de modernizare care, aparent, include investiţii în tehnologie şi echipamente noi precum avioane de vânătoare stealth şi portavioane. Portavionul american cu propulsie nucleară USS Theodore Roosevelt, împreună cu cele 65 de avioane supersonice F-18, avioane de spionaj şi elicoptere a navigat ulterior înspre capitala filipineză Manila pentru o vizită în port. Recentele exerciţii americane care au desfăşurat portavioane şi distrugătoare în regiune pentru a exercita ceea ce Washingtonul numeşte a fi “dreptul la libertatea de navigare” în Marea Chinei de Sud a generat unele temeri în China şi alte câteva ţări regionale. Cel puţin de două ori în acest an, Marina SUA a trimis distrugătoare în apropierea insulei Huangyan Dao din Marea Chinei de Sud, cunoscută şi sub numele de Reciful Scarborough. Un alt portavion american, USS Carl Vinson, a patrulat luna trecută în apele contestate, participând la un exerciţiu militar anti-submarine în Marea Chinei de Sud alături de forţele japoneze. De asemenea, portavionul, cu echipajul său de 5.000 de marinari, a vizitat Vietnamul, fiind cea mai mare prezenţă militară americană de acest fel în ţara asiatică de la sfârşitul Războiului din Vietnam în 1975. China a protestat împotriva exerciţiilor militare, descriindu-le ca fiind o interferenţă din partea SUA în regiune. (sursa: The Epoch Times). 

Jocul diplomatic şi de intelligence desfăşurat de SUA în Asia a dat rezultate. Concentrată pe dezvoltarea militară, China şi-a neliniştit vecinii şi a forţat/a ajutat Japonia să revină în joc. Din acest motiv, ea a pierdut şansa de a deveni hegemonul Pacificului proxim în următorul secol. Reacţia de frustrare va lăsa loc unei agitatiuni bombastice de tip rusesc, crescând pentru o vreme tensiunea în Orientul Îndepărtat. Probabil că anii 2018-2020 vor fi extrem de fierbinţi în relaţia China-SUA-Japonia-Taiwan. Totuşi, în final, tradiţionala moderaţie şi înţelepciune chineză îşi vor spune cuvântul: vorbim despre o civilizaţie prea veche şi prea rafinată pentru a lua prea în serios câteva biete decenii. China va găsi, în cele din urmă, o nouă cale discretă, silenţioasă, nerusească pentru a-şi urmări obiectivele...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite