Reaşezarea lumilor: joaca de-a războiul şi lovituri imprevizibile în tot arealul conflictelor probabile

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Imprevizibilitatea mişcărilor strategice de relevanţă ale marilor puteri şi ale actorilor relevanţi repun în discuţie, în proximitatea noastră, problemele Păcii şi a Războiului în lume.

Acum nici 5 ani, a vorbi despre război global, despre război convenţional pe scară largă, care să implice marile puteri ale lumii, faţă în faţă, părea o ipoteză hazardată, dacă nu o provocare pentru a acumula faimă prin predicţii apocaliptice. Azi, războiul e mai prezent şi mai aproape ca oricând: nu există zi sau publicaţie serioasă din întreaga lume unde perspectiva unei confruntări armate de amploare, război rece sau război mondial, să nu se regăsească drept ipoteză, cu tot mai multe argumente acumulate în acest sens.

Reaşezarea lumii se petrece de pe poziţii de incertitudine, imprevizibilitate a marilor puteri şi inedit în abordarea diferendelor şi poziţionărilor în diferite teatre de operaţiuni. Dacă Rusia a şocat prin angajamentul său direct în Siria în favoarea lui Bahsar al Assad, cu toate costurile acestor aventuri militariste, anexarea Crimeii poate fi văzută astăzi ca un pas planificat al Rusiei spre proiectarea forţei în Mediterana de Est şi mai departe. Iar SUA au replicat recent prin anunţul făcut de Donald Trump privind retragerea trupelor americane din Siria, o afirmaţie care a şocat propriul staff de consilieri, Administraţia în întregime, nu numai aliaţii şi partenerii din diferitele teatre de operaţiuni.

Turcia este principalul actor vizat de agresivitatea Rusiei, la Nord şi la Sud – Crimeea şi Tartus, Hmeinim şi Latakia – însă Ankara a ajuns şi cel mai curtat actor prin implicarea în zonă. Şi unicitatea, excepţionalismul, specificitatea Turciei trebuie reconsiderate cu atenţie în termeni strategici în regiune, dincolo de evaluările extrem de atente şi omniprezente ale situaţiei interne şi de respectarea principiilor şi valorilor fondatoare ale NATO, acolo unde Turcia e membru, şi ale UE, acolo unde, formal, Turcia încearcă încă să acceadă.

Joaca de-a războiul se desfăşoară pe multiple meridiane, mai peste tot pe unde marile puteri sau puterile regionale au implicări masive. Şi dacă în Siria a crescut posibilitatea confruntării directe între SUA şi Rusia, unde asemenea ciocniri au avut deja loc, tot aici lucrurile pot evolua în scenarii cu confruntări turco-americane, aşa cum cele mai probabile confruntări armate rămân în Coreea de Nord, Iran, Orientul Mijlociu şi statele Golfului, de pe poziţii sectariene susţinute de SUA, dar şi în Extremul Orient, în varianta sino-americană. O situaţie fără precedent, când nimeni nu mai exclude războiul ca instrument prezent în soluţionarea diferendelor şi repoziţionărilor globale, odată ce am revenit la politica de putere, la realismul dur şi pur.


Donald Trump FOTO Getty Images

donald trump foto getty images

Lovitură şoc a lui Donald Trump: SUA retrag trupele din Siria

Într-o întâlnire publică în Ohio, preşedintele american Donald Trump a anunţat că trupele americane din Siria vor fi retrase curând, „lăsând pe alţii să se ocupe de regiune“. Anunţul i-a şocat pe principalii consilieri de la Casa Albă, Pentagonul în întregime şi Consiliul Naţional de Securitate, care are o reuniune joi pe această temă. Până atunci, Pentagonul a anunţat că nu are nicio informaţie despre o schimbare de politici şi continuă lupta cu Daesh-ISIS autointitulat Stat Islamic, alături de Forţele Democratice Siriene, o coaliţie jumătate kurdă, jumătate arabă, dar cu conducere kurdă, considerată de Turcia ca fiind alcătuită din terorişti, cu referire la YPG/PYD, forţele de autoapărare kurde, considerate o prelungire a PKK.

Anunţul vine după ce preşedintele Trump a blocat un ajutor de 200 mln. dolari pentru infrastructură în Siria, destinat stabilizării regiunii eliberate de sub Daesh, pentru a putea bloca o eventuală revenire a organizaţiei teroriste. Preşedintele Trump susţinuse, cu câteva săptămâni mai devreme, anunţarea strategiei pe Siria de către fostul secretar de Stat, Rex Tillerson, strategie care vorbea despre prezenţa vitală a trupelor americane, pentru ca joi să lanseze bomba privind retragerea în curând. De altfel, Trump mai spusese în câteva rânduri că trupele americane ajută la înfrângerea ISIS, pentru ca apoi să revină acasă, însă aceste declaraţii nu erau deloc văzute ca antrenând iminenţa retragerii, ştiut fiind că stabilizarea ar dura suficient de mult timp.

Departamentul de Stat a explicat că SUA lucrează pe teren, alături de comunitatea internaţională şi de partenerii din coaliţia anti- ISIS, pentru a reconstrui Siria după ce tranziţia se va fi încheiat, într-o formă post-al Assad şi fără liderul sirian. Totuşi alarma a fost majoră şi la Departamentul de Stat, şi la Pentagon, şi la aliaţii SUA, în primul rând cei de pe teren - SDF, Forţele Democrate Siriene - dar şi la partenerii externi. Această impredictibilitate a lui Trump este deja foarte deranjantă, odată ce mulţi dintre membrii ponderatori din jurul său au fost demişi sau au demisionat, inclusiv şefa comunicării Casei Albe, Hope Hicks.

Poate cea mai mare problemă este mesajul de impredictibilitate la nivel global pe care îl transmite noua administraţie Trump.

Deja sunt probleme majore cu ISIS, deoarece intervenţia turcă pe teren a determinat, potrivit comentariilor Departamentului de Stat, mutarea trupelor SDF în nord, pentru a combate intervenţia turcă în Afrin, dar şi o regrupare a ISIS în sud-estul Siriei.

Orice decizie de retragere merge azi împotriva evaluărilor militare de pe teren. O decizie finală şi o clarificare poate veni joi, dar piatra a fost aruncată şi afectează fundamental situaţia de pe teren. Retragerea celor 2.000 de militari americani poate însemna revenirea Daesh-ISIS-Stat Islamic, poate duce la un acord între SDF şi trupele guvernamentale, la fel cum prezenţa SUA la Manbij şi At Tanf înseamnă descurajarea atacurilor turce şi ruse în regiune. Retragerea ar fi în beneficiul Turciei, dar mai ales al Rusiei, Iranului şi regimului al-Assad, care ar prelua resursele petroliere pe deplin şi ar împinge opoziţia în deşert, alături de ISIS. Iranul ar avea calea deschisă spre Damasc şi Mediterana, iar Rusia ar juca cartea unicului facilitator şi profitor în regiune, acţiune ce ar afecta pe deplin întregul Orient Mijlociu.

Dar poate cea mai mare problemă este mesajul de impredictibilitate la nivel global pe care îl transmite noua administraţie Trump, schimbată a doua oară fundamental, în doar 14 luni de mandat. După o revenire la o echipă de continuitate, mult mai aproape de cunoaşterea Pentagonului, a instituţiilor de securitate şi a Departamentului de Stat, acum ne trezim cu o echipă rarefiată, mult mai înclinată spre voluntarism, mai loială lui Trump, mai conformistă şi care nu-l contrazice, doar aplică voinţa sa, indiferent de costuri.

În al doilea rând, dacă un asemenea gest se traduce în fapt şi constatăm o retragere intempestivă din Siria, cu toate consecinţele aferente, întrebarea nerostită a oricăror aliaţi va fi cât de definitivă şi credibilă este orice prezenţă americană în lume în epoca Trump, fie că vorbim despre Afganistan, Asia de Sud- Est sau de flancul estic al NATO, deopotrivă. Deja la Washington se vorbeşte despre sancţiuni dure la adresa Rusiei, dar, totodată, despre cedarea Siriei şi a Orientului Mijlociu către Moscova, dacă anunţul preşedintelui american se transformă în act. Un avantaj nesperat, pe care unii apropiaţi ai lui Trump îl explică prin tentativa de a evita confruntarea directă cu Rusia, foarte probabilă după ce a avut loc în vreo trei reprize pe teren, în Siria. În orice caz, un gest imprevizibil, inexplicabil şi cu impact major, dacă devine fapt în viitorul apropiat.


Recep Tayyip Erdogan şi Vladimir Putin FOTO Arhivă

Imagine indisponibilă

Turcia şi-a crecut exponenţial relevanţa în Orientul Mijlociu şi în NATO, fiind curtată din toate părţile

Turcia a avut şi are un spaţiu de manevră mult mai larg decât oricare stat din cadrul NATO. Cu a doua armată în Alianţă ca dimensiune, cu poziţia sa de pavăză împotriva revărsării Orientului Mijlociu către Europa şi Occident - cu toată instabilitatea, migraţia şi soldaţii diferitelor organizaţii islamiste şi teroriste - cu un rol de prim respondent şi stat de vârf în faţa Iranului şi Rusiei, Turcia a beneficiat în timp de cea mai mare bunăvoinţă în cadrul Alianţei. Că a fost vorba despre intervenţia în Cipru, că a fost vorba despre mâna liberă pentru negocieri separate şi jocuri mai complexe cu vecinii săi, Turcia a fost întotdeauna un aliat loial al Alianţei, cu valoare adăugată inestimabilă, dar cu formule de excepţionalism niciodată tolerate altor state aliate.

Şi astăzi Turcia joacă un joc complex şi inedit. Pe de o parte, rămâne un aliat loial şi prezent al Alianţei, cu participare în fiecare exerciţiu aliat, chiar dacă nu neapărat vizibil şi în prim-plan. Un aliat care are propriile evoluţii interne, criticabile prin prisma valorilor comune ale Alianţei, care are propriile interpretări şi abordări ale terorismului – alături de ISIS – Daesh, autointitulată Stat Islamic, aşezând pe poziţii de organizaţii teroriste PYD-YPG, forţele de autoapărare kurde din Siria, parte a Forţelor Democratice Siriene susţinute de SUA şi principalul instrument împotriva Deash, dar şi FETO – organizaţia clericului Feitullah Gulen, altădată aliat, ulterior devenit duşman după implicarea clamată de Ankara în tentative de lovitură de stat din 15 iulie 2016, când s-a încercat asasinarea preşedintelui Erdogan. Fără a i se ierta vreodată abordările voluntariste şi arestările în masă, preşedintele Erdogan beneficiază în continuare de o deschidere specială şi o atenţie distinctă în cadrul NATO, cu precădere din partea SUA, pentru rolul său în regiune.

Turcia este, evident, o prioritate pentru Rusia care, după momentul doborârii avionului de luptă rus care traversa teritoriul turc, în noiembrie 2015, a abordat-o separat, printr-o politică de seducţie care a dublat poziţionarea de conflict care o viza.

Pe de altă parte, Erdogan este pe deplin curtat şi de Rusia, care şi-a dezvoltat trupele într-o formă care vizează invariabil Turcia – atât prin anexarea şi militarizarea Crimeii, cât şi prin amplificarea capabilităţilor în Estul Mediteranei. Vizată, în primul rând, este Turcia, apoi UE, căreia i s-ar interzice accesul la gazul din regiune, din Estul Mediteranei, iar, în al treilea rând, SUA şi NATO ar fi vizate de o dominaţie rusă în Orientul Mijlociu sau de o extindere a sistemului de baze ruse pe coastele Mediteranei, mai departe, spre Libia, Egipt, Algeria sau către Marea Roşie şi Golful Aden.

De aceea, devine tot mai credibilă tema imposibilităţii Rusiei de a-şi proiecta forţele în Estul Mediteranei, în Siria şi Orientul Mijlociu, dacă nu ar fi anexat mai întâi Crimeea. Tot la fel cum rolul Turciei creşte substanţial în cazul unei eventuale forţări şi a unui posibil conflict sau chiar război deschis SUA-Iran în regiune, sau în cazul unei poziţionări americane favorabile sunniţilor în bătălia sectară din Orientul Mijlociu şi statele Golfului.

Turcia este, evident, o prioritate pentru Rusia care, după momentul doborârii avionului de luptă rus care traversa teritoriul turc, în noiembrie 2015, a abordat-o separat, printr-o politică de seducţie care a dublat poziţionarea de conflict care o viza. Moscova a folosit toate instrumentele de seducţie şi presiune subtilă pentru a transforma Turcia dintr-un inamic regional într-o fel de partener, profitând de relativa neglijenţă sau chiar ostilitatea formală a două administraţii americane consecutive şi de relativa izolare a Ankarei de către partenerii europeni ai NATO, post- iulie 2016.

Rusia ştie că ieşirea sa spre mările calde, acţiunile în Estul Mediteranei şi proiectarea forţei mai departe nu pot avea loc fără acordul Turciei, căci prin strâmtori trec vasele flotei la mările calde, dacă nu doresc să ocolească Europa în marş, prin apele Mării Baltice sau ale Oceanului Îngheţat, Mării Norvegiei sau prin triunghiul strategic din nord-estul Atlanticului, situat între Norvegia, Marea Britanie şi Islanda, o prioritate actuală a NATO şi statelor din regiune spre a fi întărit. Pe de altă parte, şi statele membre ale UE, şi NATO însuşi ar trebui să-şi nuanţeze relaţiile şi să stabilească priorităţi pragmatice care să nu respingă valorile fondatoare, din contra, să le reafirme şi să le consolideze, dar să evalueze la justa valoare nevoia de Turcia ca partener solid şi implacabil în regiune.

Cât despre situaţia din Marea Neagră, rolul Turciei este preeminent în orice moment. Nu numai că ieşirea pentru comerţul global este asigurată exclusiv prin strâmtori – până la o justă valorizare a Dunării şi a drumului pe ape curgătoare prin centrul Europei, pe Dunăre-Main-Rin – dar şi comerţul Est-Vest şi accesul spre Asia Centrală şi Caucazul de Sud se poate realiza doar cu o formula agreată şi susţinută internaţional de către Ankara. Un spaţiu de reflecţie necesar şi complementar studiilor aprofundate extrem de amănunţite asupra situaţiei interne din Turcia.


FOTO EPA-EFE/Aref Tammawi

Soldaţii militari din Siria eliberaţi de armata turcească trag salve în aer după ce au relatat că au capturat oraşul Afrin din nordul Siriei FOTO EPA EFE  Aref Tammawi

Joaca de-a războiul: unde începe viitoarea conflagraţie, pe baza unul conflict militar deschis

Acum nici 5 ani, a vorbi despre război global, despre război convenţional pe scară largă, care să implice marile puteri ale lumii, faţă în faţă, părea o ipoteză hazardată, dacă nu o provocare pentru a acumula faimă prin predicţii apocaliptice. Azi războiul e mai prezent şi mai aproape ca oricând: nu există zi sau publicaţie serioasă din întreaga lume unde perspectiva unei confruntări armate de amploare, război rece sau război mondial, să nu se regăsească drept ipoteză, cu tot mai multe argumente acumulate în acest sens.

Astăzi nici măcar loviturile nucleare şi perspectiva unui război de această factură nu mai sunt ignorate, oricât ar părea de desuet să te joci de-a armele nucleare într-o lume post-modernă şi pe deplin înclinată spre alte preocupări şi cu alte instrumente. Însă ultimele anunţuri ale lui Vladimir Putin vizând accesul la noi arme supersonice pe bază de motoare nucleare, proiecte abandonate în anii 50-60, renasc dezbaterea privind perspectiva conflagraţiei inclusiv cu dimensiunea nucleară, chiar dacă, în acest caz, nu se pune problema vreunui învingător, dacă cineva apasă pe buton, iar calculul privind supravieţuirea unei părţi a populaţiei mai relevantă de o parte a lumii e de un cinism inacceptabil. Peste toate dăinuie afirmaţia lui Vladimir Putin:

„De ce ar mai exista lumea, dacă nu ar mai fi Rusia?“

Dar dimensiunea cea mai probabilă legată de proliferare şi accesul la arme nucleare rămâne la nivelul Coreei de Nord şi a Iranului. În primul caz, lucrurile au intrat pe o curbă de conciliere şi negociere, după reluarea de către Beijing a rolului său de principal partener strategic al Phenianului, prin convingere, constrângere şi limitare a voluntarismului, în perspectiva negocierilor americano-nord-coreene de după un aşteptat summit inter-coreean. În cazul Iranului, noile numiri la Casa Albă anunţă mai degrabă nori de furtună şi ieşirea Washingtonului din acordul nuclear, chiar cu menţinerea Europei ca parte a acordului. Însă cu perspectiva unor confruntări pe teren în Orientul Mijlociu şi statele Golfului care să implice susţinerea părţii sunnite în confruntarea intersectară sunniţi-şiiţi şi anti-iraniană în confruntarea geopolitică cu Arabia Saudită.

Dar poate cea mai periculoasă evoluţie este cea a perspectivei escaladării confruntărilor şi a unor ciocniri ruso-americane. Nu e o ipoteză de neglijat, odată ce forţele americane şi ruse sunt faţă în faţă, ochi în ochi, pe tot Flancul Estic, mergând de la Marele Nord, statele nordice – Norvegia, Suedia, Finlanda – la statele Baltice, Polonia, Ucraina, România, Turcia, până la Estul Mediteranei. Siria a fost locul în care trupele americane şi ruse s-au ciocnit, deja fără intermediari. Extinderea arealului de acces şi control al forţelor speciale ruse şi a celor private sub control şi comandă GRU a dus la o situaţie fără precedent şi extrem de dificilă.

Am avut trei episoade în confruntările ruso-americane în Siria. Primul este atacul cu rachete Tomahawk, acolo unde ruşii au fost avertizaţi şi au reuşit doar evacuarea bazei, nicidecum apărarea ei sau interceptarea rachetelor americane cu celebrul A2AD- anti-Access Area Denial – de la Tartus-Latakia (chiar dacă există date despre GPS spoofing şi GPS jamming care ar fi dus la „rătăcirea“ unora dintre rachete). Apoi a fost doborârea de către forţele americane de pe teren a bombardierului rus care a atacat Forţele Democratice Siriene care luptau împotriva Daesh, autointitulată Stat Islamic. În fine, cea mai puternică confruntare a fost recent, la Est de Eufrat, acolo unde trupele speciale ruse şi voluntarii/militarii din trupele private Wasgner au încercat o ofensivă şi au fost măturaţi de tirurile şi bombardamentele SUA, peste 300 de soldaţi ruşi pierzându-şi viaţa.

Simplul fapt că vorbim despre perspectiva războiului, care implică marile puteri sau puterile regionale, arată că lumea e bolnavă şi alunecă, totuşi, invariabil, spre conflict.

Impactul acestei ultime confruntări e major. Dacă în Donbas trupele speciale ruse şi Wagner erau subordonate operaţional GRU - serviciului de informaţii militare rus -, în Siria Putin coordonează direct acţiunile trupelor sale de toate culorile prin intermediul consilierului Surkov, deci printr-o subordonare directă la Kremlin, nu la Statului Major General al Apărării. Dacă azi am avut deja confruntare directă şi asumată între SUA şi Rusia, o asemenea confruntare poate avea loc oricând. Şi ea poate escalada oricât de departe.

Tot astfel, SUA pot să intre în ciocniri mai puţin scontate cu trupele turce, dacă înaintarea spre Manbij continuă, după preluarea Afrinului. Perspectiva unei asemenea confruntări este limitată de negocierile Washington-Ankara, dar să nu uităm că principalul artizan, fostul Secretar de Stat, Rex Tillerson, nu mai este în funcţie, iar cel nou, Mike Pompeo, nu a fost încă audiat de Congres, iar consilierul pe Securitate, H.R. McMaster, a fost şi el schimbat. De aici şi interpretarea unora că formula de retragere a trupelor americane din Siria ar putea fi şi rezultatul dorinţei de a evita asemenea evoluţii, deşi explicaţia e marginală şi copilărească. Simplul fapt că vorbim despre perspectiva războiului, care implică marile puteri sau puterile regionale, arată că lumea e bolnavă şi alunecă, totuşi, invariabil, spre conflict.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite