Războiul Occidentului cu istoria

Acolo unde unii văd un cult al opresiunii rasiste, alţii invocă dreptul la istorie. Frapează absenţa nuanţelor între extremele care se înfruntă pe rănile trecutului. De aici pînă la intoleranţă şi crimă, în încercarea de a impune propria versiune asupra istoriei, e doar un mic pas, după cum a dovedit ucigaşul din Charlottesville

Se clatină simbolurile unei civilizaţii, cu bunele şi relele ei – de la Cruce la Columb, de la generalul Lee la amiralul Nelson, de la Colbert la Napoleon. Cui foloseşte tabula rasa?

Violenţele de la Charlottesville din jurul statuii generalului Lee au atras atenţia asupra unui proces de epurare care, în ultimii doi ani, a constat în înlăturarea sau schimbarea denumirii, în SUA, a peste 60 de simboluri confederate, conform unui raport recent al Southern Poverty Law Center. Asociaţia a inventariat alte 718 monumente şi statui dedicate încă personalităţilor Confederaţiei Sudiste din timpul Războiului de Secesiune şi 109 şcoli publice ce le poartă numele, în special pe cel al generalului Robert E. Lee, comandantul armatei Sudului. Statuia sa din New Orleans a fost demontată în mai – ultima dintr-o serie de patru „simboluri ale injustiţiei“, care „perpetuează ideea de supremaţie albă“, după cum le-a calificat primarul Mitch Landrieu. Iar în centrul de pe acum însîngeratului orăşel universitar din Virginia, Charlottesville, la 93 de ani de la dezvelire, monumentul e ascuns într-un sarcofag de plastic şi urmează să fie mutat într-un muzeu. Generalul Lee plăteşte, după 150 de ani, păcatul de a fi fost proprietar de sclavi.

Acest iureş demolator l-a luat în vizor şi pe Thomas Jefferson, autor al Declaraţiei de Independenţă şi al treilea preşedinte al SUA, întemeietor al Universităţii din Virginia. Jefferson a fost proprietar de sclavi, la fel ca primul preşedinte, George Washington. Se clatină soclurile Părinţilor fondatori şi nu mai e loc şi timp de nuanţe privind raportarea lor, politică şi practică, la sclavie – care a fost legală pe teritoriul american între 1619 şi 1865.

Furia purificatoare l-a ajuns şi pe Cristofor Columb. Monumentele lui din Baltimore şi New York au fost vandalizate în august, iar Bill de Blasio, primarul New York-ului, a obţinut votul Consiliului Municipal pentru înlăturarea statuii ridicate la aniversarea a patru secole de la descoperirea Lumii Noi. O statuie ofensatoare pentru amerindieni, pentru că ar evoca şi colonizarea Americilor. În New York trăieşte, însă, şi cea mai mare comunitate italo-americană din SUA, prin contribuţia predecesorilor căreia s-a ridicat, în 1892, statuia exploratorului genovez. O comunitate care se simte azi lezată de atacul la adresa unui simbol al reuşitei sale pe tărîm american, în pofida discriminărilor la care a fost supusă. Spre exemplu, cu un an înaintea dezvelirii operei sculptorului Gaetano Russo, 11 italieni fuseseră linşaţi la New Orleans.

Nici la Los Angeles nu mai e bine văzut Columb. Consiliul Local a votat eliminarea din calendarul manifestărilor publice a sărbătorii dedicate lui, din 1937 încoace, în luna octombrie, şi a înlocuit-o cu o zi a comemorării populaţiilor indigene, al căror genocid a început după debarcarea spaniolă în Caraibe. Anterior, mai multe oraşe americane, între care Seattle, Albuquerque şi Denver, declaraseră 12 octombrie – Ziua Populaţiilor Indigene, în locul Zilei lui Columb.

„Odată ce începi să rescrii istoria pe o asemenea scară, nu va mai rămâne în picioare o statuie sau casă cu semnificaţie istorică.”

Arta nu scapă, la rîndul ei, răfuielii cu trecutul. Un cinematograf din Tennessee a anulat proiecţia capodoperei Pe aripile vîntului, apărută în 1939, din cauza conţinutului său considerat „insensibil“ din punct de vedere rasial. Ce mai contează că, pentru rolul Mammy, Hattie McDaniel a primit Oscarul pentru cea mai bună artistă în rol secundar, fiind prima actriţă de culoare laureată a acestui premiu?

Războiul statuilor a trecut rapid Oceanul. O jurnalistă britanică, Afua Hirsch, a cerut înlăturarea Coloanei lui Nelson din Trafalgar Square, monument dezvelit în 1843 în memoria amiralului mort în înfruntarea navală din largul Capului Trafalgar, în 1805. Horatio Nelson se face vinovat, la mai bine de două secole distanţă, de a fi fost adept al supremaţiei albilor. „Unde sînt statuile celor care au fost asupriţi de oameni ca Nelson?“, întreabă iniţiatoarea demersului. Nu mai e relevant, în acest nou context, că, prin cea mai strălucită victorie din istoria Royal Navy, Nelson a salvat Marea Britanie de invazia napoleoniană şi a desăvârşit supremaţia britanică asupra mărilor lumii pentru secolul ce-a urmat? Sir Roy Colin Strong, istoric şi fost director al Victoria and Albert Museum, a dat un răspuns de bun-simţ propunerii: „Odată ce începi să rescrii istoria pe o asemenea scară, nu va mai rămâne în picioare o statuie sau casă cu semnificaţie istorică. Trecutul este trecut. Nu poţi să rescrii istoria“.

Şi totuşi, se poate. King’s College din Londra îşi rescrie propria istorie, după cum o arată decizia luată în iulie de a înlocui busturile şi portretele fondatorilor săi cu un „zid de diversitate“, potrivit decanului Patrick Leman. Un zid ce urmează să cuprindă reprezentările unor cercetători aparţinînd minorităţilor etnice. De asemenea, materialele didactice, precum cele de anatomie, vor fi modificate, pentru a reflecta mai multe grupuri etnice. „Încercăm să reflectăm diversitatea studenţilor pe care îi avem, încercăm să fim interculturali şi internaţionali în modul în care dezvoltăm ştiinţa“, a explicat decanul prestigioasei universităţi.

„Eroii voştri sînt uneori călăii noştri.”

America inspiră în continuare lumea. În Franţa, imediat după moartea unui om pe străzile din Charlottesville, preşedintele Consiliului Reprezentativ al Asociaţiilor Negre din Franţa, Louis-Georges Tin, a solicitat îndepărtarea statuii lui Colbert din faţa Adunării Naţionale. „Eroii voştri sînt uneori călăii noştri. Trebuie decolonizat spaţiul, trebuie decolonizate spiritele“, a argumentat el. Numeroase străzi şi licee franceze poartă azi numele ministrului de Finanţe al lui Ludovic al XIV-lea, artizan al puterii economice şi al modernizării regatului, creator al companiilor Indiilor Orientale şi Occidentale şi autor al primului Cod negru, care reglementa sclavia la 1685. Politologul Laurent Bouvet a intervenit în dezbaterea iscată pentru a aminti că „istoria trebuie să fie un obiect pedagogic şi nu terapeutic“.

Atacul la Colbert le-a amintit multora de boicotarea de către preşedintele Chirac şi guvernul Villepin a celebrării bicentenarului victoriei lui Napoleon la Austerlitz. Cea mai strălucită bătălie a împăratului a fost ignorată în 2005, sub presiunea unor organizaţii din Antilele Franceze, care au amintit că Napoleon a restabilit, în 1802, sclavia abolită la Revoluţie. Emmanuel Le Roy Ladurie, unul din reputaţii istorici contemporani, se întreba: „Va trebui, în viitor, să interzicem orice aniversare privind acţiunile regilor Franţei, de la Ludovic al XIII-lea la Ludovic-Filip, pentru că au fost, la rîndul lor, complici ai sclaviei?“. De altfel, bicentenarul a fost parazitat de lansarea pamfletului „Crima lui Napoleon“, de către Claude Ribbe, un scriitor din Guadelupa, care l-a comparat pe împărat cu Hitler.

Acum doi ani, în Africa de Sud, a fost demolată statuia lui Cecil Rhodes, prim-ministru al Coloniei Capului, la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Dezbaterea privind soarta monumentelor coloniale a reaprins tensiunea interrasială. Preşedintele Jacob Zuma a intervenit: „Cînd citiţi o carte de istorie, nu rupeţi paginile dureroase. Istoria trebuie învăţată cu aspectele sale dureroase şi devastatoare“. Şi a avertizat preşedintele acestei ţări cu trecut zbuciumat: „Furia nu construieşte o naţiune, ci o distruge“.

„Cînd citiţi o carte de istorie, nu rupeţi paginile dureroase”

În estul Europei, ştim bine, din păcate, cît de fragile sînt monumentele şi ce consecinţe poate avea încercarea de ştergere a memoriei asupra identităţii şi sistemului de valori al societăţii. De aceea, privim surprinşi această confruntare a Occidentului cu propriul trecut.

Acolo unde unii văd un cult al opresiunii rasiste, alţii invocă dreptul la istorie. Frapează, însă, absenţa nuanţelor între extremele care se înfruntă pe rănile trecutului. De aici pînă la intoleranţă şi crimă, în încercarea de a impune propria versiune, oripilant de simplificatoare, asupra istoriei e doar un mic pas, după cum a dovedit ucigaşul din Charlottesville. Recursul la violenţă nu face decît să dezgroape tranşee fratricide, precum cele din războiul civil american.

„Evităm utilizarea simbolurilor religioase, căci nu dorim să excludem nici o credinţă religioasă. Sîntem o companie care respectă diversitatea“, s-au explicat reprezentanţii Lidl, în scandalul ştergerii crucilor greceşti de pe ambalajele unor produse. Dar amputînd crucile din fotografia unei biserici din Santorini nu tocmai au exclus o credinţă şi au lezat o sensibilitate?

S-a spus, pe bună dreptate, în aceste zile: piramidele din Egipt au fost construite de sclavi, trebuie ele demolate? Sau: azi, statuile; mîine, cărţile care nu corespund noului totalitarism multiculturalist? Dar Arcul de Triumf din Paris, a cărui înălţare a fost decisă de Napoleon după Austerlitz, ce soartă ar trebui să aibă?

Nu cumva, în numele emancipării, omenirea face paşi înapoi, prinsă în jocul extremelor ce se potenţează iarăşi reciproc? 

Apărut în „Dilema veche”, nr. 709, 21-27 septembrie 2017