Războiul civil din Libia nu poate fi considerat ca un eveniment izolat care îi priveşte exclusiv pe cetăţenii şi politicienii libieni. Repercusiunile implicării în acest conflict afectează în mod disproporţionat diferite state vestice în funcţie de interesele geo-strategice şi de climatul politic intern din ţările respective.

Preşedintele american Barack Obama, aflat în această perioadă în mijlocul unui atac mediatic venit atât din partea politicienilor republicani cât şi a celor democraţi, reprezintă prin excelenţă exemplul unui lider politic care este pus în situaţia delicată de a alege între viitorul carierei sale politice şi soarta poporului libian.

Mai exact, atât opinia publică cât şi politicienii americani cer preşedintelui Obama ca Statele Unite să intervină decisiv în acest conflict. Cu toate acestea, oficialul de la Casa Albă a refuzat mult timp să facă publică strategia americană privind războiul civil libian. Motivele acestei politici evazive sunt evidente. 2012 va fi an electoral, când Barack Obama va candida pentru un al doilea mandat de preşedinte.

Implicarea într-o nouă campanie militară în străinătate ar fi o masură care contrazice platforma politică pe care preşedintele american a fost ales în 2009. De asemenea, diferite sondaje de opinie sugerează că cele mai importante subiecte pentru poporul american sunt situaţia economiei şi crearea unor noi locuri de muncă, nicidecum extinderea campaniilor militare în Orientul Mijlociu sau Africa de Nord.

În ciuda tuturor criticilor aduse preşedintelui american, argumentul că Obama se distanţează complet de conflictul libian este fals. Spre deosebire de predecesorul său, George W. Bush, Barack Obama este cât se poate de conştient că implicarea oficială a Statelor Unite într-un război extern ar reprezenta, în realitate, un pas înapoi în campania de eliberare a poporului libian. În ultimii zece ani, efectul implicării Statelor Unite în conflicte externe, fie şi numai la nivel declarativ, în ţări precum Zimbabwe, Sudan, Irak, Afganistan, nu a fost cel aşteptat: în loc să ducă la eliberarea acestor state, liderii autocratici locali au folosit cu succes imaginea Statelor Unite pentru a crea un front comun împotriva imperialismului american.

Mai exact, liderii locali au transformat SUA în „adevăratul” duşman, argumentând că toate problemele locale (economice şi de dezvoltare) sunt rezultatul unei noi conspiraţii americane împotriva ţărilor sărace. Barack Obama însă nu a căzut în aceeaşi capcană precum George W. Bush, adoptând o cu totul altă strategie politică. Această strategie poate fi numită diplomaţie multilaterală, şi a fost deja folosită cu succes în timpul reformării sistemului medical american, în discuţiile pentru calcularea bugetului anual şi în relaţiile internaţionale.

Pe scurt, Obama vine cu un obiectiv pe care îl anunţă în faţa camerelor de luat vederi (înlăturarea lui Gaddafi, în acest caz),  după care se retrage din
scena publică, acordând prilejul altor actori politici de a deveni eroii obiectivului setat de preşedinte. În paralel însă, preşedintele Obama lucrează în direcţia îndeplinirii aceluiaşi obiectiv politic.

Nefiind poziţionat în mijlocul unui conflict, preşedintele Obama a reuşit să joace un anumit rol în înlaturarea unor sisteme politice (Egipt şi acum Libia), să sporească implicarea SUA într-o serie de campanii militare (majoritatea americanilor nu ştie de exemplu că Obama a triplat numărul soldaţilor trimişi în Afganistan!) şi să reformeze sistemul de asigurări medicale din Statele Unite implicând şi politicieni republicani în acel proces. Iar frumuseţea acestei strategii este că oponenţii proiectelor liderului de la Casa Albă nu au avut destule dovezi pentru a-l acuza public pentru strategiile sale politice în vederea obţinerii unor câştiguri de imagine pe seama preşedintelui american.

Privită în ansamblu, această politică este una de geniu care indeplineşte trei obiective diferite. Pe de o parte, această strategie oferă politicienilor americani posibilitatea de a se implica în acţiuni şi dezbateri publice, fără a îndrepta toată atenţia mass-mediei în direcţia preşedintelui Obama. În acelaşi timp, datorită faptului că aceste subiecte de interes sunt discutate atât de democraţi cât şi de republicani, dezbaterea în sine duce la legitimarea obiectivelor preşedintelui, un aspect critic în cariera unui lider democrat.

Nu în ultimul rând, această diplomaţie multilaterală oferă şansa reprezentanţilor societăţii civile de a-şi exprima opiniile cu privire la un
anumit subiect.  Implicarea într-o dezbatere a tuturor actorilor politici, sociali şi a analiştilor din mass-media conferă iluzia unei dezbateri transparente şi exhaustive, care este însă suplimentată de planurile şi acţiunile discrete ale lui Barack Obama, implementate în spatele uşilor închise de la Casa Albă.

Consecinţele unei astfel de abordări sunt destul de complicate. Fără îndoială, această strategie va duce pe termen lung la îmbunătăţirea imaginii Statelor Unite şi la ameliorarea relaţiilor dintre SUA şi ţările în curs de dezvoltare. De asemenea, politica lui Obama poate avea rezultatele dorite într-un timp mult mai scurt, eliminând în acelaşi timp o serie de complicaţii colaterale (de exemplu acuzaţiile foarte delicate care descriu SUA ca o putere neo-colonială şi neo-imperialistă).

Pe de alta parte însă, această politică evazivă a preşedintelui american duce atât la răcirea relaţiilor cu partenerii externi (Franţa şi Marea Britanie continuă să ceară o implicare mai activă a lui Barack Obama în conflictul libian) cât şi a celor interni (recent, surse din cadrul Departamentului de Stat au anunţat că Hillary Clinton va termina colaborarea cu Preşedintele Obama la finalul acestui mandat, ca protest faţă de modul în care acesta a reacţionat în cazul războiului civil din Libia).  

Rezultatele acţiunilor lui Barack Obama vor fi judecate per ansamblu la sfârşitul mandatului său. Între timp însă, preşedintele american a dovedit un lucru esenţial: cei care se isterizau în 2009 că lipsa de experienţă a senatorului din Illinois va duce la distrugerea imaginii Americii, nu mai au de ce să se teamă. Obama este, prin excelenţă, un politician de cursă lungă.

Codrin Arsene este masterand în cadrul programului de antropologie de la University of Chicago. În 2010, a absolvit aceeaşi universitate, cu o dublă specializare, în ştiinte politice şi studii internaţionale. A locuit în România, Franţa, Argentina, Tanzania şi Africa de Sud. Este autorul blogului de politici africane African Politics Portal (www.african-politics.com).