Pe 12 mai, imensă provocare de securitate pe scena Orientului Mijlociu. Noi ce vom face?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În următoarele zile, România va trebui să-şi prezinte foarte explicit, fără nici o umbră de îndoială posibilă, poziţia asupra ceea ce, începând de pe 12 mai, ar putea să fie nu numai cel mai sensibil dosar de politică internaţională, ci şi, în funcţie de decizia lui Donald Trump, un punct major de dezechilibru în relaţia dintre marile puteri.

Poate cel mai grav după cel de-al Doilea Război Mondial. Poate cu cele mai teribile consecinţe prin îmbinarea în teren a consecinţelor nefaste ale unui conflict militar extins cu cele ale unui devastator război religios, opunând comunităţile sunnită şi şiită din mai multe ţări ale Orientului Mijlociu. Şi nu numai.

Pe 12 mai, conform mai multor surse de nivel înalt de la Bruxelles, există indicii rezonabile de a crede că Preşedintele Trump se ba ţine de promisiunea sa de campanie şi va anunţa ieşirea Statelor Unite din acordul nuclear cu Iranul încheiat pe 14 iulie 2015 (calificat de el drept „ridicol“) şi care prevedea o ridicare progresivă a sancţiunilor împotriva Teheranului cu condiţia că Iranul renunţă la intenţia sa de a fabrica arme nucleare. Acordul încheiat la Viena era rezultatul unor negocieri între Iran şi Uniunea Europeană, SUA, Rusia, China, Germania, Franţa şi Marea Britanie.

Argumentul major în favoarea acordului a fost că, fără un cadrul juridic foarte ferm definit, ar fi posibilă oricând reluarea producţiei de uraniu îmbogăţit, nu ar exista absolut niciun fel de limită a depozitelor de uraniu îmbogăţit şi ar urma o foarte previzibilă creştere a numărului de centrifuge existente şi a calităţii acestora. Respectarea termenilor acordului înseamnă că nu este permisă producerea şi depozitarea de uraniu îmbogăţit, iar depozitele de uraniu slab îmbogăţit sunt reduse cu 98%. De asemenea, numărul centrifugelor este redus cu două treimi.

Imagine indisponibilă

Problema era extrem de tensionată în perioada care a precedat semnarea acordului deoarece existau multiple semnale, rapoarte şi analize militare occidentale foarte credibile privind nivelul de pregătire la care ajunseseră iranienii în programul lor nuclear, estimarea fiind că erau extrem de aproape de realizarea armei nucleare, fapt cu atât mai grav cu cât se ştia că dispuneau deja de vectorii de transport, rachete strategice dezvoltate în ultimul deceniu pornind de la patente ruseşti şi chinezeşti.

Imagine indisponibilă

Problema în acest moment este că Donald Trump afirmă că iranienii nu ar respecta “spiritul acordului“ şi că alimentează violenţa în regiune, susţin mişcările teroriste şi, ca atare, sunt cea mai importantă sursă de ameninţare şi instabilitate. Dar, notează mulţi analişti, fără a aduce probe concrete în ce priveşte încălcarea de către Iran a termenilor tehnici ai acordului. Observaţie susţinută de declaraţiile oficiale ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. Analizând rapoartele experţilor săi după vizite repetate în Iran, a ajuns la concluzia că Iranul îşi respectă angajamentele şi că acestei ţări nu i se poate reproşa nimic în ce priveşte respectarea integrală a termenilor tehnici stipulaţi în acord.

Posibilitatea ca Trump să anunţe denunţarea unilaterală a Tratatul de la Viena  a stârnit reacţii extrem de dure. În primul rând, aşa cum era de aşteptat, din partea Iranului, Preşedintele Rohani declarând că „prin acest acord am demontat toate acuzaţiile şi am dovedit că SUA mint de decenii în ce priveşte Iranul“. iar Kremlinul este ferm: că „nu există alternativă“ la acest acord. Iar Federica Mogherini, în numele Uniunii Europene, spune la fel de clar că „acordul trebuie păstrat“, ministrul de Externe german adăugând că „nu există perspectiva unui nou acord nuclear cu Iranul“ căci, şi asta este şi părea Londrei, „acordul funcţionează şi a dus la reducerea cu 95% a rezervelor iraniene de uraniu îmbogăţit“.

Ce este foarte nou pare a fi o diferenţă de nuanţă. Atât Angela Merkel, cât şi Emmanuel Macron împărtăşesc o poziţie diplomatică uşor mai deschisă care vorbeşte despre eventualitatea ca actualul acord să fie îmbunătăţit şi lărgit. Asta pentru a introduce în text eventuale prelungiri ale perioadei de interdicţie de programe nucleare în Iran şi dincolo de 2025 sau, posibil, referiri concrete la încetarea sprijinului financiar şi logistic acordat de Iran unor mişcări considerate teroriste, Hezbollah, spre exemplu. Sau limitând masiv prezenţa iraniană în Siria în sprijinul lui Bashar al-Assad, Dar nimeni nu garantează că acest punct de vedere va fi acceptat şi urmat de Trump, decis mai mult decât oricând „să repare greşelile înfiorătoare“ conţinute în Acordul din 2015 „cel mai prost semnat vreodată de SUA“.

Perspectivă în care trebuie citită declaraţia sa  în timpul conferinţei de presă comună cu doamna Cancelar Merkel:

„Nu voi afirma acum dacă, da sau nu, voi folosi forţa militară... Dar vreau să vă spun limpede că ei (iranienii, n.n.) nu vor fabrica arme nucleare. De asta puteţi fi siguri, OK? Nu vor fabrica arme nucleare. Puteţi conta pe acest lucru.“

Cât de repede pot degenera lucrurile? Foarte repede, dacă ne luăm după câteva semne precursoare ale unei viitoare stări conflictuale. Înainte de 12 mai, poziţia americană devine din ce în ce mai dură. Astfel, în tipul unei întrevederi cu premierul Netanyahu, Mike Pompeo, noul Secretar de Stat al Administraţiei americane, a spus clar motivul îngrijorării americane: „Ambiţia Iranului este să domine Orientul Apropiat“, Prim-ministrul israelian răspunzând că, din punctul său de vedere, Iranul vrea „să înghită o ţară după alta“ şi că „Teheranul trebuie stopat, trebuie oprit proiectul său de bombe nucleare, trebuie oprită şi agresiunea sa“. Tot Mike Pompeo, noul şef al diplomaţiei americane, declara în timpul discuţiilor sale cu autorităţile saudite, conform AFP, că Iranul duce „campanii de piraterie informatică“, că susţine „regimul criminal“ al lui Assad în Siria şi că este „cel mai mare sponsor al terorismului din întreaga lume“.

Deocamdată, avem doar o confruntare diplomatică pe două axe care, însă, încep să fie evident la poluri opuse şi trimit mesaje din ce în ce mai vocale. Pe de o parte, axa Washington-Riad-Tel Aviv şi de cealaltă UE-Germania-Franţa-Marea Britanie-Rusia-China. Cu bemolul de care aminteam, posibil, speră optimiştii, o ofertă posibilă şi onorabilă pentru Trump de a propune o formulă oarecare de prelungire a Acordului fără ca nimeni să nu aibă impresia că există cedări pe puncte strategice.

Oare noi ce vom decide în acest moment în care fiecare dintre axe vrea să-şi nominalizeze aliaţii? Cine este îndrituit să decidă asupra poziţiei României? Nu ziariştii trebuie să dea soluţia. Dar întrebarea tot rămâne: în tot haosul de acum, iată că se profilează un moment de mare tensiune şi în care trebuie transmise, şi din partea noastră, mesaje clare şi care să nu lase niciun fel de dubiu. Dar, la fel de bine, ne putem decide că subiectul nu ne interesează. Şi asta se poate. Mai greu în actualele condiţii dar, oricum, rămâne o chestiune după 1 Mai şi serbările câmpeneşti aferente.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite