Mozaicul ameninţărilor de securitate, pradă schimbărilor bruşte a trendurilor de evoluţie, pogorâte asupra Mării Negre

Crizele suprapuse, interdependente şi care se potenţează reciproc se acumulează la nivel global. Iar acum Regiunea Extinsă a Mării Negre este în vârtejul acestei suprapuneri între crizele globale, cele europene şi regionale care bagă în şoc leadershipul deciziei statelor din regiune.

Problemele majore vin de la abordarea tot mai iresponsabilă a conducerii statelor din arealul regional, la marginea Europei, puţin conştient de nivelul critic al acestor ameninţări şi tendinţa de cădere în conflict.

Regiunea Mării Negre este direct afectată de ameninţările de securitate globale – cele mai prezente fiind cele nucleară şi cibernetică, cu impact major – dar mai ales de perspectiva de evoluţie a crizelor europene, cu precădere cele date de regâdirea viitorului Europei care divide sau creează coeziune, creează falii sau membri de rang 2 şi 3 în eşafodajul Uniunii Europene.

În Regiunea Extinsă a Mării Negre, ultimele evoluţii ne arată schimbări bruşte în trendurile de evoluţie a statelor, cu precădere în spaţiul conflictelor îngheţate, acolo unde Ucraina e în turbulenţe şi criză auto-create prin afacerea Saakaşvili, speculată de opoziţie, dar care creează vulnerabilităţi lesne de speculat de către vecinul estic rus, în timp ce Armenia semnalează la nivel public schimbări sensibile de simţăminte, opţiuni şi orientări strategice la nivelul populaţiei. O lume anapoda, în tumultul reaşezărilor, care alunecă periculos spre prăpastia conflictelor deschise şi exploziilor de violenţă.

Ameninţări globale

Coreea de Nord pusă la colţ, în faţa unei reacţii militare a SUA împotriva nebunului cu arma nucleară

Spaţiul negocierilor şi al dialogului privind perspectiva soluţionării crizei determinate de cursa spre arma nucleară montată pe o rachetă purtătoare, capabilă să atingă orice loc în lume, s-a îngustat teribil după ce ultima Rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU vizând acţiunile Coreii de Nord a fost întâmpinată de Phenian cu o nouă rachetă cu rază medie de acţiune lansată peste Japonia, la 3.200 km, în Oceanul Pacific. Sfidarea comunităţii internaţionale, după ce şi aliaţii săi Rusia şi China - care au susţinut dezvoltarea rapidă a programului său nuclear şi balistic - au votat pentru Rezoluţia de condamnare a ultimelor teste, împinge Coreea de Nord la colţ, în faţa unei reacţii militare a SUA.

Eforturile făcute de diplomaţie în această săptămână, când se derulează la New York Adunarea Generală a ONU, au dus la un pachet de sancţiuni care blochează 90% din exporturile Coreei de Nord - principala sursă de valută care finanţează programul nuclear şi balistic - şi reduce substanţial aprovizionarea cu petrol şi gaz a statului condus de Kim Jong Un. Pe de altă parte, acesta sfidează în continuare lumea nu numai printr-un nou test desfăşurat vineri dimineaţă, ci şi anunţând că-şi doreşte paritatea cu SUA în materie nucleară.

Reacţiile de condamnare sunt vehemente şi unanime. Coreea de Sud a lansat propria sa rachetă cu rază scurtă, într-un exerciţiu derulat imediat, cât încă racheta nord-coreană era în zbor. De altfel, SUA au autorizat ridicarea restricţiilor privind categoria de rachete aflate la dispoziţia Coreei de Sud şi a Japoniei, acestea fiind limitate până recent la raza scurtă. În acelaşi timp, trebuie spus că testul nord-coreean de vineri dimineaţa a mai făcut un pas înainte cu privire la racheta purtătoare cu cap nuclear, respectiv nu a mai fost lansată de pe sol, ca o rachetă clasică, ci de pe un purtător mobil, imitând lansarea şi utilizarea armei de atac într-o agresiune de pe avion, vapor sau submarin. E un pas clar de escaladare a testului, iar declaraţiile ulterioare ale liderului nord-coreean sunt sfidătoare şi iresponsabile, provocând reacţiile militare directe.

Cu excepţia unei reacţii de ultimă oră a unui terţ, opţiunea militară e iminentă.

Astfel, nu numai că Kim Jong-un vorbeşte despre un pretins echilibru cu SUA, care să ducă la negocieri ulterioare, când va fi probat deja că deţine arma cu întreaga tehnologie şi capabilitate de a lovi SUA, ci a anunţat că doreşte ca Washingtonul să nu mai îndrăznească să utilizeze ameninţarea cu opţiunea militară şi arată clar că, în ciuda valurilor de sancţiuni, Coreea de Nord tot obţine arma nucleară capabilă să lovească de pe racheta balistică intercontinentală oriunde, pe teritoriul SUA.

O asemenea sfidare iresponsabilă e cu atât mai periculoasă cu cât SUA nu poate lăsa Coreea de Nord să atingă punctul de operaţionalizare a unei asemenea capabilităţi, fapt ce ar deschide calea precedentului unui regim de a şantaja comunitatea internaţională prin încălcarea acordurilor de neproliferare, iar opţiunile militare concrete par să fie spaţiul real de recurs pentru reacţia SUA chiar săptămâna viitoare. E adevărat că joi e planificată o nouă reuniune a Consiliului de Securitate pentru a analiza ultima sfidare şi a lua măsuri. În acelaşi timp, SUA au considerat indecentă şi jignitoare orice tentativă de a îndemna spre negocieri sau renunţarea la exerciţii militare comune cu aliaţii săi din Asia de Sud Est contra unui moratoriu declarativ şi neverificabil pe arma atomică a Coreii de Nord, varianta propusă de Rusia.

Ciudat este că Franţa s-a alăturat Rusiei şi Chinei în a îndemna la negocieri, după o discuţie telefonică între preşedinţii Vladimir Putin şi Emmanuel Macron, dată publicităţii la Moscova. De partea cealaltă, atât Japonia, cât şi Coreea de Sud se pregătesc de soluţia militară. Ultimul pas a fost cel anunţat de Seul, care a comunicat, prin vocea preşedintelui - altfel deschis spre politica de conciliere şi dialog în Campania electorală - că timpul dialogului şi al negocierilor a trecut. Vom vedea eventuala rezoluţie a Consiliului de Securitate de joi şi substanţa acestuia. Cu excepţia unei reacţii de ultimă oră a unui terţ, opţiunea militară e iminentă.

Armele digitale ofensive ale Moscovei, testate în Ucraina: la fel de periculoase ca cele militare

Armele ofensive digitale sau cibernetice ale Federaţiei Ruse sunt desfăşurate tot mai des împotriva diferitelor state ale lumii. Dar Ucraina este cel mai adesea ţintă, ca şi spaţiu unde aceste arme sunt testate. Că e vorba despre atacuri pe anumite domenii sau la adresa întregului sistem, aceste arme digitale blochează componente întregi ale industriei dependente de comanda automată electronică sau preiau sub control sisteme de infrastructură critică majore. Apoi, după testare, ele sunt îndreptate asupra oricui. Mai mult, nu întotdeauna asemenea atacuri sunt atât de bine ţintite, din contra, odată infectată reţeaua şi conexiunile ei, un virus informatic lansat pentru atacul cibernetic asupra unei ţinte se extinde în spaţiul virtual cu viteză şi atacă fără discernământ.

La summitul cibernetic din această săptămână de la Washington, Dan Coats, directorul US National Intelligence, a susţinut că ameninţările digitale cresc tot mai mult la adresa Occidentului şi a singularizat responsabilitatea Rusiei pentru multe dintre acestea, susţinând că Moscova „şi-a asumat o postură cibernetică tot mai agresivă“. Şeful comunităţii de informaţii a SUA a recunoscut că:

„Nu am trăit încă un atac catastrofal de natură cibernetică, dar cred că toţi cei din domeniu realizează creşterea acestei ameninţări la adresa securităţii naţionale“.

Foarte multe dintre armele cu care se confruntă astăzi Occidentul au fost rafinate, dezvoltate şi testate de hackeri ţinând de Rusia în războiul purtat în Ucraina. Între principalele ameninţări menţionate în prezentarea sa, Coats a prezentat ameninţări digitale posibile la adresa infrastructurii critice americane, inclusiv sau în primul rând reţelele electrice, utilităţile publice sau structura de comandă a unor poduri şi porţi de protecţie a unor facilităţi de securitate ridicată, care astfel s-ar deschide şi ar crea ameninţări enorme populaţiei. „Nu e greu să ne imaginăm consecinţele unui atac care închide curentul în Boston în februarie sau în Phoenix în iulie“ şi consecinţele acestora în număr de vieţi umane pierdute.

Ultima creaţie, virusul Petya, vizează capacităţi cu sistemul de operare Microsoft Windows şi împânzeşte Europa şi, în mai mică măsură, SUA, afectând sute de firme mici sau mai mari din Franţa, Germania, Italia, Polonia şi Marea Britanie. Dacă iniţial era construit să ceară bani pentru date criptate, ulterior scopul a fost mai puţin lucrativ, dar mai destructiv. Iar ţinta primară a fost Ucraina, însă cum atacul nu a fost ţintit, a afectat reţele întinse de calculatoare. Şi era destinat să infecteze calculatoare şi să blocheze activităţi în ajunul Zilei Constituţiei Ucrainei. Ucraina e în ochiul furtunii digitale încă din 2014, de la anexarea Crimeei. Atacurile sistematice au vizat până acum mass media, finanţele, transporturile, sistemele militare, organizaţii politice şi, fireşte, sistemul energetic.

Ucraina a avut două atacuri pe sisteme energetice, în decembrie 2015 şi 2016, cu mii de persoane lăsate fără curent ore întregi.

Atacul a început de la actualizarea automată a unui program de contabilitate utilizat de companiile străine în legătură cu agenţii guvernamentale ucrainene, potrivit şefului poliţiei cibernetice a Ucrainei, Sergey Demedyuk. Prima acţiune este, de obicei, una de tipul blocării unui serviciu (DoS) cu număr mare de accesări, a cărei scop este extragerea de date, care sunt ulterior utilizate în atacuri mai bine ţintite şi mai sofisticate, după preluarea controlului asupra sistemelor coordonate prin computerele infectate.

De la reţele sparte şi distruse la furtul de date sau codarea lor, s-a ajuns la preluarea controlului sistemelor. Ucraina a avut două atacuri pe sisteme energetice, în decembrie 2015 şi 2016, cu mii de persoane lăsate fără curent ore întregi. Şi dacă în cazul Ucrainei s-a putut acţiona mecanic imediat în puncte din ţară pentru a redeschide aprovizionarea cu curent electric, în SUA, unde gradul de automatizare e mai mare, acest lucru nu poate fi făcut manual, a constatat o echipă americană sosită să investigheze aceste atacuri.

E o problemă şi cu atribuirea. Rusia neagă, dar în cazurile anterioare preşedintele Petro Poroşenko a dat publicităţii urmele lăsate de hackerii ruşi şi IP-urile utilizate de către serviciile secrete de la Moscova în aceste atacuri - nu mai puţin de 6.500 asupra a 36 de ţinte ucrainene în doar două luni, noiembrie şi decembrie anul trecut. Iar poliţia cibernetică nu poate identifica toţi autorii ascunşi în spatele unui sistem de servere mondiale în ciclu, dar o altă parte importantă pot fi identificaţi şi vin direct din curtea autorului agresiunii din 2014, Federaţia Rusă.

Crize şi reaşezări europene

Jean-Claude Juncker FOTO AFP

Je vous ai compris! Raportul Juncker: cum va arăta Uniunea Europeană a cetăţenilor şi a statelor

La 5 iunie 1958, Generalul Charles de Gaulle a susţinut un discurs fulminant la Alger care avea drept motto şi deschidere ideea că „V-am înţeles!“. Conducătorul (de Gaulle revenise la putere) anunţă poporul, cetăţenii din piaţa din faţa sa că i-a înţeles, le-a înţeles mesajul şi-şi ajustează politica după cele dorite de piaţă, după vrerea poporului, chiar dacă dorinţa cetăţenilor nu e neapărat în interesul său, în favoarea sa. E o mostră de înţelegere care a făcut ca, la un alt punct în timp, generalul, erou al rezistenţei şi a celui de-al Doilea Război Mondial purtat de Franţa în exil, să se retragă de la conducerea statului francez.

Am urmărit discursul lui Jean-Claude Juncker de acum două zile, celebra prezentare a stării Uniunii Europene. Evident că mediile româneşti au reţinut referirile la ţara noastră, nevoia de a fi primiţi repede, alături de Bulgaria, în Schengen, dar şi conferinţa pentru viitorul Europei de la Sibiu (elemente convenite, probabil, la ultima vizită a Preşedintelui Comisiei Europene în România şi un omagiu la adresa Preşedintelui României, Klaus Johannis, fost primar de Sibiu). Eu cred că discursul de miercuri a avut ca temă dominantă şi putea fi rezumat cu aceeaşi frază celebră a lui De Gaulle, Je vous ai compris!

Solidaritate, egalitate, statul de drept ca referenţial absolut şi înlocuirea forţei brute cu forţa dreptului şi a dreptăţii, e marea realizare a Europei istorice, a primei jumătăţi de secol european comun şi paşnic.

Prezentarea este evident rezultatul acţiunii minuţioase a întregii Comisii Europene, a întregii birocraţii, a tuturor „nealeşilor“ – aşa cum îi numea o celebră carte ce contesta legitimitatea conducerii structurii de decizie a post-modernei Uniuni Europene de la Bruxelles. E rezultatul unei experienţe şi a unei munci profunde care e de salutat. Şi prezentarea conţine multiple elemente prin care eşafodajul de la Bruxelles spune, folosind momentul Preşedintelui Juncker, că a înţeles criticile succesive, în timp ce referirea sa la valori reflectă această înţelegere. Solidaritatea, egalitatea reală în drepturi, manifestarea Europei la toate nivelurile şi pe tot cuprinsul teritoriului statelor membre ale UE, cu egală deferenţă a autorităţii europene şi a celorlalţi cetăţeni faţă ce cei din extremele teritoriului european, sunt elemente de notat.

Solidaritate, egalitate, statul de drept ca referenţial absolut şi înlocuirea forţei brute cu forţa dreptului şi a dreptăţii, e marea realizare a Europei istorice, a primei jumătăţi de secol european comun şi paşnic. De acum, construcţia trebuie să meargă înainte în integrarea cu ministru european al economiei şi finanţelor, cu autoritatea europeană în materie de piaţă a muncii, cu elemente de politică externă decise prin majoritate calificată nu prin consens/unanimitate, un grup comun de intelligence şi schimb de informaţii pentru contracararea ameninţărilor directe, plus asumarea clară a valorilor democraţiei liberale în Europa. Şi fără un parlament al zonei euro, care divide, nu reuneşte solidar pe toţi în Europa cu o singură viteză. Asumări la care subscriu pe deplin, sunt parte a istoriei şi a conţinutului direct al idealurilor pentru care România a intrat în UE. Chiar şi ideea banală a calităţii comune a produselor pe tot cuprinsul uniunii sau valoarea egală a muncii prestate pe teritoriul European e de salutat.

Mi s-a părut interesantă şi propunerea de reforma instituţională, care însă nu sunt sigur că nu reclama modificarea Tratatelor:

„Europa ar funcţiona mai bine dacă am comasa funcţiile de preşedinte al Comisiei Europene şi de preşedinte al Consiliului European (…) Europa ar fi mai uşor de înţeles dacă nava ar fi condusă de un singur căpitan (…) Un singur preşedinte ar reflecta mai bine adevărata natură a Uniunii Europene, atât ca uniune a statelor, cât şi ca uniune a cetăţenilor.“

Argumentul e valabil şi pertinent.

Dar partea cea mai importantă din tema generală Je vous ai compris! e cea rezervată revenirii la nivelul potrivit, cel al cetăţenilor şi al statelor, a unor atribuţii şi decizii de subsidiaritate normativă de netăgăduit. Juncker arată că a priceput că suprareglementarea şi aflarea în treabă, motivarea activităţii de către birocraţia europeană, e inutilă, că aceasta nu trebuie să se mărească, ci să fie mai bună şi mai eficientă, în beneficiul cetăţenilor.

„Nu ar trebui să ne amestecăm în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor europeni (…) Nu ar trebui să intervenim cu o serie de noi iniţiative sau să căutăm competenţe tot mai mari. Ar trebui să dăm înapoi competenţele statelor membre acolo unde este cazul. Voi institui un grup operativ privind subsidiaritatea şi proporţionalitatea, care, începând din această lună, va examina foarte critic toate domeniile de politică pentru a ne asigura că acţionăm numai acolo unde contribuţia UE are o valoare adăugată“.

Acesta e adevăratul pas cheie de făcut ce conţine şi ideea perspectivei reprezentării reale a resortisanţilor tuturor statelor membre la toate nivelele de decizie şi de birocraţie instituţională a UE. Aceasta e şi cheia de succes a Preşedinţiei române a Consiliului UE.

Turbulenţe şi puncte de inflexiune în Regiunea Extinsă a Mării Negre

Armenia s-a întors pe călcâie spre Occident, dând cu tifla Rusiei lui Putin

În timp ce Parlamentul de la Erevan este populat cu 95% susţinători declaraţi ai Rusiei şi ai relaţiei de parteneriat cu Moscova, ultimele evoluţii din regiune – uciderea unei întregi familii, cu sânge rece, de către un soldat rus din baza de la Gyumri, vânzarea de arme ruse către Azerbaidjan, lipsa de sprijin în atacul din acest an al azerilor, care a eliberat o părticică din teritoriile ocupate, ucigând soldaţi armeni – au dus la o schimbare majoră de orientare a opţiunilor şi percepţiilor populaţiei armene. Un sondaj efectuat pe un eşantion reprezentativ de 900 de persoane, în perioada iunie-septembrie, de către Centrul Analitic al Cooperării Regionale şi Globalizare (ACGRC), finanţat de National Endowment for Democracy (NED), arată că cetăţenii armeni s-au întors pe călcâie spre Occident sfidând Rusia lui Putin.

Astfel, cele mai spectaculoase rezultate arată că Rusia este un obstacol în relaţiile Armeniei cu UE pentru 40.22% din respondenţi, faţă de 29.67% care susţin contrariul, Rusia are un impact negativ în procesul de negociere şi soluţionare al conflictului din Nagorno Karabakh (NK) pentru 56,33% din repondenţi faţă de 40,11% care apreciază acţiunea Moscovei, în timp ce Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă a Rusiei asigură securitatea Armeniei doar pentru 15,78%, faţă de 41,33% care sunt sceptici şi consideră contrarul, iar 42,44% văd doar o relaţie parţială de responsabilitate a Moscovei pe această dimensiune, în timp ce pentru Nagorno-Karabakh, apartenenţa Armeniei la CSTO nu asigură nici măcar descurajarea oponentului azer pentru 38,33% din populaţie, faţă de 23,44% care cred opusul.

Mai grav este că 63,44% din populaţia Armeniei consideră că Rusia şi CSTO nu vor sprijini Armenia într-un eventual război cu vecinul azer, faţă de 31,22% care au încă o speranţă în partenerul şi aliatul strategic rus, în timp ce impactul apartenenţei Armeniei la Uniunea euro-asiatică este negativ pentru 50,67%, o majoritate care apare pentru prima dată în sondaje vorbind despre problemele economice ale Armeniei din ultima vreme.

La fel de interesantă e poziţionarea în raport cu NATO a armenilor: 61,67% văd aderarea Armeniei în viitor, faţă de 35,89% care resping acest drum.

În acelaşi timp, cetăţenii armeni consideră că gestul de a refuza semnarea Acordului de Asociere cu UE în ultimul moment, la summitul de la Vilnius în septembrie 2013, a avut un impact negativ pentru 78,67% din armeni, faţă de 20,56% care apreciază gestul conducerii azere a Preşedintelui Serj Sarksian pe această speţă. În acelaşi timp, Armenia îşi vede viitorul în UE într-o proporţie de 58,89%, faţă de 38.22% care cred contrariul, unul din cele mai importante procente euro-optimiste dintre statele partenere/asociate şi chiar dintre membrii UE.

La fel de interesantă e poziţionarea în raport cu NATO a armenilor: 61,67% văd aderarea Armeniei în viitor, faţă de 35,89% care resping acest drum, în timp ce apropierea de NATO şi UE sunt văzute ca ajutând în mare măsură soluţionarea conflictului din Nagorno Karabakh.

Este pentru prima dată când un asemenea sondaj de opinie conţine întrebările fatidice despre UE şi NATO în Armenia. Am avut ocazia să stau de vorbă zilele trecute cu preşedintele Centrului armean care a realizat sondajul, Stepan Grygorian, un mai vechi prieten, şi am rămas surprins de rezultatele apărute. Am întrebat dacă autorităţile au avut vreo reacţie şi am aflat astfel că, oficial, Erevanul, deşi nu neagă rezultatele sau seriozitatea Centrului şi a demersului susţinut de National Endowement for Democracy, a încercat să explice situaţia şi rezultatele prin momentul nepotrivit al realizării sondajului sau prin emoţia acumulată de anumite evenimente ce au avut loc în Armenia, de unde rezultatele surprinzătoare obţinute.

Având în vedere poziţia explicită, cunoscută, a membrilor Parlamentului de la Erevan, impactul cel mai important al sondajului este că dezvăluie inadecvarea reprezentanţilor politici la percepţia şi sentimentele populaţiei armene, care a luat-o decis spre Occident, lăsând conducerea Armeniei conectată la resursele şi dirijarea politică de la Moscova, departe de aşteptările şi aspiraţiile populaţiei armene.

Mihail Saakaşvili FOTO Arhivă

Bomba Saakaşvili la Kiev: bătălie politică internă transformată în vulnerabilitate naţională

Fostul Preşedinte al Georgiei, Mikhail Saakaşvili, a fost numit, în urmă cu trei ani, Guvernator al regiunii Odessa. Sosirea sa în Ucraina, alături de Petro Poroşenko, proaspăt ales preşedinte după Maidan, a fost şi un element de legitimare şi unul de sprijin, şi unul de imagine. A ajutat cu atât mai mult cu cât regiunea Odessa era una fragilă, care a fost vizată de Rusia pentru a se forma „Republica Populară“ şi a fost locul unui incident, un incendiu al Casei Sindicatelor, unde se aflau separatiştii, şi o înfruntare între grupurile de protestatari care au dus la decese tragice, care au determinat blocarea psihică a acţiunii.

Pe un asemenea context, fostul preşedinte georgian a ajutat şi pentru că era un personaj cunoscut, care a putut capacita informaţiile sensibile primite, în contextul unor forţe armate şi de intelligence ucrainene post-Yanukovici penetrate şi controlate prin scurgeri masive la Moscova. Şi la nivelul echilibrului de afaceri, pe infracţionalitate organizată şi trafic, sosirea unei persoane exterioare acestor conivenţe şi rivalităţi, ba chiar exterior influenţelor de la Centru şi cu rang de fost preşedinte, a ajutat. Ruptura a intervenit abia atunci când fostul preşedinte georgian a dobândit ambiţii politice.

După schimbarea din funcţie s-a consacrat activităţii politice interne, pe o formulă de apropiere de partidul Primarului Sadovîi al Lvovului, Samapomich, un tip special de partid în Ucraina, partid al micilor întreprinzători şi al intelectualilor, un fel de ANL – Alianţa Naţională Liberală PNL-PAC în variantă ucraineană. Formaţiunea lui Saakaşvili şi Samapomich trebuiau să participe împreună la alegeri. Pe acest fond a intervenit retragerea cetăţeniei ucrainene a lui Saakashvili, aceste devenind apatrid.

Mai e de spus în context şi faptul că Saakashvili e urmărit penal în Georgia de actuala guvernare. Nu discutăm temeiurile, care au fost acuzate, nu odată, de recurs la justiţie selectivă şi răzbunare politică a noilor veniţi la Tbilisi. Cert este că, după ultima vizită în Georgia, preşedintele ucrainean a fost pus şi în postura de a trebui să gestioneze şi cererea de extrădare venită din partea Georgiei pentru fostul preşedinte. Or, retragerea cetăţeniei şi interzicerea accesului în Ucraina era soluţia ideală pentru că nu mai presupunea arestarea şi extrădarea fostului preşedinte nici la nivel de discuţie sau presiuni.

Cert e că Mikhail Saakaşvili a dobândit azi o postură mult mai vizibilă şi mai relevantă în politica ucraineană, ameninţând poziţiile preşedintelui Poroşenko şi vulnerbailizând acţiunea sa de perspectivă.

Dar preşedintele Saakashvili a ales să vină în Ucraina, din Polonia, cu trenul. Mai mult, a anunţat acest demers şi susţinătorii săi, la fel ca şi oponenţii, au ştiut-o. După un blocaj la frontiera ucraineană, sub presiunea unor lideri ai opoziţiei, inclusiv Iulia Timoşenko, fostul premier şi lider al celui mai mare partid de opoziţie, BYuT, care e şi preşedintele partidului situat pe prima poziţie în sondaje, a reuşit să pătrundă în Ucraina.

Că e vorba de ilegalităţi, forţări, încălcarea regulilor, aici lucrurile pot fi discutate clar şi în raport cu Saakashvili, şi cu liderii de opoziţie Timoşenko şi Sadovîi. Însă aceste riscuri par asumate şi transformate de liderii opoziţiei ucrainene în atuuri pentru o agendă de poziţionare în perspectiva viitoarelor alegeri. Saakşvili a ajuns la Lvov, reprezentând o mare problemă politică internă, dar şi o mare vulnerabilitate a Ucrainei. Complicat şi greu de gestionat. Dar nici la nivelul clamat de unii panicarzi privind persapectivele declanşării unui nou Maidan, ale răsturnării Guvernului, a preşedintelui, sau ale ruperii Ucrainei. O poziţionare politică în forţă şi cam atât. Cu costuri pentru alegerile viitoare pentru viitoarea putere, dar gestionabile de către un stat serios.

Însă cert e că Mikhail Saakaşvili a dobândit azi o postură mult mai vizibilă şi mai relevantă în politica ucraineană, ameninţând poziţiile preşedintelui Poroşenko şi vulnerbailizând acţiunea sa de perspectivă, indiferent care ar fi ea. Orice gest al lui Petro Poroşenko şi al instituţiilor statului ucrainean astăzi împotriva lui Saakashvili sau a opoziţiei politice care l-a ajutat să intre în ţară nu face decât să reenergizeze opoziţia.