Marc Bonnant, avocat: La ce folosesc bogătaşii?

Să-i facă pe săraci să viseze şi să-i facă să trăiască. Şi să fie urâţi... Pe nedrept. Bogaţii sunt sarea pământului. Societăţile nu durează şi nu au valoare decât pentru că energii, talente şi merite singulare creează bogăţii.

Ştiri pe aceeaşi temă

Nu ar exista artă şi cultură fără prinţi şi mecena. Aici nu este nici cel mai mic paradox: Bogăţii, şi numai ei, fac posibil imaterialul care este cel mai important şi caer asigură astfel tradiţia. Niciodată un sărac nu a dotat un muzeu sau a lăsat moştenire o bibliotecă... Societăţile noastre au ales statul-providenţă. Redistribuirea şi nu retribuirea. Fiecăruia după nevoi, decretează politica, şi nu fiecăruia după meritele sale. Din punct de vedere moral, această alegere are probabil virtuţile sale. Dar s-ar putea susţine că a priva mai mult industriaşii şi inventatorii de produsul eforturilor lor şi a vrea să aliniezi, prin violenţă fiscală, condiţiile tuturor şi ale fiecăruia sunt totodată atingeri la libertate, faţă de natură şi faţă de ceea ce poate ea.

Trăim toţi în pădurea Sherwood. Câteva luminişuri. Puţină lumină. Figura de referinţă a societăţilor nostre moderne este Robin Hood. Să se fure de la bogaţi pentru a uşura soarta săracilor. Acest jaf poartă acum un nume frumos: solidaritatea. Ura faţă de bogaţi, precum cea faţă de toţi superiorii, are o lungă istorie. Literatura, de la Shylock la Harpagon, critică avariţia pentru a atrage o detestare teologică. Teologia... Sfântul Augustin denunţa deja bogăţia ca pe o turpitudine. Infernul este promis dintotdeauna celor bogaţi! Şi totuşi cei care urăsc bogaţii sunt cei care încalcă în mod constant Cea de-a zecea poruncă. Ei, păcătoşii, ar trebui să fie aruncaţi la ghenă. Mai bine zis în Iad...

Bogaţii, necesari şi dizgraţiaţi. O tradiţie. Noutatea este în altă parte: proasta lor conştiinţă. Iată-i ruşinoşi. Priviţi în jur: bancherul genevez nu mai iese decât la căderea nopţii, dărâmă zidurile şi ia transportul în comun. Se îmbracă de la magazinele de confecţii. Goleşte cabana sa din Gstaad pentru a se instala într-un pavilion din Charmilles.

Copiii săi, plasaţi în şcoli publice, metisate la greu, nu mai spun că tatăl lor e bancher la Corraterie, ci spun că este debarasator la Buddha Bar. Orice urmă de bogăţie este, cel mai bine, ştearsă. Bunele maniere, care sunt un indiciu, abandonate. Ah! deznădejdea de a nu mai putea fi ceea ce eşti şi de a mai fi încă, înainte de a-i mai fi fost. Bogaţii servesc pentru a fi urâţi, am scris eu, singurul rol sociologic pentru care s-ar justifica stima. Dintotdeauna a trebuit să se găsească un ţap ispăşitor pentru mase, mai ales când sunt nefericite. Să i se atribuie acestuia cauza exclusivă a nefericirii lor, este normal să se dispenseze de introspecţie şi de efort.

Altul te deresponsabilizează. Această practică de salvare este individuală şi colectivă. Ura legitimează şi uneşte; iubirea diluează. În dragoste ne rătăcim; ne regăsim urând. Astfel ura ar merita să fie reabilitată... Ea contribuie la construirea identităţii. Ea este redefinită şi fondează conştiinţa de clasă. Suntem şi devenim prin opoziţie şi contrast la fel ca şi prin adeziune. Societăţile se sudează prin ură faţă de străinătate. Aici străinătatea este bogatul... Dar invidioasa egalitate ubicuă veghează. Fără răgaz. Bogaţii trăiesc ultimele zile ale Pompeiului...

Ei aud de departe vociferările olandeze, delirurile stângii care nu sunt decât ideologia resentimentului, cântecul neputincioşilor, şi văd, atât de aproape deja, aceste hoarde de nevoiaşi şi de paraziţi care înţeleg să trăiască numai cum vor muşchii lor. Şi, ingraţi, să urască fără încetare... Săracii nu mai sunt chiar de recunoscut. Ei reclamă un drept. „Aceşti mizerabili de săraci!" scria deja Marcel Aymé.

Articol apărut în „Le Matin Dimanche"



citeste totul despre: