Măcelul din Siria: război ruso-american cu ingrediente turco-iraniano-saudite

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Oraşul Rakka, fostul fief principal al Statului Islamic FOTO EPA-EFE / Youssef Rabih Youssef
Oraşul Rakka, fostul fief principal al Statului Islamic FOTO EPA-EFE / Youssef Rabih Youssef

Se apropie împlinirea a şapte ani de la începutul războiului civil din Siria. Iar luptele nu par să încetinească, chiar dacă duşmanul oficial, Daesh, autointitulată Stat Islamic, a dispărut ca jucător pe teren, redevenind organizaţie teroristă în reţea. Din contra însă, vălul de fum care acoperea situaţia reală de pe teren a fost risipit, iar părţile trebuie să înveţe să trăiască fără duşmani sau să inventeze un duşman nou.

Pentru că risipirea fumului stârnit de atrocităţile făcute de Daesh/Stat Islamic a revelat din nou situaţia reală de pe teren: continuarea confruntărilor între regimul Al Assad şi opoziţie, primul susţinut deschis de forţele ruse – care au intervenit în Siria nu pentru a combate terorismul, ci pentru a-şi salvgarda propriile interese de la bazele Tartus şi Latakia, cu înfiinţarea unor baze noi, şi pentru a combate opoziţia susţinută de statele arabe din Golf, de SUA şi de Turcia, cu apartenenţe diferite: unele radicale wahhabite, altele mai apropiate structurilor tip Frăţia Musulmană, unele cu componentă preeminentă kurdă, altele cu formare şi conducere filo-turcă.

Dacă SUA şi Rusia se confruntă deschis, direct, pentru prima oară după războiul din Cuba, riscând oricând o escaladare şi intrarea directă în conflict pe alte teatre de operaţiuni, nu mai puţin deschis se confruntă părţile din războiul civil din Siria (pro-anti Al Assad) sau cele două comunităţi pe linie sectară, suniţii majoritari, epuraţi şi alungaţi în pribegie în statele vecine pentru a schimba raportul de forţe sectar, şi şiiţii susţinuţi de Iran, miliţiile şiite pro-iraniene din Irak, Hezbollahul libanez şi alawiţii sirieni. Nu în ultimul rând, se consumă pe teren rivalitatea geopolitică iraniano-saudită, cu aportul turc şi interesele punctuale israeliene, care bombardează chirurgical transferurile cunoscute de arme către Hezbollah şi grupările teroriste de la frontierele sale.

În pragul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale, Vladimir Putin are problema reconstrucţiei emoţionale a participării ruşilor la vot, în condiţiile absenţei mizei din alegeri. Iar această necesitate creează premisele unui nou război deschis, ale relansării celui vechi sau ale identificării unei provocări relevante în Ucraina, Balcanii de Vest, în Egipt/estul Libiei sau chiar o provocare hibridă împotriva unui stat NATO. Cert este că Rusia rămâne împotmolită în Siria, care ameninţă să devină un nou Afganistan, dar pentru un stat cu alocări exagerate în domeniul militar şi cu resurse economice limitate, dar cu verticala puterii şi ambiţii nemăsurate de a distruge Occidentul din interior, utilizând terţii sau subminând interesele americane şi europene peste tot în lume.

rusia si sua

Cum să trăieşti fără duşmani? Cazul confruntării SUA-Rusia în Siria

După căderea capitalelor sale irakiană şi siriană, Mosul şi Raqqa, organizaţia teroristă Daesh, autointitulată Stat Islamic, a dispărut din spaţiul levantin, transformându-se într-o organizaţie teroristă clasică în reţea. O parte din luptători au murit pe teren sau au fost capturaţi, o altă parte a fugit în alte zone cu state slabe şi organizaţii islamiste şi teroriste – cu precădere Sinai, Libia, Sudul Algeriei-Mali-Sahara Occidentală – şi o a treia parte, cu precădere luptătorii străini provenind din alte state, au revenit către ţările de origine, atât europene, din Regiunea Orientului Mijlociu şi Africii de Nord sau în Rusia şi din spaţiul post-sovietic.

Dispariţia Daesh-Stat Islamic ca inamic a creat o situaţie precum cea descrisă într-un celebru eseu al lui Pascal Bruckner – Melancolia democraţiei. Cum să trăieşti fără duşmani? Dacă Bruckner îşi plasa evaluarea la finalul Războiului rece, după implozia Uniunii Sovietice, situaţia din Siria, cu precădere, este mult mai complicată. Şi asta deoarece, pe teren, principala confruntare era una între regimul Al Assad şi opoziţia contestatară, dublată de situaţia unui raport de forţe sunniţi-allawiţi defavorabil conducerii regimului lui Al Assad. Într-adevăr, într-o ţară majoritar sunnită, conducerea era allawită, cu adaosuri druze, creştine maronite, iar majoritatea era oprimată, ba chiar ucisă, epurată şi trimisă în refugiu şi în valuri de migranţi către Europa prin Turcia. De aici până la revoltă a fost doar un pas, făcut în timpul Primăverii Arabe.

Prin înlăturarea perdelei reprezentate de lupta antiteroristă, părţile au rămas nu numai în confruntarea directă, faţă în faţă, ci chiar în lumina reflectoarelor.

În Siria se confruntă marii actori globali, SUA şi Rusia. Rusia doreşte să-şi menţină şi să-şi extindă privilegiile, profitând de slăbiciunea regimului Al Assad, dar şi să conteste interesele şi poziţiile Occidentului, ale SUA cu precădere, în Orientul Mijlociu. De aici şi incursiunea armată, şi acţiunile în forţă de pe teren. Totodată, pe teren se confruntă şi puterile regionale, fiecare cu interese şi poziţii proprii. Aici mă refer în primul rând la Iran şi Arabia Saudită, cu profunda rivalitate geopolitică, dar şi cu substanţialul război sectar, desfăşurat pe multiple meridiane, dar unde Siria e un teatru aparte. Se mai adaugă aici Turcia, cu un interes direct la vecinul său, dar şi cu problema blocării oricărei formule de stat sau pseudo-stat kurd la frontieră, în proximitatea zonei kurde din Turcia. De asemenea, Israelul e un actor constant, ştiut fiind că nici islamiştii sunniţi nu iubesc foarte mult statul evreu, pe baza celebrei rivalităţi israeliano-palestiniene/israeliano-arabe, iar Iranul este un duşman de durată, care şi-a dorit, pe vremea lui Mahmoud Ahmadinejad, dispariţia statului evreu pe care nu l-a recunoscut niciodată după revoluţia din 1979.

Pe acest complex nod gordian, rivalităţile au putut fi strunite şi în special acoperite de bătălia coaliţiei internaţionale împotriva Daesh-Stat Islamic (deşi şi aici s-au conturat nu una, ci două coaliţii, după ce Moscova şi-a făcut propria coaliţie alternativă). Avantajul era existenţa duşmanului comun, terorismul, Daesh, Stat Islamic, ISIL sau cum am mai vrut să-l denumim. Astfel, măcar aparent, sau ca element de comunicare, exista duşmanul comun, ceea ce făcea ca să poată fi acoperită rivalitatea marilor actori, iar războiul civil din Siria să fie invizibil în spatele marii lupte anti-teroriste. Dar astăzi, Daesh-Stat Islamic nu mai există. Prin dispariţia sa de pe teren, de la controlul teritorial, organizaţia teroristă a făcut cel mai mare rău, respectiv a lăsat părţile fără duşman comun. Şi prin înlăturarea perdelei reprezentate de lupta antiteroristă, părţile au rămas nu numai în confruntarea directă, faţă în faţă, ci chiar în lumina reflectoarelor.

Astăzi, în Siria, Rusia şi SUA sunt faţă în faţă, cu soldaţii care îşi văd albul ochilor, trag unii în alţii, se omoară şi se întorc acasă în lungul lanţ de coşciuge.

Şi noua-veche realitate a început să-şi arate colţii. Mai grav, să facă lumea conştientă că pe teren, în Siria, se confruntă regimul lui Bashar al Assad, susţinut de Iran, de trupele Gărzilor revoluţionare, de miliţiile şiite irakiene pro-iraniene, de Hezbollahul libanez pro-iranian, dar în primul rând de Rusia, şi opoziţia majoritar sunnită susţinută de statele Golfului, secvenţial de Turcia şi, în primul rând, de SUA. Căci astăzi, în Siria, Rusia şi SUA sunt faţă în faţă, cu soldaţii care îşi văd albul ochilor, trag unii în alţii, se omoară şi se întorc acasă în lungul lanţ de coşciuge. Iar de la această realitate la izbucnirea unei confruntări care escaladează e un simplu pas.

Şi el pare tot mai aproape. Numai săptămâna trecută baza aeriană de la Hmeinim a Rusiei a fost atacată de miliţiile de opoziţie, care au distrus un set de avioane şi au ucis piloţi ruşi, fapt negat oficial de Moscova, dar relevat chiar de presa rusă şi internaţională, cu detalii. Apoi, la nici o zi, un atac cu drone cu explozibil ale opoziţiei a fost dejucat la limită de către ruşi. Situaţia arată instabilitatea de pe teren şi perspectiva reaşezărilor care reclamă fie inventarea rapidă a unui duşman – Iran, miliţiile şiite, organizaţiile „islamiste/teroriste” anti-Assad – fie constatarea inevitabilă a unui spaţiu de confruntare pe linia Moscova-Washington. Cu toate consecinţele primei confruntări directe militare deschise ruso-americane de după Războiul Rece.


Avion rusesc Sukhoi Su-30SM în Siria FOTO AFP

image

Războiul ruso-american Al Assad – opoziţie în Siria

Deşi preşedintele Vladimir Putin a anunţat de acum o lună, la 11 decembrie, încheierea războiului în Siria şi retragerea trupelor, după înfrângerea totală a Daesh-Stat Islamic, iată că luptele fac ravagii mai departe în Siria. Aici se confruntă fără perdea regimul al Assad, susţinut de ruşi, iranieni, miliţiile şiite pro-iraniene din Irak şi Hezbollahul libanez, alături de trupele siriene cu opoziţia susţinută de saudiţi, qatarezi, emiratezi, americani, dar şi turci. Iar luptele fac ravagii în continuare.

ONU a anunţat, la 10 ianuarie, că de la 1 decembrie 2017 au mai fost dislocaţi încă 99.569 civili care au devenit refugiaţi, provenind din provinciile Hama şi Idlib, acolo unde au loc intense bombardamente aeriene şi de artilerie determinate de ofensiva forţelor loiale lui Bashar al-Assad, susţinut de ruşi. Nici vorbă de stabilizare, discuţii de pace şi negocieri, ci doar implicare directă cu soluţia militară pe teren, de data asta fără perdeaua oferită de către Daesh-Stat Islamic, ci înfruntare militară directă care a transformat războiul civil şi primăvara arabă din Siria într-o confruntare directă ruso-americană pe teren.

Situaţia de pe teren exhibă evident lupta ruşilor în favoarea regimului Al Assad, pentru a câştiga a cât mai mult teritoriu de la opoziţie.

Bombardierele Forţelor Aerospaţiale Ruse au fost implicate direct în confruntări, ca şi trupele paramilitare de voluntari, detaşamentul trupelor private Wagner al GRU, alături de trupele speciale ruse. Trupele au pătruns în provincia Idlib cu obiectivul de a captura localitatea Abu al-Duhur, bază aeriană de importanţă strategică în deşertul sirian controlat de rezistenţa din Idlib, inclusiv Armata Siriană Liberă susţinută şi pregătită de Turcia, care nu întâmplător este responsabilă de zona de deconflictualizare Idlib. Căderea bazei Abu al-Duhur ar duce la ruperea provinciei în două, cu partea estică expusă cuceririi rapide a trupelor pro-Assad. Drumul e oferit de arme ruse, lansatoare de flăcări Sunburn-A1 (Solntsepyek) care ucid cu precădere în zonele de adăpost şi spaţii de refugiu unde se află civili sau soldaţii rezistenţei, potrivit lui Pavel Feulgenhauer, expert militar de la Jamerstown Foundation.

Pretextul atacului orchestrat de ruşi este lupta împotriva organizaţiilor salafiste ale opoziţiei, Jabhat Fateh al-Sham (fostul Front al-Nusra care jurase credinţă reţelei Al Qaeda), dar şi multe alte grupări de opoziţie moderate. De fapt, situaţia de pe teren exhibă evident lupta ruşilor în favoarea regimului Al Assad, pentru a câştiga a cât mai mult teritoriu de la opoziţie – obiectivul real pe tot parcursul campaniei din Siria, nicidecum combaterea terorismului şi a Daesh/Stat Islamic – şi de pentru aşezarea la o eventuală negociere din poziţie de forţă pentru al Assad.

Situaţia cea mai complicată rămâne cea a Turciei, preocupată de formaţiunile kurde siriene YPG legate de PKK şi care, în acelaşi timp, a asigurat garanţiile pentru zona de dezescaladare Idlib ca paradis pentru opoziţia siriană. De altfel, la 9 ianuarie, ambasadorii rus şi iranian au fost chemaţi la Ministerul de Externe din Ankara, iar premierul Minister Mevlüt Çavuşoğlu a susţinut că Rusia şi Iranul trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile de a stopa ofensiva pro-Assad în provincia Idlib.

Rivalitatea ruso-americană în Siria continuă, cu ambiguitatea şi complexitatea poziţionării conjuncturale a Turciei pe teren, în funcţie de propriile interese.

Forţele Democrate Siriene, structura dominată de kurzi a opoziţiei siriene, sunt vizate de Turcia, care ameninţă cu o nouă intervenţie în oraşul Manbij şi enclava Afrin din provincia Idlib, pentru a le recupera de la forţele kurdo-arabe siriene în beneficiul Armatei Siriene Libere pe care o pregăteşte. De altfel, complicaţia e şi mai mare după noile discuţii Macron-Erdogan, care reaşează o coaliţie arabo-occidentalo-turcă, anti-rusă şi anti-iraniană, în paralel cu formatele deja existente. Complică situaţia şi declaraţia dură a lui Erdogan la adresa lui Bashar al Assad, numit terorist, dar şi recentul articol publicat de ministrul de Externe Çavuşoğlu în Foreign Policy, care marchează nemulţumirea faţă de susţinerea americană pentru kurzi, alături de care se află, la Manbij, de exemplu, trupele speciale americane, care previn un atac turc.

La 31 decembrie, trupele opoziţiei au lovit cu mortierele baza Hmeimim, cu rezultate discutabile potrivit presei, asaltată de numeroase elemente de propagandă şi dezinformare. Partea rusă nu a recunoscut iniţial, dar acceptă neoficial că au fost distruse un număr neprecizat de avioane care staţionau pe pistă, au fost ucişi doi piloţi de elicoptere şi răniţi mai mulţi membri ai personalului la sol. De asemenea, un grup de rebeli ar fi reuşit să se infiltreze în bază şi au lovit mai departe pista şi zona de parcare a avioanelor, pozând şi filmând distrugerile, înainte de a fugi fără a fi prinşi. În plus, la 5 ianuarie, cel puţin 13 drone fabricate artizanal, cu explozibili uşori la bord, au fost lansate la Hmeimim şi la baza navală de la Tartus a Rusiei, majoritatea fiind doborâte înainte de a atinge perimetrul ţintelor de lovituri anti-aeriene ale sistemelor Panţîr-C1, iar în alte cazuri sistemele războiului electronic rus au preluat controlul şi au aterizat trei asemenea dispozitive. Statul major rus a notificat partea turcă, care avea responsabilitate pe zona de unde veneau dronele şi a protestat faţă de Pentagon, care ar fi livrat tehnologia şi ar fi supervizat atacul. Rivalitatea ruso-americană în Siria continuă, cu ambiguitatea şi complexitatea poziţionării conjuncturale a Turciei pe teren, în funcţie de propriile interese.


FOTO kyivpost.com

Razboi informational Rusia - Vladimir Putin FOTO kyivpost.com

Duşmanii Rusiei sunt, în ordine, SUA, Ucraina, UE. Terorismul şi Stat Islamic la coada clasamentului

Războiul informaţional al Rusiei împotriva propriului popor dă rezultate pe toată linia, lucru probat de ultimul sondaj de opinie al Centrului de studii sociologice Levada din Moscova, care a făcut un asemenea sondaj la nivelul populaţiei Federaţiei Ruse în primele zile ale anului electoral în Federaţia Rusă. Alegerile prezidenţiale care vor da un nou mandat (al patrulea) de 6 ani Preşedintelui Federaţiei Ruse vor avea loc în aprilie.

Potrivit sondajului de opinie, populaţia Federaţiei Ruse consideră într-o proporţie de 66% că Rusia are duşmani - un procent nemaiîntâlnit de la Războiul Rece – în timp ce 21% doar spun că Rusia nu are duşmani, iar 13% nu ştiu, nu răspund. Rezultatul este evident rezultatul propagandei ruse asupra propriei populaţii şi controlului exercitat asupra mass mediei şi Internetului în Federaţia Rusă, dar şi al unei puternice campanii de decredibilizare a surselor alternative de informaţii, ca şi a site-urilor instituţiilor de presă occidentale.

Potrivit sondajului, ordinea duşmanilor Rusiei, aşa cum o percep ruşii, este dominată de la distanţă de către SUA. 68% dintre cei care notează existenţa unui duşman consideră Washingtonul, chiar şi sub administraţia Trump, drept principalul duşman al Rusiei. La mare distanţă, al doilea plasat este Ucraina, cu 29% dintre respondenţi - care taxează, tot pe baza propagandei temeinice şi extinse că statul vecin, considerat trădător al ideilor frăţiei slave şi cooperării în cadrul Uniunii Sovietice – ce declară Kievul drept duşman. Podiumul se încheie cu Uniunea Europeană, cu 14% dintre cei care consideră că Rusia are duşmani.

Ideea duşmăniilor este una profundă, puternică, creează falii şi polarizări, iar recâştigarea unui eventual sprijin pentru fosta doctrină fondatoare a Doctrinei Putin va necesita o reconstrucţie în timp si de mare amploare pentru a putea fi relansată.

Răspunsurile vin să demitizeze ideea că Rusia ar fi făcut o distincţie între SUA(NATO) şi Uniunea Europeană, la capitolul duşmani declaraţi sau că, pe linia transatlantică, Rusia ar considera doar componenta de peste ocean drept duşman iar UE drept partener, cu care poate face treabă. Rezultatele aruncă în aer şi ideea eurasianismului, o doctrină de origine rusă, susţinută de grupul Arbatov, de Clubul Valdai şi de Aleksandr Dughin, ce presupune recompunerea unui bloc alcătuit din Asia şi „peninsula” Europa drept bloc sub coordonarea Rusiei, pentru a asigura securitatea şi stabilitatea europeană, versus relaţia transatlantică, a relaţiei SUA-UE.

Demitizarea eurasianismului şi reconfigurarea euratlanticismului în percepţia publică a ruşilor este un pas important şi de referinţă care subliniază şi faptul că propaganda rusă a orientat astfel lucrurile şi faptul că eurasianismul este mort chiar în opinia publică a ruşilor. Ideea duşmăniilor este una profundă, puternică, creează falii şi polarizări, iar recâştigarea unui eventual sprijin pentru fosta doctrină fondatoare a Doctrinei Putin va necesita o reconstrucţie în timp si de mare amploare pentru a putea fi relansată, odată ce percepţia despre UE ca duşman este atât de prezentă în Rusia.

Sondajul mai arată şi ierarhia următoare a duşmanilor percepuţi de publicul rus: 10% fostele republici ale Uniunii Sovietice (Statele Baltice şi Georgia, cu precădere), 8% desemnează drept duşman Polonia, 6% Germania, la egalitate cu NATO şi Marea Britanie. Surprinzător, pentru respondenţii ruşi terorismul şi Daesh autointitulată Stat Islamic sunt duşmani situaţi la coada clasamentului, 5% islamul radical şi Stat Islamic, şi doar 3% terorismul, cu un procent mai puţin decât actualii conducători ai Rusiei (4%), oficiali, guvern, „prieteni lui Putin”, ca şi corupţia (3%). Urmează oligarhii şi bancherii (2%), opoziţia tot cu 2% şi Preşedintele Putin însuşi, cu 1% din voturi ca duşman al Rusiei, la egalitate cu rusofobii, occidentalii şi liberalii.


Vladimir Putin FOTO EPA

Vladimir Putin FOTO EPA

Unde mai loveşte Rusia înainte de alegerile prezidenţiale

Rusia a acumulat extrem de multe capabilităţi militare în ultima vreme. Le-a şi amplasat în mod ostentativ în zonele ocupate, vezi Crimeea şi Estul Ucrainei. În Crimeea tocmai a fost amplasat al doilea complex S-400, ne-au anunţat chiar surse ruse la sfârşit de an. În Estul Ucrainei se află mai multe tancuri decât în Europa la Est de Germania. E adevărat că decizia de livrare a armelor letale defensive din partea SUA pentru Ucraina a fost una de contrabalansare, principalele arme fiind exact lansatoarele de grenade antitanc, capabile să străpungă blindajul sau să blocheze înaintarea prin distrugerea şenilelor. Nu mai vorbim despre militarizarea Mării Negre, cea făcută deja, şi programul de înarmare de perspectivă, în viitorul apropiat.

Una din explicaţiile curente este că atât Crimeea, cât şi Marea Neagră sunt militarizate nu pentru a lovi în vecinătate. Aici e mai dificil sau mai simplu, depinde cum vrem să o luăm: nu e nevoie de tot acest armament pentru a bloca circulaţia în Marea Neagră sau a ataca statele riverane; pe de altă parte, o rivalitate cu statele NATO poate determina interzicerea ieşirii navelor ruse prin strâmtori, de unde atenţia la Turcia şi baletul complicat pe care cele două puteri regionale îl execută între ele şi în terţe spaţii.

Dar marea întrebare care rămâne este unde va ataca Rusia până la alegerile prezidenţiale din martie. Pentru că Putin are nevoie de emoţie, de o victorie sau de fapte care să întreţină o naraţiune a propagandei, nu pentru că nu ar câştiga liniştit alegerile, ci pentru a anima electoratul şi pentru a avea prezenţă la vot. În momentul de faţă, sondajele indică puţin peste jumătate din ruşi interesaţi de alegerile prezidenţiale, iar prezenţa a devenit miză pentru legitimitatea unui al patrulea mandat de preşedinte al omului referinţă al regimului – mandate întrerupte de un mandat de premier.

Trecerea în revistă a posibilităţilor este una lungă, chiar dacă probabilitatea asociată fiecărei variante e una diferită. Rusia a anunţat retragerea din Siria, deşi baza sa de la Hmeimim a fost atacată de opoziţie, cu avioane distruse şi oameni ucişi. În acelaşi timp, în provincial Idlib, Rusia, miliţiile iraniene şi şiite plus Hezbollahul libanez şi armata siriană au început o ofensivă pe zona de responsabilitate şi deconflictualizare a Turciei, către localitatea strategică Abu al-Duhur, a cărei cucerire ar rupe provincia controlată de rebeli în două. Deci Rusia e împotmolită în Siria, forţează mai departe ofensiva pro-regimul Al Assad şi riscă să repete istoria din Afganistan.

Pe de altă parte, anunţul privind retragerea din Siria, făcut de Putin şi de şeful statului major general Valerii Gherasimov, lasă să se înţeleagă o creştere a presiunii pe Estul Ucrainei. De altfel, misiunea de monitorizare a înregistrat o creştere a numărului de incidente şi încălcare a încetării focului pe scară largă în Donbas. Pe de altă parte, rămâne, mai mult teoretic, un posibil atac spre un stat NATO, dar aceasta doar cu o operaţiune complexă de provocare şi război hibrid, pentru a crea ambiguitatea în aplicarea Articolului 5. Poate fi vizată şi deschiderea unui nou front, aici fiind eligibile Egiptul, cu o bază ce poate avea o însemnătate crescută şi relevanţă, sau Estul Libiei, cu acelaşi tip de intervenţie ce afirmă un nivel de ambiţie crescut în regiune.

Apariţia trupelor paramilitare sârbe antrenate de ruşi în Bosnia are loc la 15 luni după ce ofiţeri din serviciile de informaţii militare ruse şi naţionalişti paramilitari sârbi au încercat o lovitură de stat în Muntenegru şi asasinarea lui Milo Đukanović, fostul premier, chiar în ajunul intrării statului în NATO.

Dar poate semnalul cel mai complicat a venit din Balcanii de Vest, respectiv din Bosnia-Herzegovina. The Guardian a dat publicităţii evaluarea serviciilor secrete bosniace care susţin că drumul ţării către NATO e blocat de către Republica Srbska şi liderul său Milorad Dodik, care a serbat deja într-o adunare de oficiali sârbo-ruşi, un fel de independenţă a republicii sale parte a statului bosniac. Dar mai mult, raportul ministrului Securităţii naţionale vorbeşte despre eforturile Rusiei de a destabiliza Balcanii nu numai prin parada militară de la Banja Luka, ci prin antrenarea la centrul rus de la Nis pentru ajutor umanitar a unui grup paramilitar sârb menit să submineze Bosnia. În pozele cu unitatea paramilitară şi cu decorarea liderilor săi apare Bojan Stojković, fost paramilitar sârb, antrenat la Moscova, decorat de către generalul rus Valerii Kalyakin.

Dragan Mektić, ministrul Securităţii bosniace, susţine că grupul recrutează în continuare la nivelul lumii criminale sârbe pentru formarea noi unităţi paramilitare loiale lui Dodik, iar misiunile pentru care sunt pregătiţi sunt “posibile intervenţii dacă opoziţia obstrucţionează funcţionarea autorităţii”. Apariţia trupelor paramilitare sârbe antrenate de ruşi în Bosnia are loc la 15 luni după ce ofiţeri din serviciile de informaţii militare ruse şi naţionalişti paramilitari sârbi au încercat o lovitură de stat în Muntenegru şi asasinarea lui Milo Đukanović, fostul premier, chiar în ajunul intrării statului în NATO. Accederea Muntenegrului s-a făcut în iunie 2017 şi, cu această extindere, Rusia nu mai are acces de pe mare în statele nememebre NATO din Balcani, ci doar pe cale aeriană şi prin amplasarea de trupe speciale paramilitare loiale pe teren pentru subminarea regiunii, o altă idee care ar putea genera soluţia intervenţiei viitoare a Moscovei înaintea alegerilor prezidenţiale.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite