Israel-Gaza 2014. Câteva reflecţii

Soldaţi israelieni în Fâşia Gaza        FOTO Reuters

Au trecut două săptămâni  de la încetarea focului - pe o perioadă nedefinită - între Israel şi Hamas. Nu, nu s-a întors încă pacea în zonă. Este o situaţie provizorie, dar ni se oferă liniştea relativă pentru unele reflecţii.

Este momentul să încercăm să clarificăm ultimul episod al conflictului, poate, mai greu de analizat sub presiunea evenimentelor în desfăşurare. Cu această ocazie putem încerca să privim mai atent ce s-a întâmplat şi de ce. Şi poate, nu în ultimul rând,  să vorbim de felul cum evenimentele sângeroase din Orientul  Mijlociu au fost receptate de mass-media europeană, inclusiv cea românească.

Aş dori să fac o precizare de ordin personal. Nu vreau să mă prezint ca un „observator neutru”. Nu stau pe un „fotoliu ONU”!  Sunt posesorul unui paşaport israelian,  unul din fiii mei şi familia lui sunt acolo, nepoţii mei, de 4 şi 6 ani, au făcut cunoştinţă cu sunetul greu de suportat al sirenelor, care au intrat brutal în universul lor. Mai mult decât atât, în timpul acestei acţiuni, am fost deosebit de afectat de tragedia suferită de un coleg de breaslă, profesor la Universitatea Tel Aviv, al cărui fiu, locotenent în Zahal, a căzut în timpul luptelor cu teroriştii Hamas. Deci, nu ascund, că privesc evenimentele implicat în complexa realitate israeliană. Dar nu cred că acest tip de apartenenţă asumată îmi poate limita - sau interzice - abordarea unui subiect legat de problematica securităţii dintr-o zonă importantă, şi de altfel, foarte apropiată de România. 

Depăşind această notă personală, aş dori să încerc o analiză a contextului evenimentelor din Israel şi Gaza, din perioada iulie-august 2014. În special să fac unele precizări, pe care le consider esenţiale pentru înţelegerea dinamicii potitice şi militare într-un conflict atât de îndelungat.

Împotriva „normalităţii anormale”

a. - Un lucru important de clarificat este răspunsul la întrebarea, ce a provocat declanşarea acţiunii militare din această vară. Un număr mare de comentatori indică momentul zero al acţiunii, răpirea celor trei tineri israelieni în Hebron şi asasinarea lor sălbatică de către organizaţia Hamas. 

Este fals! 

Eyal Yifrah, Gilad Shaar şi Naftali Fraenkel, tinerii israelieni asasinaţi de Hamas

Este adevărat că episodul tragic al celor trei tineri -€“ în fapt adolescenţi cu vârste între 16 şi 18 ani - a agravat situaţia şi a înrăutăţit atmosfera. Dar, episodul răpirii are loc pe fondul unor permanente atacuri cu rachete lansate de Hamas împotriva zonei de sud a Israelului. Aceste lansări au intrat într-o anumită „œnormalitate anormală” pe care Hamas-ul voia să o impună statului Israel. De la începutul anului şi până la începutul lunii iulie, perioadă ce a premers începerii acţiunii militare, au avut loc 200 de atacuri aeriene cu rachete. Un număr mare de localităţi, aşezări, un lanţ de kibuturi, dar şi trei oraşe importante : Ashkelon, Ashdodt şi Beersheva au fost în zona periclitată de rachete. Peste un milion şi jumătate de locuitori din această regiune au trăit  permanent la umbra atacurilor cu rachete.  Mai târziu, zona periclitată se va extinde, ajungând ca o populaţie de patru milioane de israelieni: evrei, arabi, druzi, cerkezi să trăiască în panică, fără o viaţă normală. Această perioadă, de lansări periodice de rachete a introdus în limbajul politic israelien, un termen nou, cel de tiftufim, greu de tradus: „œpicături de rachete”. Nu multe, dar cvasi permanente. Un termen, în care ironia încearcă să ascundă gravitatea situaţiei.
 
Această realitate a obligat guvernul israelian să înceapă acţiunea militară. Era vorba de o acţiune legitimă de apărare a propriilor cetăţeni, a vieţii acestora, a normalităţii existenţei lor. Şi, nu în ultima instanţă, a suveranităţii statului Israel. Oare ce stat normal ar admite ca vieţile cetăţenilor săi să fie ameninţate, ca aceştia să trăiască în condiţii anormale, obligaţi să stea în adăposturi, sub ameninţarea de alarme, cu imposibilitatea copiilor să meargă la şcoală sau grădiniţă, etc?
 
Deci, agresiunea permanentă a Hamas-ului a fost cauza reală a declanşării acţiunii militare israeliene, din iulie-august 2014.

b. - Un alt punct ce trebuie explicat: Israelul şi-a retras prezenţa militară din Gaza şi a desfiinţat aşezările civile din această regiune, unilateral, încă din 2003. Dar, răspunsul la această retragere a fost continuarea atacurilor cu rachete, ceea ce a provocat încă două acţiuni militare israeliene, în 2008 şi 2012. În ciudă prevederilor acordurilor de armistiţiu, ce au urmat celor două conflicte, lansările de rachete împotrivă teritoriului israelian au fost reluate, după un timp. Am subliniat acest aspect căci catalogarea acestor acţiuni ale Hamas-ului ca „€œrăzboi de apărare” este un non-sens, israelienii nemaifiind în Gaza din 2003.

c. -  O a treia problemă de luat în discuţie este strategia organizaţiei Hamas de a folosi populaţia palestiniană din Fâşia Gaza ca scut viu de apărare. Mai precis, aceştia îşi organizează şi execută acţiunile agresive din interiorul unor zone populate, depozitează rachete în subsolurile unor instituţii civile: şcoli, spitale şi chiar moschei. 

Mai mult decât atât, forţele Hamas au făcut totul ca să împiedice populaţia civilă de a părăsi zonele de luptă. În numeroase rânduri, Zachal cerea, prin radio sau prin manifeste aruncate din avion, părăsirea cartierelor ce aveau să fie bombardate.

Folosirea populaţiei civile ca scut de apărare este o strategie specifică pentru o organizaţie de tip terorist, care nu cunoaşte respectul pentru viaţa omului, inclusiv a propriilor concetăţeni.

Celor care critică armata israeliană şi o fac responsabilă de  pierderi  de vieţi omeneşti, le cer să spună, care era alternativa pentru o armată angajată în distrugerea bazelor de rachete din zonele cu populaţie civilă, ce ameninţau viaţa propriilor cetăţeni.

d. - Încă din perioada precedentelor acţiuni militare s-au auzit critici, privind lipsa de proporţii a atacurilor israeliene şi lipsa de echilibru al pierderilor de vieţi omeneşti. Este adevărat, în Israel numărul victimelor, în special populaţie civilă, a fost relativ restrâns. Dar oare de ce? Pentru că statul Israel a dezvoltat un sistem sofisticat de apărare eficient. Cu eforturi uriaşe tehnologice, umane şi ceea ce nu este de neglijat financiare. Aceste eforturi au fost îndreptate spre apărare, conform principiului că niciun sacrificiu nu este prea mare pentru a salva vieţi omeneşti. De multe ori, cei ce cunosc realitatea israeliană, din „€œauzite”, din clişee care, repetate la infinit, devin axiome, pretind că forţa militară israeliană se datorează ajutorului american. Fără a neglija importanţa deosebită a relaţiei strategice cu Statele Unite, trebuie spus că ajutorul american este important, dar aportul lui la construcţia sistemului de apărare al Israelului reprezintă un procent redus. Majoritatea cheltuielilor sunt asigurate din efortul intern. În această ordine de idei, ne întrebăm: a încercat cineva să-şi explice de ce nivelul de trăi în Israel, ţară cu o economie performantă, care a „€œocolit” criza economică declanşată în 2008, este inferior ţărilor din Europa occidentală sau ţărilor nordice? Răspunsul este simplu: din cauza efortului militar. Deci numărul relativ redus al victimelor nu se datorează „umanismului” agresorului, ci a forţei de apărare a armatei israeliene, a sistemului de valori, pe care această apărare a fost construită.

Şi ajunşi la capitolul concepţiei de organizare a strategiei de luptă, ar trebui să amintim că Hamas-ul a cheltuit sume uriaşe, ca şi energii însemnate, pentru construirea de tuneluri, prin care trebuiau să infiltreze terorişti în Israel provocând atentate ucigaşe. Din calculele făcute, cantitatea de ciment folosită la aceste a€œtuneluri ale mortiia€™ ar fi putut servi la construirea a zeci se şcoli şi spitale(!!!).

Tunel construit de organizaţia Hamas pentru a ajunge la israelieni FOTO Reuters

La 26 august, a fost încheiat un armistiţiu, la Cairo, care prevedea încetarea ostilităţilor, după 50 de zile de război. Acesta a fost precedat de alte câteva încălcate de Hamas. Acesta din urmă deocamdată rezistă, dar liniştea - căci nu putem folosi cuvîntul „pace”- este foarte fragilă. Este aşteptată începerea unor discuţii politice, care să dezamorseze situaţia din zonă. Principală cerere a palestinienilor este asigurarea transportului de alimente şi medicamente în Gaza, punct pe care Israelul îl acceptă cu condiţia controlului acestor transporturi. Căci există pericolul transmiterii de arme sau material ce poate avea folosinţă militară. Nu este o simplă supoziţie, este dovedit că a existat o adevărată şi continuă a€œscurgere” de armament către Gaza, sub formă ajutorului umanitar.
 
Principala exigenţă a Israelului este dezarmarea Fâşiei Gaza şi încetarea oricăror atacuri sau infiltrări de grupuri teroriste. O cerere importantă a Israelului este că responsabilitatea asupra circulaţiei din şi spre Gaza să aparţină Autorităţii Palestiniene, condusă de Abu Mazen.

Perspective

Reacţiile opiniei publice şi a clasei politice israeliene faţă de condiţiile de armistiţiu şi acceptarea lor de către guvern sunt împărţite. Există, la o parte însemnată a populaţiei, fără o legătură cu apartenenţă la dreapta sau stînga, o anumită nemulţumire legată de armistiţiu. După 50 de zile de război, se părea că armata israeliană este mai aproape ca oricând de zdrobirea Hamas-ului. În special locuitorii din sud, cei mai afectaţi de atacurile cu bombe şi rachete au sentimentul că  acest armistiţiu nu a răspuns la necesităţile lor de securitate şi că nu este decît o chestiune de timp - mai scurt sau mai lung - şi coşmarul va reveni. Acest sentiment, care poate fi înţeles, a fost izvorul unor atacuri dure, la adresa premierului Benjamin Netaniahu, care, secondat de ministrul Apărării, Moshe Yaa€™alon, au decis acceptarea încetării focului.

În fapt, în acest moment în guvernul israelian, sunt trei direcţii legate de decizia armistiţiului. Netaniahu şi Yaa€™alon, ce au devenit un cuplu politic puternic, sprijiniţi de expertiza armatei, prin şeful statului major, generalul Benny Ganz, au considerat că armistiţiu era pasul politic necesar. Au fost luate în considerare importantele succese ale armatei israeliene: distrugera unei cantităţi foarte mare de rachete, a multor baze de lansare, scoaterea din luptă a unor centre operaţionale Hamas. Ei au considerat că o continuare a operaţiunilor nu ar fi dus la distrugerea totală a Hamas-ului, iar preţul în vieţi omeneşti, de ambele părţi ar fi fost prea mare. În acelaşi timp, premierul consideră că armată trebuie să stea în aşteptare şi să fie pregătită, în orice moment pentru reluarea operaţiunilor. Premierul şi ministrul Apărării nu exclud planul politic, dar cu un pronunţat scepticism. Surse din mass-media au vorbit, în ultimile zile din august, de o întâlnire secretă Netaniahu-Abu Mazen, în Iordania, dar cele două părţi nu au confirmat ştirea.

Partea dreaptă a guvernului, puternică şi mai ales vocală, sprijinită şi de un sentiment popular de frustare, consideră că armistiţiul a fost o greşeală. Principala voce a „uliilor” este ministrul de Externe, Avigdor Libermann, şeful partidului exremist de dreapta „Israel beitenu” (Israel, casa noastră) secondat de ministrul Economiei Naftali Bennet, şeful unui partid religios naţionalist Beit haieudi (Casa evreiască) succesor al unui partid istoric important Mafdal, dar cu o evoluţie accentuată spre dreapta. Libermann nu îşi ascunde intenţiile de a-l înlocui pe Netaniahu la conducerea guvernului.

O a treia direcţie, de centru stânga, este reprezentată deYair Lapid, ministrul Finantelor, carismatic - fost om de televiziune şi fiul unui mare ziarist şi om politic, Tommy Lapid -, cât şi deţinătoarea portofoliului Justitiei,Tzipi Livni, fosta lideră a unui mare partid, Kadima (Înainte) înfiinţat de Ariel Sharon. Apoi, doamna Livni a format un nou partid, Tnua, (Mişcarea), de centru, cu numai 6 locuri în Parlament. Gruparea Lapid-Livni, sprijina, în principiu, poziţia premierului, dar insistă - în special Livni - asupra unor paşi mai curajoşi pe plan politic, în special prin discuţii directe cu Autoritatea Palestiniană. Această poziţie este sprijinită de opoziţia de stânga: partidul Muncii şi Meretz. Fireşte cu diferenţe în abordarea problemei.

Aş adăuga că, în prezent, sunt unele semne fragile, e drept, de optimism, legate de un proces de pace. În primul rând, pe plan internaţional unele state arabe şi în special Egiptul - şi într-o măsură mai mică Arabia Saudita - şi-au exprimat sprijinul pentru o rezolvare politică.. De altfel, ar fi o greşeală să nu subliniem rolul important, jucat de Egipt şi în special de preşedintele Sisi, în contactele din timpul acţiunii militare. Dar nu numai atât, Egiptul lui Sisi a abordat o poziţie fermă împotriva agresivităţii grupurilor teroriste Hamas.
 
Un alt motiv de optimism este revenirea într-o poziţie centrală a Autorităţii Palestiniene, marginalizată -“ şi din cauza unor greşeli proprii - în efortul politic. Israelul a privit cu rezerve Autoritatea Palestiniană, după formarea unui guvern comun cu Hamas. În ultimile luni, poziţia lui Abu Mazen s-a schimbat, iar la 6 septembrie, acesta a făcut o declaraţie în care îşi exprimă intenţia îndepărtării Hamas-ului din guvern.
 
Apariţia unui nou actor extremist în zona a€“ Daish sau ISIS - sensibilizează lumea occidentală la pericolul organizaţiilor extremiste radicale, din care face parte - cu diferenţe şi nuanţe speciale - şi Hamas.

Dar, fireşte, un rol important revine şi politicii israeliene. Va avea acest guvern curajul unor paşi importanţi spre un acord de pace? Grea întrebare. Aşa cum am arătat există o aripă de dreaptă extremă, care se opune, în fapt, oricăror progrese politice. Este o grupare puternică, întărită şi de un val de dreaptă, ce are la origini frustarile celor 50 de zile de război, pierderile umane a€“ cele 70 de vieţi pierdute, din care cinci civili - sunt mult peste gradul de suportabilitate a societăţii israeliene. Momentele grele ale războiului au întărit, la nivel de populaţie, dreapta. O arată sondajele, ce indică o creditare în creştere pentru formaţiunile politice ale lui Libermann şi Benett. Netanyahu a pierdut multe procente, în timpul acţiunilor militare. Iar pierderea se datorează tocmai deciziei sale de a accepta încetarea focului.

Premierul israelian Benjamin Netanyahu  FOTO Reuters

Dar există şi modificări pe care nu le indică sondajele. Acestea sunt în direcţie inversă şi se manifestă, în special în rândul clasei politice, în special a acelora, care au avut acces la informaţiile strânse de serviciile speciale. Iar aceste date nu sunt favorabile unei extinderi în timp a acţiunilor. Se pune întrebarea „ce va fi?” Ce ar putea să aducă pacea?

Un rol important ar putea reveni premierului. Politician cu experienţă, el şi-a dovedit pragmatismul în câteva rânduri. Astfel, spre surprinderea generală Benjamin Netaniahu a semnat, în 1997, acordul  de la Hebron, parte integrantă a înţelegerilor de la Oslo, semnate de Rabin şi Arafat, în septembrie 1993, acord prin care Hebronul - oraş cu 163.000 de locuitori, trecea sub jurisdicţia exclusivă a Autorităţii Palestiniene. Acest acord era contrar agendei „€œfoarte de dreapta” cu care el a câştigat alegerile. Şi se pot da şi alte exemple: a dus tratative cu Arafat, apoi cu Abu Mazen. Şi în special a recunoscut principiul „€œdouă popoare, două state”,  concept detestat de dreapta. Dar Bibi - cum e numit premierul de mass-media israeliană - este, în acelaşi timp, legat de mii de fire de dreaptă şi de tradiţia acesteia (tatăl său, Benzion Netaniahu, de altfel un bun istoric, cu lucrări de referinţă privind trecutul poporului evreu, era  obsedat de „pericolul stângii”).  De multe ori, aceste „€œfire” au acţionat şi Bibi a luat decizii care au „aruncat în aer” discuţiile de pace. Aceste decizii au fost legate în special de continuarea construcţiilor în teritorii.

Chiar şi acum, când Bibi (premierul israelian - n.r.) a dat dovadă de realism politic, prin decizia de acceptare a armistiţiului, se vorbeşte de o iminenta decizie de construcţii în zonă Ierusalimului răsăritean.

În partid, Bibi, reprezentant al vechiului Likud, este pe cale să-şi piardă influenţa, din cazua ascensiunii „€œnoii garzi”, reprezentanţi ai coloniştilor, de direcţie politică extremistă. Şi poate tocmai de aceea, îngrijorat de viitorul său politic, recurge la un „cadou” pentru cei nemulţumiţi din propria coaliţie. Dar, în acelaşi timp, Bibi a fost deja premier aproape 10 ani, doar legendarul Ben Gurion l-a întrecut în longevitate în acest post. Ar putea să fie mai puţin atent la problemele politicianist-electorale. S-ar putea să-şi dorească, să intre, precum Rabin sau Sharon prin poarta mare a istoriei, şi să încerce să facă marele pas spre înţelegere cu vecinii. Nu este simplu. Pentru că trebuie spus, pacea de care israelienii au atâta nevoie trece, în mod obligatoriu, prin renunţarea la aşezările din teritoriile ocupate. Acest statut de ocupaţie trebuie să înceteze, pentru a însănătoşi societatea israeliană. Extirparea cancerului ocupaţiei, în mod sigur este mai importantă pentru israelieni, decât pentru arabi. Sunt conştient de dificultatea procesului de pace, dar cred că este mult mai dificilă „încremenirea politică”. Sunt conştient că ultimile 30 de rânduri sunt scrise mai mult din speranţă, decât din analiză rece. Dar şi speranţa se bazează pe o anumită logică. Fără doar şi poate că este posibil şi aşa!

Acel “ce” suplimentar vis-à-vis de Israel

Perspectiva războiului din vară şi a regiunii în general a intrat într-un anume cliseu în mass-media internaţională, de la CNN, la marile cotidiene ca Le Monde şi chiar şi în presa romana, inclusiv blogul, sub forma în care apare acest articol.

Există, în abordara problemei - deşi diferenţe sunt notabile -, o lipsă de înţelegere a realităţii complexe a Orientului Mijlociu, a problematicii specifice israelienilor şi palestinienilor.

O problemă primordială: conflictul este văzut Între două structuri, a căror diferenţe nu sunt sesizate. Ca să folosesc un limbaj neacademic, dar relevant: cele două părţi sunt văzute: „că se bat în parte”. Se ignoră că este un conflict provocat de o organizaţie teroristă – recunoscuta ca terorista de lumea occidentala - şi un stat democratic, organizat. Se ignoră că statul Israel duce un război de apărare.

Se ignoră că încălcarea suveranităţii Israelului este un act nu numai împotriva acestui stat, ci a principiilor sacre ale lumii civilizate.

Fireşte, sunt impresionante şi dureroase pierderile de vieţi omeneşti, populaţie civilă, copii, femei, bătrâni. Se ignoră sistematic că aceste victime sunt folosite pentru a proteja acţiunile teroriste ale Hamas-ului.

Ştiu că, în opinia publică, există o tendinţa, că în înfruntarea între David şi Goliath, simpatia merge automat către David, cel slab. Dar, în cazul de faţă, cel slab este agresorul. Iar cantitatea uriaşa de armament pe care acest actor „€œslab” o are şi o foloseşte iresponsabil este expresia tocmai a lipsei de atenţie a lumii, care a permis, sau s-a făcut că nu vede, că o grupare iresponsabila acumulează arme. Un articol de pe această platformă de bloguri, titrat: „€œAcesti copii nu sunt Hamas” prezintă un grup de copii palestinieni. Dar nu a observat autorul acestui articol, care este şi analist militar, că aceşti copii sunt folosiţi de Hamas ca scut uman. Şi l-aş ruga pe domnul, să dea o soluţie. Israelul să se lase şantajat şi să nu reacţioneze, când rachetele Hamas pun în pericol viaţa a 2/3 din populaţia sa? Mai mult decât atât, Israelul a avertizat, în repetate rânduri asupra acestei situaţii, inclusiv reprezentanţi ai unor organisme internaţionale, cum este UNRWA, care din slăbiciune, incompetenţă sau complicitate, a permis folosirea şcolilor sale ca baze militare.

Şi aş mai adăuga ceva: problematica în care este implicat Israelul nu este judecată ca orice altă problemă internaţională. Există un ce care modifică viziunea generală. Există o anume sensibilitate - de obicei negativă - care îşi pune pecetea pe limpezimea judecăţilor. Iar acest ce este simplu: Israelul este statul acelui popor, care de-a lungul secolelor a fost învinuit de tot ce este posibil: acel popor, care a provocat molimi, a otrăvit băutură, a provocat războaie, a provocat crize economice, etc. Şi chiar dacă aceste clişee nu mai sunt amintite - unele da, sunt amintite şi susţinute doct (a se vedea, explicaţiile privind ultima criză  economică) - ele au lăsat ceva în gândirea celui ce analizează. În ecuaţia aprecierii intră un termen suplimentar care s-ar traduce: „ştim noi ce-i cu ăştia!” Deci concluzia rezolvării ecuaţiei este dat de acest „€œce” suplimentar, care nu ţine de datele problemei, ci de o carenţă de gândire democratică.

Să nu fiu greşit înţeles, acest „ce” nu este omniprezent. Există, în mass-media, şi articole obiective. Să citez, printre altw analizele competente despre razboiul din Gaza publicate în Revista 22 de către Fl. Diaconu. Şi nu este singurul exemplu în acest sens.

Aş dori să mai adaug ceva: nu sunt împotriva articolelor critice la adresa Israelului. Este legitimă critica - oricît de dură - la adresa politicii guvernului, a unor direcţii politice, etc. Ceeace este condamnabil sunt acele luări de poziţie care deligitimeaza Israelul şi îl transformă într-un permanent vinovat. Acest fapt îmi aduce aminte de istorie!
 
Nu poţi să nu observi că tensiunea din Fâşia Gaza a provocat o creştere a antisemitismului în Europa. Faptul că, prima oară după Holocaust, într-o mare capitală europeană, la Londra, s-a strigat „Moarte Evreilor!” este un semnal asupra unui fenomen complex. La noul antisemitism, ce îmbracă haina de anti-israelinism, se adaugă şi vechile clişee antisemite, ce au precedat Holocaustul. Este un semnal de alarmă pentru societatea europeană, care îşi vede periclitate sistemul de valori fundamentale, în care antisemitismul, sub orice  formă, nu îşi poate găsi locul.