India şi China se bat pe Africa

Deşi chinezii au acaparat toate resursele africane posibile într-o manieră "hard" , indienii încearcă să-şi menţină varianta de politică africană "soft" Cu mai vechi legături în

Deşi chinezii au acaparat toate resursele africane posibile într-o manieră "hard" , indienii încearcă să-şi menţină varianta de politică africană "soft"

Cu mai vechi legături în Africa, India a pierdut în deceniul trecut iniţiativa pe continent în faţă galopului Chinei. Recentul turneu african al ministrului de externe Pranab Mukherjee măsoară distanţa dintre tipul şi volumul investiţiilor chineze în Africa şi cele indiene.

Mahatma Ghandi a trăit o vreme în Africa de Sud, iar India a inspirat lupta africană pentru decolonizare şi a susţinut împotrivirea la apartheid. Acum Nigeria este al doilea furnizor de petrol al Indiei, căreia îi asigură 20% din consum. Dar ultimul premier indian care a vizitat Abuja a fost Jawaharlal Nehru, în 1962.

Hard power

În deceniul nouă, India a pierdut Africa din atenţie. New Delhi şi-a recentrat resursele diplomatice de pe continentul african pe Israel, noile republici ex-sovietice central-asiatice, Europa şi America de Nord. Schimburile Chinei cu Africa au crescut însă în acelaşi deceniu cu 700%, până la 55 miliarde în 2006 - cu bătaie spre 100 miliarde în 2020.

Iniţial, China vindea statelor africane mai ales armament, dar continentul negru este acum al treilea partener comercial al Beijingului. Creşterea economiei chineze se bazează pe ţiţei din Algeria, Angola, Ciad, Guineea Ecuatorială, Gabon, Nigeria sau Sudan - ale cărui resurse de petrol Beijingul le şi controlează, la schimb cu un sprijin politic esenţial pentru regimul autoritar de la Khartoum.

Capitaluri chineze sunt investite în drumuri şi căi ferate, terminale portuare şi instalaţii petrochimice: doar pentru următorii trei ani, China a promis Africii circa 20 miliarde dolari, ca ajutoare de dezvoltare şi finanţare a comerţului. China are 900 de proiecte în Africa, unde operează 800 de companii chinezeşti, alături de care Beijingul a trimis 16.000 de doctori, a oferit 20.000 de burse studenţilor africani şi a şcolit 17.000 de specialişti locali.

Cu toate acestea, strategia chineză pe continentul negru - centrată, mercantil, pe extragerea şi importul de resurse naturale şi exportul de bunuri ieftin manufacturate -
este denunţată de tot mai mulţi lideri africani. Preşedintele sud-african a calificat-o drept "neocolonialistă".

Investiţiile Chinei în Zimbabwe folosesc mai mult mână de lucru chineză - adesea din închisori, zice-se. Apropiaţi unor lideri nepopulari ai continentului, chinezii din Africa trezesc deja chiar revolte populare: de pildă, în Zambia, unde cei 30.000 de chinezi din Lusaka au acaparat cele mai bune joburi din capitală.

Soft power

Cu toată înmulţirea criticilor, influenţa Chinei în Africa este solidă: diplomaţia de la Beijing se ajută de prezenţa companiilor chineze ca şi de stat. India este reprezentată în Africa însă mai ales de companii private, mai greu de coordonat.

Schimburile indo-africane au fost în 1991 de 914 milioane dolari, ca să crească în 2004 la nouă miliarde dolari. E drept, ONGC, compania petrolieră de stat a Indiei, are bune acorduri cu Angola, Nigeria şi Sudanul - căruia i-a plătit 720 milioane de dolari pentru 25% din zăcământul Upper Nile.

India are însă doar cinci ambasade pentru 15 de state central şi vest-africane. New Delhi şi-a promis o nouă ofensivă diplomatică măcar în zona Africii de Vest şi a Golfului Guineii, unde sunt concentrate 70% din resursele petrolifere africane - adică din cele 8% din totalul mondial.

În 2004, India a acordat credite de 500 milioane de dolari pentru Burkina Faso, Ciad, Coasta de Fildeş, Ghana, Guineea-Bissau, Guineea Ecuatorială, Mali şi Senegal - împreună cu care a creat iniţiativa TEAM-9. Iar New Delhi va organiza anul viitor un forum african, unde sunt aşteptaţi 15 emisari reprezentativi ai continentului - e drept, la doi ani după summitul sino-african de la Beijing, unde au venit 50 de lideri africani.

Strategia Indiei de apropiere a statelor africane diferă de a Chinei: investiţiile în exploatare sunt însoţite de transfer tehnologic şi de construire a capacităţilor locale; statele-gazdă au cote mari în proiectele indiene şi se angajează local.

Bunele intenţii indiene sunt însă copleşite de sumele pe care le pun pe masă chinezii: India a încercat să obţină 50% dintr-un zăcământ petrolifer din Angola oferind şi ajutoare financiare de 200 milioane de dolari - China a oferit imediat 2,3 miliarde.

Ajutoare contra petrol

India încearcă acum să se contamineze cu strategia chineză. ONGC şi Mittal Energy Ltd. vor investi şase miliarde dolari în rafinării, centrale electrice şi căi ferate din Nigeria în schimbul unor câmpuri petrolifere. Riscul Indiei este pierderea bunăvoinţei locale, precum China.

De aceea, la începutul unui scurt turneu subsaharian, ministrul de externe al Indiei a lansat în Etiopia proiectul unei reţele informatice panafricane care să pună în legătură spitalele continentului cu expertiza medicilor indieni. Invers, China replică prin propriile investiţii africane mai sociale: spitale, şcoli şi stadioane - nu doar palate prezidenţiale.

"Africascope" gratuit

Trimestrialul francez "Africultures", revistă de referinţă asupra culturilor africane, a lansat bilunarul gratuit "Africascope" (vezi şi www.africascope.fr), finanţat de regiunea Ile-de-France şi Agenţia naţională pentru coeziune socială şi egalitate a şanselor din Franţa.

Primele 32 de pagini conţin o agendă culturală, un portret, un roman în imagini, reportaje şi alte articole, pe teme sociale concrete - cetăţenie, angajări, antirasism, educaţie, sănătate.
"Mediile generaliste nu acordă decât un loc infim subiectelor care tratează diversitatea culturală din Franţa…

Creativitatea artiştilor contemporani ai Africii sau din diaspora sa şi iniţiativele cetăţenilor de origine africană trec aproape nevăzute… Cu această publicaţie gratuită, oferim un mediu accesibil, care să atingă marele public, dincolo de clivajele identitare şi sociale", a explicat Ayoko Mensah, şefa redacţiei, citată de "Le Monde".

Aurul foarte negru

Cu companii din India şi China aflate în competiţie cu giganţi petrolieri din America şi Europa pentru petrolul african, Africa ar putea exploata această nouă importanţă geostrategică. Din păcate, şansa este risipită de lideri corupţi, iar risipa guvernamentală îi ţine pe alegători
într-o sărăcie care erodează şi democraţia.

Statele africane subsahariene le ajung din urmă pe cele din Golful Persic - ca furnizoare de petrol ale superputerii americane. În 1993, cele mai importante state africane producătoare de petrol - Nigeria, Angola, Camerun, Ciad, Guineea Ecuatorială şi Gabon - trimiteau în SUA circa 500.000 de barili de brut pe zi, adică 7% din consumul american; în timp ce naţiunile arabe din Golful Persic furnizau 1,6 milioane barili pe zi, adică un sfert din consumul SUA. În 2006, 18% din importurile americane de petrol proveneau din statele subsahariene (1,8 milioane barili brut),faţă de numai 21% din Golful Persic (2,2 milioane).

Furturile secolului

Cu atari exporturi, în a căror realizare investesc grupurile petroliere străine, respectivele state se pot scălda acum şi în bani. Într-adevăr, Guineea Ecuatorială are unul dintre cele mai înalte PIB-uri per capita, dar şi unul dintre cele mai scăzute niveluri de dezvoltare umană măsurate de ONU.

Nigeria încasează sute de miliarde de dolari din exporturile de petrol, dar 70% din cei 140 milioane de nigerieni trăiesc cu mai puţin de doi dolari pe zi. Un documentar al AFP arată că statele petroliere africane sunt, paradoxal, printre cele mai bolnave ale continentului. Angola iese dintr-un nesfârşit conflict civil, Ciadul încă bălteşte într-unul.

Preşedintele din Camerun ocupă funcţia de 25 de ani. Iar banii din petrol sunt furaţi de lideri corupţi ori pierduţi de guverne risipitoare.
Nigeria este cel mai bun - adică prost - exemplu pentru a înţelegerea paradoxului sărăciei statelor africane bogate:

Banca Mondială estimează că circa 300 miliarde de dolari din petrolul nigerian nu apar în contabilitatea statului - desigur, ei se află însă în conturile vreunor bănci, puţin probabil africane. La care se adaugă atacurile rebelilor asupra instalaţiilor de extracţie şi transport al ţiţeiului: în prezent, marile rafinării ale Nigeriei nu sunt operabile, ceea ce face ca cel mai mare producător african de petrol să consume benzină din import.

Motoarele africane

Banca Africană pentru Dezvoltare (ADB) este tentată să vadă în careul Africa de Sud, Algeria, Egipt şi Nigeria (SANE) un motor de creştere continentală după felul în care China, India, Rusia, Brazilia (BRIC) dau tendinţele noii aşezări globale, economice şi chiar politice.

Cu o jumătate din PIB-ul Africii, statele SANE au o influenţă considerabilă asupra creşterii africane, prin capacitatea de absorbire a mâinii de lucru locale şi de promovare a schimburilor regionale. De altfel, ADB îşi pune speranţele mai ales în acest potenţial al SANE pentru ca Africa să se apropie de obiectivele ONU de reducere a sărăciei şi de avans al educaţiei pe întregul continent.

Rămâne ca cele patru state africane să ajungă la un grad de coordonare care să le transforme într-o reală voce africană la nivel regional şi global.

Din spate încearcă săli se alăture şi alte state, precum Republica Democratică Congo sau chiar Kenya - ai căror lideri vorbesc despre liberă iniţiativă plus economie socială de piaţă şi ai căror antreprenori cer broadband ieftin pentru a participa la operaţiunile de outsourcing global al afacerilor.

Deocamdată însă, aproape jumătate dintre kenyeni trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi, mii de sate nu au apă, iar energia electrică fluctuează; cei mai avansaţi dintre cetăţeni se leagă la Internet via satelit cu abia cu 1,2 GB pe secundă.

SUA revin asupra continentului

Casa Albă a comandat o nouă strategie militară americană pentru Africa, funcţională din 2008. Subiectele precum controlul nuclear ori ascensiunea unor regimuri antiamericane depind însă de probleme mai ardente local, ca foametea şi sărăcia, epidemiile şi conflictele interetnice.

Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate din Europa (EUCOM) cere de câtva timp o nouă abordare a problematicilor africane ca refugiaţii şi sănatatea, democraţia şi terorismul, dezvoltarea şi petrolul - care intră tot în responsabilitatea militară a structurii de comandă americane din Europa.

Noul şef al EUCOM, generalul John Craddock, a creat o nouă structură numită "Africa Command" sau AFRICOM, pe care preşedintele George W. Bush o vrea operaţională din 30 septembrie 2008. Dirijată de Departamentele de Stat şi al Apărării, AFRICOM ar putea colabora pe teren cu Uniunea Africană, în misiuni de menţinere a păcii, ori cu diferite agenţii nonguvernamentale active în Africa.

Puncte de conflict

Urgenţa acestor misiuni poate fi evidenţiată de două ultime contacte între americani şi africani. SUA şi Algeria au semnat în iunie un pact de cooperare în domeniul generarii energiei nucleare în scopuri civile. Cu rezerve de petrol pentru încă 23 de ani şi de gaz pentru 50 de ani, Algeria deţine însă mari zăcăminte de uraniu - însă numai două reactoare de cercetare.

Oficial, acordul nuclear cu Washingtonul face parte dintr-un plan al Algerului de diversificare a parteneriatelor de gen. Algeria mai are unul similar cu Africa de Sud, singura ţară africană care produce energie electronucleară, şi unul cu Egiptul.

Partenerii nucleari tradiţionali ai Algeriei sunt China - care a ajutat la ridicarea reactorului de 15 MW de la Ain Quassara - şi Argentina - care participat la construirea reactorului de 3 MW de la Draria. Între timp şi-a mai oferit expertiza nucleară şi Rusia - ba chiar şi Iranul.

Tot în iunie, o sofisticată navă militară a SUA din apele Cornului Africii lansa un atac cu rachete asupra unui sat prăpădit din izolata regiune somaleză Puntland, unde se aşezaseră de curând militanţi islamişti - dintre cei respinşi din Mogadiscio de trupele etiopiene cu sprijin american.

Istorie afro-americană

Primul contact militar al Americii cu Africa - totodată o primă intervenţie americană peste mări - vor fi fost bătăliile de la 1801-1805 cu piraţii musulmani din Africa de Nord. Între 1841 şi 1861, Escadronul African al Marinei SUA vâna vasele americane cu sclavi - care nu mergeau însă în America de Sud.

După atitudinile nu neapărat prodemocratice, anticoloniale şi antiapartheid ale SUA din timpul Războiului Rece, mulţi lideri africani se tem acum că vor face obiectul unor intervenţii ale superputerii americane precum cele din Afganistan şi Irak, din aceleaşi raţiuni antiteroriste şi petrolifere.

E drept, se mai poate acţiona local şi prin intermediul unor pârghii precum alfabetizare şi apă curentă, redistribuirea terenurilor agricole şi limitarea monoculturilor - ori a reducerii subvenţiilor pentru bumbacul din SUA, care ar aduce zeci sau sute de dolari valoroşi în buzunarele familiilor de cultivatori din Benin sau Mali.

Şi Rusia se întoarce

La câteva secole după coloniştii europeni, ruşii s-au aşezat în Africa abia pe la 1980. URSS investea în mari proiecte industriale, ca ajutor pentru statele africane subdezvoltate amatoare de socialism, iar mulţi tineri africani au obţinut diplome universitare sovietice.

Din 1990, Moscova s-a retras brusc de pe "continentul pierdut", mai ales din Africa sub-sahariană . Situaţia de schimbă. Revista "New Africa" face acum cunoscut continentul negru antreprenorilor foşti roşii. Companiile ruseşti se întorc în Africa, unde sunt întâmpinate de lideri africani cunoscători de rusă. Nu se mai fac mari investiţii, mai mult exploatare de resurse naturale.

Rusal, Nornikel, Alrosa şi Renova au investit cinci miliarde dolari în regiunile sub-sahariene. Alături de află Evraz şi Lukoil, plus câteva bănci ruseşti: Renaissance Capital deţine 25% din Ecobank, o bancă nigeriană cu 11 filiale pe continent, şi pregăteşte un fond de investiţii în Africa.

Iar Viktor Vekselberg este poreclit în Rusia şi Dl. Africa de Sud - aminteşte BBC. Obstacolele întoarcerii Rusiei în Africa ar fi războaiele, epidemiile, infrastructura proastă şi… corupţia - întreţinută de acele state care nu-şi pedepsesc companiile pentru mituirea unor parteneri străini.