Germenii alunecării lumii spre război: stabilitatea şi pacea crapă din toate încheieturile

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Guliver / Getty Images
FOTO Guliver / Getty Images

Germenii alunecării lumii spre conflict se manifestă la toate nivelurile. Nu vorbim aici despre cea mai probabilă zonă de confruntare, chiar cu elemente nucleare, în Asia de Sud-Est şi respectiv Coreea de Nord, ci chiar despre punctele de stabilitate şi pace din Europa de Est şi Orientul Mijlociu.

Acestea crapă din toate încheieturile şi subliniază nesustenabilitatea acordurilor de pace anterioare, aranjamente temporare şi lipsa acordului unanim şi consfiinţit al celor implicaţi.

Mai întâi, în Ucraina, Kievul a balansat serios în tangaj ce ameninţă să cadă în război civil, în condiţiile rivalităţilor dintre Preşedintele Petro Poroşenko şi ministrul său de Interne, Arsen Avakov, amorsate şi mai mult după arestarea fiului său. A fost de ajuns un declanşator, Mihail Saakaşvili, şi oamenii din partidul său care protestau pentru combaterea reală a corupţiei pentru ca absenţa poliţiei şi utilizarea trupelor SBU în reţinerea sa lui Saakaşvili să fie inversată de eliberarea sa de către adepţi şi menţinerea sa liberă timp de două zile, cât a condus o nouă insurecţie tip Maidan în faţa Radei Supreme, Parlamentul unicameral al Ucrainei. Intervenţia poliţiei, după negocieri de culise, a dus la arestarea sa.

În Orientul Mijlociu, gestul simbolic al lui Donald Trump de a recunoaşte Ierusalimul drept capitală a statului Israel şi instrucţiunile date Departamentului de Stat de a pregăti mutarea ambasadei SUA din Tel Aviv la Ierusalim au amorsat o nouă intifada, ameninţând să arunce în aer Orientul Mijlociu, în momentul în care facţiunile palestiniene realizaseră acordul pentru un guvern şi moderaţii Fatah preluaseră inclusiv controlul postului de trecere Rafah cu Egiptul de la Hamas, considerat organizaţie teroristă în SUA şi Europa. Deşi Trump pare să fi prorogat şi el cu 6 luni aplicarea legii Ierusalimului, datând din 1995, impactul emoţional e major şi ameninţă să aducă costuri importante populaţiei israeliene şi să relanseze valuri de acţiuni şi atentate teroriste.

În Germania, relansarea negocierilor pentru o nouă Mare Coaliţie sunt privite drept ultima şansă pentru restabilizarea Europei după instalarea guvernului german al Cancelarului Angela Merkel pentru a patra oară. Totuşi preşedintele social-democrat Martin Shulz a refuzat să facă pasul în spate, după ce nu fusese de acord cu opţiunea, vrea câştiguri şi mizează pe opţiunea alternativă a guvernului minoritar CDU-CSU cu susţinere SPD, pentru a forţa puncte inacceptabile creştin-democraţilor, câştiguri reale pentru sine şi partidul său, precum perspectiva Statelor Unite ale Europei în 2025, o utopie ce priveşte toate statele, nu numai majoritatea din Germania.

Şi în altă zonă turbulentă a Europei, Catalonia, perspectiva alegerilor din 21 decembrie se dovedeşte complicată, odată ce preşedintele demis e în autoexil la Bruxelles şi face mitinguri separatiste acolo, alături de prietenii săi separatişti flamanzi, în timp ce vicepreşedintele este în închisoare. Ultimul, liderul stângii naţionaliste, a optat deja pentru a repudia opţiunea unilateralismului declarării independenţei şi s-a alăturat constituţionaliştilor care pledează pentru negocierea cu Spania, inclusiv în varianta aspiraţiei pentru independenţă. Scindarea separatiştilor anunţă o posibilă reaşezare, deşi independenţa Cataloniei va rămâne pe masa Guvernului spaniol şi după alegeri.

În fine, tema turbulenţelor introduse de Rusia în sistemul internaţional persistă, de data aceasta pe seama Tratatului INF, a forţelor nucleare cu rază medie de acţiune, pe care Washingtonul acuză că Moscova l-ar fi încălcat prin producerea lor. Mai mult, drumul sancţiunilor economice continuă, de data asta împotriva firmelor implicate în producerea noii rachete de croazieră cu rază medie, 500-6000 km, care e interzisă, iar Departamentul Comerţului al SUA procesează perspectiva în timp ce Rusia protestează şi cere ridicarea sancţiunilor economice şi militare pe motiv că nu produc rezultate în cazul său.

O dispută ce complică şi mai mult relaţia bilaterală ruso-americană, aflată şi aşa la un minim istoric, o relaţie care a fost şi marcată de trasarea liniei roşii a retragerii trupelor ruse şi pro-ruse din Ucraina şi soluţionarea problemei Crimeii în sensul retrocedării către Ucraina ca punct de plecare pentru orice pas înainte de apropiere între Washington şi Moscova, potrivit Secretarului de Stat Rex Tillerson.


Mihail Saakaşvili FOTO Arhivă

mihail Saakasvili

Mihail Saakaşvili în Ucraina: de la afaceri politice la fapte penale cu grupuri criminale organizate

Ucraina, fostul preşedinte al Georgiei, Mihail Saakaşvili, dar şi fostul prieten şi actualul rival, Petro Poroşenko, Preşedintele Ucrainei, au intrat din nou pe primele pagini ale ziarelor internaţionale, marţi dimineaţa, atunci când Serviciu de Securitate ucrainean, SBU, a descins la locuinţa lui Saakaşvili din Kiev pentru o percheziţie şi pentru a-l reţine, la cererea Parchetului General. Fostul preşedinte s-a refugiat pe acoperişul imobilului de 8 etaje, unde a fost în final capturat, în ciuda prezenţei masive şi a protestelor adepţilor săi din partidul proaspăt înfiinţat în Ucraina.

Relaţia Saakaşvili-Poroşenko este una complexă şi conţine elemente diverse şi contradictorii în timp: Mihail Saakaşvili a venit în Ucraina după Maidan pentru a sprijini forţele pro-occidentale, devenind, după numirea semnată de Preşedintele Poroshenko, ca guvernator al Regiunii Odesa, o forţă extrem de importantă. Atunci a dobândit şi cetăţenia ucraineană. Cum în Ucraina, ca şi în Georgia, dubla cetăţenie este interzisă, Saakaşvili a renunţat la cetăţenia georgiană şi a devenit cetăţean ucrainean.

După această perioadă, relaţiile reciproce s-au răcit atunci când Saakaşvili a fost demis şi a contestat reformele încete ale Guvernului ucrainean. Ulterior, acesta şi-a creat chiar propriul său partid de opoziţie în Ucraina, asociat Partidului Samapomich, al primarului de Lvov, un partid al întreprinzătorilor şi clasei de mijloc, dar şi Blocului Iulia Timoşenko. Toate cele trei partide contestatare ale lui Poroşenko au determinat mişcări de protest, utilizând veteranii din Donbas şi Piaţa, care au cerut adoptarea unei legi a impeachmentului – demiterea Preşedintelui – şi a cerut activizarea luptei anticorupţie şi a reformelor.

Rezultatul a fost retragerea, în această vară, a cetăţeniei lui Mihail Saakaşvili de către cel care i-o acordase, Preşedintele ucrainean Petro Poroşenko. Saakaşvili nu se afla în Ucraina la acea dată, iar ulterior a forţat intrarea cu trenul din Polonia, fapt realizat cu sprijinul adepţilor săi şi a partidelor de opoziţie. Rezultatul a fost o nouă dispută juridică pentru încălcarea legii/forţarea frontierei.

În luna decembrie, Saakaşvili are termen pentru ambele procese, cel în care contestă retragerea cetăţeniei şi cel ce analizează forţarea intrării în Ucraina. Peste acestea, mai subzistă problema dosarelor din Georgia ale fostului Preşedinte, întocmite de noua putere care i-a succedat, Visul Georgian, dosare puse sub semnul întrebării prin prisma justiţiei selective reclamate la Tbilisi şi aplicate foştilor membri ai Guvernului Mişcării Naţionale Unite, fostul partid al lui Saakaşvili, care-l mai are, formal, drept preşedinte. O cerere de extrădare există de mai multă vreme şi partea ucraineană a fost solicitată, în repetate rânduri, să dea curs cererii de extrădare pentru ca Saakaşvili să se confrunte cu justiţia georgiană.

În momentul de faţă, Saakaşvili este într-o situaţie dificilă, în care instrumentele judiciare şi juridice sunt puse în mişcare pentru a-l extrage, îndepărta sau aresta în Ucraina sau pentru a-l expulza în Georgia, acolo unde se confruntă cu închisoarea.

În fine, în toată această complexitate, să mai adăugăm şi actuala situaţie despre care autorităţile ucrainene vorbesc că ar avea legătură cu protejarea şi favorizarea unui grup infracţional organizat, neprecizat încă. Deci soluţia nu a fost una cu incidenţă politică sau în sensul dosarelor deja deschise şi în curs de soluţionare în justiţie, ci una vizând un nou dosar penal, cu relevanţă infracţională din zona criminalităţii organizate. Acest lucru şi măsurile care urmează a fi luate de Procuratură şi validate de instanţă ar putea să nu fie singurele de natură restrictivă pentru Saakaşvili, ci să urmeze ca şi chestiunea extrădării în Georgia să fie repusă pe tapet.

Cert este că, în momentul de faţă, Saakaşvili este într-o situaţie dificilă, în care instrumentele judiciare şi juridice sunt puse în mişcare pentru a-l extrage, îndepărta sau aresta în Ucraina sau pentru a-l expulza în Georgia, acolo unde se confruntă cu închisoarea. Singurul element de adăugat aici este faptul că actuala opoziţie, cel mai probabil viitoarea putere de la Kiev după alegerile viitoare, pare să privească acţiunile ca pe o răzbunare a actualului Preşedinte ucrainean şi să se pregătească pentru a decide, ulterior acestui episod, o recuperare a fostului preşedinte georgian transformat în martir şi temă electorală, dacă nu va ajunge în vreo închisoare în Georgia, între timp, sau dacă percheziţiile la domiciliu nu vor proba fapte penale reale şi indubitabile, care să-l scoată din spaţiul acceptabil şi admisibil politic. Oricum, tema afectează ambele state, Georgia şi Ucraina, şi figurile emblematice ale luptei anti-ruse şi pro-occidentale, la nivel simbolic şi de imagine, indiferent de deznodământul actualelor acţiuni ale instituţiilor de ordine publică şi cercetare penală din Ucraina.

Între timp, deşi a amorsat o revoltă publică împotriva lui Petro Poroşenko, cerându o lege de impeachment şi demitere, Mihail Saakaşvili s-a ascuns două zile, dar a fost ulterior capturat şi încarcerat. Autorităţile ucrainene susţin că arestarea sa nu are legătură cu activitatea sa politică, de contestare a superficialităţii luptei anti-corupţie şi nici cu autorităţile georgiene şi o eventuală extrădare. În condiţiile absenţei liderului şi a nepreluării mişcării de protest de către Iulia Timoşenko, lidera actuală a opoziţiei, e foarte probabil ca mişcarea să se stingă în zilele următoare, fără a genera o presiune suplimentară asupra Preşedintelui şi a Guvernului ucrainean.


Portrete ale preşedintelui Trump arse de palestinieni FOTO AFP

donald trump

Donald Trump a încălcat liniile roşii din Orientul Mijlociu: recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a aruncat în aer procesul de pace

Anunţul făcut de Preşedintele Donald Trump privind recunoaşterea formală a Ierusalimului drept capitală a Israelului şi, respectiv, mutarea Ambasadei SUA în Ierusalim au determinat un adevărat cutremur în Orientul Mijlociu. Nu pentru că Preşedintele SUA ar fi creat un precedent: o lege funcţionează din 1995, dar prevederile ei au fost prorogate succesiv de către toţi Preşedinţii americani. La acea oră, acesta a fost un instrument de negociere a procesului de pace din Orientul Mijlociu şi ambiguitatea constructivă a validat un proces de pace în derulare pe liniile celor două state, dar şi varianta unui Ierusalim nedivizat, capitală posibilă a celor două state, deodată. Doar că acest pas de astăzi, pe un context internaţional deja în evoluţie, riscă să arunce în aer ultimele urme de stabilitate din regiune.

Ca să fim corecţi, gestul este fundamental unul simbolic, nu unul de substanţă. Nu se petrece nimic direct şi consecinţele acţionale şi faptice sunt relativ reduse. Însă în Orientul Mijlociu, atât taberele, liniile de forţă, cât şi legăturile între diferiţii actori sunt suficient de fragile şi ambigue pentru a permite acţiuni diverse, dar în egală măsură conţin elemente de instabilitate şi nervozitate excesivă, care riscă să tulbure definitiv regiunea. Încălcarea unor linii roşii naşte reacţii pe tot spectrul în regiune, de la extrema aprobare entuziastă a Israelului, la reacţiile furibunde în Fâşia Gaza, în statele arabe sau în Turcia. Este pregătită SUA să se confrunte cu reacţiile care nasc astăzi? Sau e vorba despre o mişcare curajoasă, temerară, menită să schimbe jocul şi să determine reacţii şi redesenare a tablei de joc, după blocajul de ani de zile într-un şah etern?

Cert e că reacţiile imediate se anunţă violente şi complicate. De la cele ale organizaţiilor palestiniene, la cele radicale şi extremiste, poate chiar teroriste, la cele de sancţionare a actualei posturi a SUA, toate vor remodela Orientul Mijlociu. Iar principalii vizaţi de costurile directe sunt tocmai locuitorii statului Israel, între care numeroşi evrei de origine română. Orice acţiune de retorsiune a întregului spaţiului arab şi musulman va viza direct locuitorii statului Israel. E dificil de spus dacă gestul lui Donald Trump, în sensul promisiunilor repetate a tuturor preşedinţilor americani, este unul care „rupe cu ipocrizia corectitudinii politice“ sau unul care aruncă în aer Orientul Mijlociu, creând premisele unei izolări a SUA şi Israelului în regiune şi în lume, creând condiţiile unei preeminenţe în regiune a altor actori.

Procesul de pace din Orientul Mijlociu s-a încheiat, iar, în liniile pe care le cunoaştem, situaţia nu are cum să revină repede la normal.

Reacţiile sunt complicate şi inegale, încă premature, multe dintre ele lesne de anticipat. Iar primele zile şi primele atacuri vor fi mai degrabă reflecţia frustrării şi a emoţiei. Însă imediat după primul val vor interveni şi celelalte reaşezări, care ele sunt de durată şi vor da trendurile situaţiei din Orientul Mijlociu în viitor, trendurile relaţiilor dintre diferiţii actori.

Un lucru este însă cert, şi a fost subliniat de către toţi comentatorii: procesul de pace din Orientul Mijlociu s-a încheiat, iar, în liniile pe care le cunoaştem, situaţia nu are cum să revină repede la normal. Nu-mi imaginez că SUA ar avea o formulă magică de acţiune simbolică în compensare care să contrabalanseze în favoarea palestinienilor situaţia curentă. Nu cred nici că Israelul are dorinţa de a schimba în mod fundamental situaţia curentă pentru a echilibra anunţul lui Trump – de exemplu prin eliminarea coloniilor construite recent sau prin revenirea la ideea intangibilităţii frontierelor din 1967.

Mai degrabă cred că suntem într-un adevărat proces de resetare a întregii scene strategice din Orientul Mijlociu. Cu consecinţe imprevizibile, mult hazard, dar şi multă emoţie ce se poate deconta în acţiuni necugetate ale actorilor mai vivace şi agresivi. Sper ca SUA să fi evaluat efectele şi să fie reuşit să realizeze un plan de gestiune a consecinţelor, dacă nu să gestioneze imprevizibilitatea actuală în favoarea unor gesturi inedite mai departe, în linia procesului de pace regăsit. După reacţiile generale constatate, se pare că vorbim dacă nu de o surpriză, atunci de o acţiune neconsultată cu statele din regiune şi actorii din Orientul Mijlociu, în orice caz neacceptată în această formă. Iar rezultatele sunt de-a dreptul imprevizibile.


Liderul SPD Marin Schulz şi cancelarul creştin-democrat Angela Merkel FOTO EPA

image

O Fata Morgana traversează Europa: Marea Coaliţie din Germania

Speranţa Europei la reaşezarea politică şi relansarea negocierilor serioase privind viitorul european şi a negocierilor privind Brexitul cu Marea Britanie a rămas în formarea unei Mari Coaliţii în Germania care să-i dea un nou mandat doamnei Angela Merkel. Dar, deşi a revenit la binecunoscutul partener SPD, preşedintele social-democraţilor, Martin Schulz, nu pare dispus să renunţe la clauzele şi pretenţiile sale doar de dragul de a făuri o coaliţie Cancelarului Merkel. Un sceptic în privinţa Marii Coaliţii, refuzând din start formula de continuitate la Guvernare, Martin Schulz e prins acum în constrângerile negocierilor, dar nu în orice condiţii.

Marea problemă în Germania rezidă în faptul că, prin această formulă, salutată şi aşteptată de 70% din germani, cel mai mare partid de opoziţie rămâne AfD-ul. Şi, potrivit variantelor iniţiale de Mare Coaliţie, apropierea partidelor de centru-dreapta, creştin-democrate, de cele de centru-stânga, SPD, duce la reducerea susţinerii pentru ele, amestecarea sensibilă a identităţilor prin punctele acceptate mutual şi, în consecinţă, creşterea opoziţiei. Iar AfD, partidul de extremă dreapta, riscă să devină mult mai puternic în 4 ani.

Dacă adăugăm problema de credibilitate a Preşedintelui SPD Martin Schulz, care a revenit la negocieri cu doamna Merkel după ce respinsese varianta, iar acum trebuie să demonstreze că va câştiga ceva, negocierile care încep miercuri se anunţă extrem de dificile. În primul rând pentru că SPD vrea puncte importante din programul său pentru a accepta Marea Coaliţie, alternativa sa fiind susţinerea unui guvern minoritar CDU-CSU. Or, pe acest punct doamna Angela Merkel a fost foarte clară: existenţa unui Guvern stabil este un avantaj în sine pe care nu doreşte să-l piardă.

Situaţia e la limită şi nu anunţă elemente clare pentru moment. Sunt discuţii, negocieri, dar fără certitudini.

Între punctele solicitate de Martin Schulz a fi introduse în program se numără făurirea Statelor Unite ale Europei până în 2025 – o mişcare curajoasă, dar, în acelaşi timp, utopică şi nerealizabilă, faţă de care CDU-CSU nu se poate angaja. Ar însemna să-şi asume un angajament pe termen lung, nu numai pentru viitorul mandat, deci nu va putea livra şi, în plus, e un angajament care vizează şi celelalte state din Europa, deci nu ar putea fi asumat fără consultări cu ceilalţi parteneri, măcar la nivelul Partidul Popular European pe care-l reprezintă.

Votul SPD dat joi pentru a deschide discuţiile cu conservatorii Angelei Merkel este însă un pas important înainte, care reaşează pieţele şi redă speranţa că partidele nu vor reveni la alegeri, chiar dacă un guvern german nu va fi activ şi funcţional până în martie. Deja acest vot a însemnat lăsarea în minoritate a unui puternic curent anti-Mare Coaliţie, dominat de către tineretul SPD.

Există şi alte puncte de program dificile: eliminarea diferenţelor date de sistemul de asigurări de sănătate public şi privat, dar CSU, partidul din Bavaria partener al CDU, respinge în mod absolut o asemenea schimbare. Apoi pe problema migranţilor, o lege a migraţiei va trebui adoptată, dar care să ţină cont şi de dificultăţile unora dintre comunităţi (din Bavaria sigur) de a integra migranţii.

Situaţia e la limită şi nu anunţă elemente clare pentru moment. Sunt discuţii, negocieri, dar fără certitudini. Iar Marea Coaliţie rămâne încă Fata Morgana, o viziune posibilă dar a cărei realitate e distantă sau, din contra, se va destrăma pe măsură ce călătorul se va apropia de ea, în deşertul negocierilor politice din Germania. Dacă Martin Schulz s-ar fi retras în linia a doua a partidului şi ar fi refuzat guvernarea, negocierile ar fi fost mai facile. Acum va insista să câştige puncte în negocieri, având ca rezervă varianta susţinerii unui guvern minoritar CDU-CSU, dacă nu are câştiguri notabile pentru partid şi pentru sine.


Premierul Spaniei, Mariano Rajoy FOTO EPA-EFE

image

Alegerile din Catalonia: preşedinte în exil, vicepreşedinte în închisoare şi separatiştii rupţi în două

Alegerile din Catalonia, organizate de Guvernul spaniol după declararea unilaterală a independenţei, anunţă cea mai ciudată situaţie posibilă. Mai întâi, separatiştii s-au rupt în două, între secesionişti şi constituţionalişti, respectiv cei care merg înainte cu separatismul declarat şi asumat unilateral de către Catalonia şi, respectiv, cei care consideră că pasul nu se poate face fără cooperarea şi negocierea cu Madridul, în contextul constituţiei existente.

Astfel, cea mai mare schimbare vine de la Marta Rovira, secretar general al partidului naţionalist de stânga Esquerra Repúblicana Catalunya (ERC), în momentul de faţă pe primul loc în sondaje, care l-a înlocuit pe vicepreşedintele Oriol Junqueras (rivalul lui Puidgemont), care e încarcerat la Madrid pentru susţinerea declaraţiei unilaterale de independenţă. Rovira susţine că nu s-a pus niciodată problema unei declaraţii unilaterale de independenţă, ci doar în colaborare cu Madridul. În plus, a adăugat că va fi sânge pe străzi şi gloanţe adevărate, nu de cauciuc, dacă guvernul din Catalonia nu renunţă la ideea declaraţiei unilaterale de independenţă. Junqueras însuşi a declarat că renunţă la unilateralism şi că a fost o eroare, de aceea caută dialogul cu Madridul.

Problemele ERC sunt importante. Cel mai vechi partid din Catalonia, fondat în 1931, cu un an înaintea acordării statutului de autonomie, a fost declarat ilegal în 1939, iar în 1940 liderul istoric al partidului, Lluís Companys, a fost executat în faţa plutonului, prin împuşcare. ERC a pierdut avantajele temelor sale de stânga prin acoperirea cu vălul bătăliei naţionaliste a programului său şi prin asocierea cu dreapta lui Artur Mas şi acum Puigdemont.

Marea problemă este faptul că alegerile merg astfel mai departe, în condiţiile politicilor restrictive ale Spaniei de acordare a dublei cetăţenii.

Actualele alegeri mai creează un precedent, respectiv perspectiva ca regiunea să aibă primul preşedinte femeie. Dacă Rovira i-a luat locul în competiţia electorală lui Junqueras, Elsa Artadi conduce campania partidului lui Puigdemont, fostul preşedinte, aflat în exil autoimpus în Belgia, de unde a declarat că nu va reveni până după alegeri. Guvernul spaniol a ridicat presiunea de pe guvernul belgian şi din alte state europene, anulând mandatul internaţional de arestare al lui Puidgemont, dar menţinându-l pe cel naţional. În plus, candidatul Ciudadanos este Ines Arrimadas, ca să cităm doar partidele cu şanse. Singurul candidat bărbat este liderul socialist Miquel Iceta.

E adevărat că, după alegeri, tema separatismului catalan nu va dispărea de pe masa Guvernului spaniol. Pe de o parte, va exista partida pro-integristă, a menţinerii Cataluniei în Regatul spaniol, apoi partida separatistă dar constituţionalistă, care pare cea mai importantă şi optează pentru negocieri şi acordul cu Spania în perspectiva câştigării independenţei, şi partidul lui Puidgemont şi, respectiv partida pro-independenţă cu orice preţ, chiar şi unilaterală. Deci e de aşteptat o posibilă majoritate care optează pentru negocierea cu Madridul, că e vorba despre separatism sau menţinerea statutului, dar şi o majoritate pro-separatistă, care aspiră totuşi la independenţă, chiar dacă mijloacele sunt diferite. Nu putem anticipa rezultatele la urne de pe 21 decembrie.

Marea problemă este faptul că alegerile merg astfel mai departe, în condiţiile politicilor restrictive ale Spaniei de acordare a dublei cetăţenii. Majoritatea rezidenţilor din Barcelona, de exemplu, sunt cetăţeni străini care nu şi-au putut lua cetăţenia spaniolă deoarece au cetăţenia ţării de origine şi nu vor să renunţe la ea. Astfel, deşi sunt principalii în privinţa aportului economic, aceşti străini – europeni, dar fără cetăţenie spaniolă – nu pot vota nici la alegeri, nici la referendum.

Revizuirea situaţiei dublei cetăţenii (cu certitudine nu pentru această rundă de alegeri) ar permite Spaniei să aibă mult mai mulţi susţinători pe teren în favoarea menţinerii în Regat. Politica spaniolă permite doar câtorva state şi în condiţii stricte dobândirea unei a doua cetăţenii spaniole, deci păstrarea primeia, regula fiind o singură cetăţenie, cea spaniolă.

image

Rachetele ruse cu rază medie, ţintind Flancul Estic al NATO – Polonia şi România

Tratatul privind rachetele cu rază medie de acţiune a fost semnat în 1987 de către SUA şi Uniunea Sovietică. Scopul era acela de a îndepărta de frontierele celor două blocuri antagonice ale Războiului Rece rachete care ar fi putut ajunge mai repede decât cele balistice intercontinentale, deci ar fi oferit o perioadă mult mai scurtă de reacţie a unui scut antirachetă pentru a le contracara. Nu-i vorba, în 1987 nu se vorbea încă de scut antirachetă, deşi exista proiectul lui Ronald Reagan, Războiul Stelelor.

Iată însă că, după venirea lui Vladimir Putin la conducerea statului rus, în 2000, mai întâi ca premier şi la un an ca preşedinte, doctrina Putin a reactivat în subsidiar recursul la armele de această factură, rachetele cu rază medie de acţiune, iar după anexarea Crimeei, recursul direct la aceste acţiuni s-a văzut. Rachetele Iskander cu rază scurtă de acţiune au fost amplasate deja de câteva ori în enclava Kaliningrad, pentru „exerciţii“ şi există date şi declaraţii ale Kievului că ar fi amplasate şi în peninsula Crimeea. Fireşte, ambele vizează flancul estic al NATO, cu precădere România şi Polonia – deşi cele din Kaliningrad pot lesne lovi şi Germania. Sosirea în arsenalul rus a rachetelor cu rază medie ar permite vizarea flancului Estic direct de pe teritoriul Rusiei.

Washingtonul a notificat în repetate rânduri, ulterior a ales şi avertismente publice la adresa Rusiei pentru încălcarea Tratatului privind rachetele cu rază medie de acţiune, iar partea rusă, fără a nega direct, a afirmat că respectă angajamentele internaţionale şi a reproşat SUA prezenţa elementelor scutului antirachetă în România şi Polonia, ca elemente ce ar încălca Tratatul INF (Intermediate Nuclear Forces). Interpretarea rusă este regăsită în preambulul Tratatului Start 3, în care se afirmă că rachetele ofensive şi defensive trebuie numărate deopotrivă, pentru că cele defensive strică echilibrul terorii, odată ce pot doborî rachetele ofensive lansate împotriva unui stat. O interpretare respinsă de către partea americană, care invocă dreptul legitim la apărarea teritoriului şi a cetăţenilor menţionat în Charta ONU.

Preşedintele rus Vladimir Putin a ieşit direct pentru a nega că ţara sa ar încălca Tratatul, în timp ce adjunctul ministrului de Externe rus, Serghei Ryabkov, a declarat că alegaţiile SUA sunt complet nefondate.

Administraţia Trump a evaluat posibilitatea de adoptare a unor noi sancţiuni împotriva companiilor ruse care au ajutat la construcţia rachetelor care încalcă tratatul INF din 1987. Este vorba despre noua versiune a rachetelor de croazieră interzise, iar companiile responsabile sunt listate de Deparatamentul American al Comerţului.

Este vorba despre rachetele de croazieră tip Novator 9M729, care încalcă Tratatul INF (Intermediate Nuclear Forces Treaty). Dacă Rusia încalcă Tratatul, şi SUA ar putea dezvolta o asemenea rachetă, care poate lovi ţinte situate între 311 şi 3.421 mile, adică între 500 km şi 6.000 km.

Preşedintele rus Vladimir Putin a ieşit direct pentru a nega că ţara sa ar încălca Tratatul, în timp ce adjunctul ministrului de Externe rus, Serghei Ryabkov, a declarat că alegaţiile SUA sunt complet nefondate. Niciunul dintre cei doi nu a comentat despre noul tip de rachetă şi care e raza sa de acţiune, dacă intră sau nu sub incidenţa Tratatului privind rachetele cu rază medie de acţiune.

Partea americană „nu ar fi susţinută de către caracteristicile tehnice ale instalaţiilor de lansare, care ar nu ar fi conforme Tratatului, dar nici de datele de telemetrie, de nimic“, susţine Ryabkov, care adaugă faptul că aceste elemente ar proveni din datele de testare. Pe de altă parte, adjunctul Ministrului rus de Externe a insistat asupra faptului că SUA ar trebui nu să adauge noi sancţiuni la adresa Rusiei, ci să le retragă pe cele vechi.

„Este timpul ca politicienii americani şi diplomaţii cu care vorbim să realizeze că presiunea economică şi militară nu ţine în faţa Rusiei.“
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite