Generalii ameninţă conducerea Turciei

Protestele faţă de un preşedinte islamist au pe fundal creşterea aderenţei sociale a elitelor religioase Uriaşele manifestaţii proseculariste s-au extins de la Ankara la Istanbul.

Protestele faţă de un preşedinte islamist au pe fundal creşterea aderenţei sociale a elitelor religioase

Uriaşele manifestaţii proseculariste s-au extins de la Ankara la Istanbul. Armata turcă a avertizat explicit partidul de guvernământ, de sorginte islamistă, că va apăra sistemul politic secular al ţării, garantat şi de preşedinţie. Premierul Erdogan a replicat armatei că trebuie să se supună guvernului. UE este de aceeaşi părere.

Evoluţiile politice din Turcia amintesc cel puţin de 1997, când armata a obligat partidul islamist de guvernământ să predea puterea - dacă nu de loviturile de stat armate din 1960, 1971 şi 1980. Cu 2/3 din voturile electoratului, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), de sorginte islamistă, care deţine şefia parlamentului şi a guvernului, ar putea obţine şi preşedinţia, pe care o decid parlamentarii. Din 1923, Turcia refondată de Mustafa Kemal Ataturk este condusă de o administraţie strict seculară, în care preşedinţia este cel mai important oficiu - chiar şi pentru armată. Preşedintele Sezer, al cărui mandat se încheie în mai, a refuzat o serie de legi ale AKP, întrucât inserau tot mai mult religia în politică şi administraţie.

Liderii islamişti de la Ankara descriu Turcia la Bruxelles drept dovada vie că o societate musulmană este compatibilă cu democraţia; acasă demonstrează că religiozitatea nu împiedică dezvoltarea socială a statului. Partidul premierului Tayyip Recep Erdogan are statut de observator al Partidului Popular European: islamiştii turci se definesc drept varianta musulmană a creştin-democraţilor europeni.

Conservatorii reformişti

Relaţia dintre religie şi modernitate în Turcia de astăzi poate fi paradoxală în contextul dezbaterilor despre islam şi dezvoltare socială sau democraţie. Provenit dintr-o mişcare conservatoare islamistă a anilor 1990, AKP a devenit tot mai moderat după ce a ajuns la putere în 2002. De atunci a aplicat politici pragmatice care au dublat economia în doar patru ani şi au deschis societatea cât n-au făcut-o partidele seculare în decenii. Mai mult, au descătuşat energia unei mari pături a populaţiei: altădată la periferie, turcii religioşi sunt acum în centrul scenei publice, o clasă mijlocie capabilă să susţină boomul economic. Nu beau, nu joacă şi nu au vacanţe. Copiii lor merg la şcoli religioase - unde, mai nou, învaţă însă şi engleza, ceea ce îi ajută pe absolvenţii acestora să treacă examenele de stat pentru intrarea la universitate, alt bastion al secularităţii. Turcii seculari - care beau şi se amestecă la piscine - se tem nu atât de o mai mare libertate de practicare a credinţei islamice, cât de vreo intoleranţă la modul lor de viaţă.

În timp ce politicienii seculari nu au reuşit îndelung decât menţinerea unui statu-quo subdezvoltat, pioasa administraţie locală şi centrală a reuşit un enorm avans al modernizării societăţii în sensul solicitat de Bruxelles. Mai ales că una dintre cerinţele UE era libertatea religioasă. Altă cerinţă preferată a fost desfiinţarea canalelor formale prin care armata conducea, deşi nu guverna. Reticenţele europenilor faţă de aderarea turcilor au prăbuşit însă entuziasmul europenist al maselor, transformat într-un naţionalism tot mai fervent - pe care şi generalii încearcă acum să-l capitalizeze.