Fragmentare, separatism catalan, suveranitatea limitată impusă de Rusia şi operaţiuni subversive trimit lumea în haos

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Confruntări între poliţişti şi protestatari în Catalonia FOTO Guliver Gettyimages
Confruntări între poliţişti şi protestatari în Catalonia FOTO Guliver Gettyimages

Pe harta ameninţărilor de securitate regionale şi globale care ne afectează direct au apărut noi actori şi noi fenomene, capabile să arunce în aer lumea pe care o ştim astăzi. Astfel, înregistrăm un separatism catalan pe baze egoiste, excepţionaliste şi criticabile moral prin lipsa de solidaritate cu naţiunea spaniolă de care aparţin cetăţenii regiunii, care anunţă o refragmentare a Europei după valul de populism şi euro-scepticism.

Pentru Europa pe care o ştim şi căreia ne-am alăturat, cu bună ştiinţă, veştile sunt amestecate şi pe linia demitizării welfare state, a statului bunăstării în care Emmanuel Macron încearcă să limiteze mai întâi în Franţa excesele prestaţiilor sociale nesustenabile pentru economie şi clar contraindicate pentru sănătatea Europei, în timp ce abordările sale vizând suveranitatea europeană şi statalismul european împing viziunea sa către zone profund divizive, ce reclamă intrarea rapidă în dezbatere a proaspăt alesului Cancelar german, la al patrulea mandat, Angela Merkel.

În rest, ameninţările Rusiei revizioniste şi revanşarde continuă pe linia introducerii de facto a suveranităţii limitate de interesele ruse în spaţiul post-sovietic, în timp ce serviciile secrete militare continuă operaţiunile subvesrive în spatele liniilor inamice, culminând cu atacul cu drone şi aruncarea în aer a depozitului de muniţie de lângă Viniţa, al doilea distrus în ultimele 6 luni. Coreea de Nord continuă tensionarea în războiul cuvintelor cu SUA, dar accesând tot mai mult resursa cibernetică de ultimă generaţie pe care o cultivă.

În acelaşi timp trebuie să remarcăm acţiunile inedite ale diplomaţiei religioase inter-creştine şi pan-ortodoxe care-l aduc pe Patriarhul Kiril şi Biserica Ortodoxă Rusă din nou în mijlocul bisericilor surori şi în dezbaterea concilierii ecumenice inter-creştine, nu întâmplător la Bucureşti, în ajunul Centenarului care va aduce din nou vizita Papei, în perspectiva dezbaterilor Sinodului pan-ortodox din Creta, unde Rusia a lipsit. Patriarhul Kirill a renunţat la izolaţionism şi a realizat că Biserica ortodoxă cu cel mai mare număr de credincioşi riscă să rămână în irelevanţă prin neparticiparea la dezbaterile şi reconcilierea inter-creştină şi, după întâlnirea cu Papa Francisc de la Havana şi în aşteptarea primei vizite a Papei la Moscova, tot anul viitor, se alătură conclavului pan-ortodox de la Bucureşti cu ocazia hramului capitalei, la prăznuirea Sfântului Dimitri cel Nou, la 10 ani de la întronizarea Patriarhului Daniel şi, cel mai important, în anul celebrării martirilor închisorilor comuniste, a drept-credincioşilor, dizidenţilor politici, rezistenţei şi clerului ce s-a săvârşit în închisorile regimului adus pe tancurile sovietice acum mai bine de 70 de ani.


FOTO EPA/EFE

catalonia referendum spania independenta foto epa efe

Epoca fragmentării Europei: modelul separatismului catalan între excepţionalism şi egoism economic

Referendumul catalan de duminică înseamnă mai mult decât joaca de-a şoarecele şi pisica cu secţii de vot închise sau redeschise în alte locaţii şi buletine confiscate sau retipărite. Înseamnă relansarea unei epoci în care populismul eurosceptic şi nu rareori eurofob se deplasează în mod substanţial către fenomene din spaţiul fragmentării Europei, al separatismului şi al rupturilor interne între regiuni puternice şi bogate, cu baze etnice mai mult sau mai puţin discutabile dar cu rădăcini istorice fundamentale. O epocă ce poate readuce conflictele în prim plan, confruntări fratricide ce mănâncă resursele din motive absconse şi necredibile ale unei perspective de administrare mai bună în formate mai înguste, regionale, deşi principiile subsidiarităţii şi autonomiei administrative asigură instrumentarul necesar unor asemenea demersuri de probare a unei administrări în favoarea elitelor regionale şi locale.

Referendumul catalan face parte dintr-o categorie de separatisme cu vagă relevanţă etnică, dar profunde rădăcini istorice. Însă asta doar la nivelul motivaţiilor, nu al cauzelor reale, nici al obiectivelor unei asemenea sciziuni profunde. Din contra, raţiunea acestor mişcări este profund descalificantă moral şi greu de promovat în comunicare, odată ce vizează excepţionalismul unei regiuni care nu mai vrea să întreţină guvernul central, în fapt celelalte regiuni ale Spaniei mai sărace, o formulă de egoism şi lipsă de solidaritate naţională care se transpune în dorinţa de a păstra resursele doar pentru regiune, cu riscul de a le prăbuşi prin efectul anunţat al ieşirii din UE.

Din păcate, pentru Catalonia şi poate pentru alte iniţiative din dominoul separatist egoist european, lecţiile învăţate vor veni prea târziu.

Într-adevăr, există câteva noduri separatiste de această factură, egoistă, să-i spunem generic, a bogaţilor care aruncă peste bordul Titanicului Spaniol sau Italian pe săracii din vapor, Catalonia alăturându-se aici Padaniei italiene, ca prototip de abordare a acestui tip de separatism. Spre deosebire de Scoţia, Irlanda de Nord şi Ţara Galilor, ba mai nou chiar şi Anglia, acolo unde motivaţiile sunt etnice, religioase şi nu rareori determinate de costurile ieşirii din UE pentru regiunile britanice profund dependente de finanţările europene (Scoţia şi Ţara Galilor, dar şi Irlanda) pentru fondurile din agricultură şi creşterea animalelor, Anglia mai ales în jurul Londrei de fondurile din învăţământ şi cercetare, Irlanda de Nord de introducerea frontierei europene terestre între cele două Irlande – Catalonia sau Padania nu au formule separatiste determinate de UE, din contra, Bruxellesul joacă un rol important de balansare a acestor porniri odată ce noul stat eventual rupt dintr-un stat membru UE trebuie să treacă prin toată suma de criterii şi acorduri politice (inclusiv a statului din care s-a rupt, care e membru şi are resentimente evidente) pentru a reveni în piaţa comună.

Brexitul va fi o bună indicaţie pentru orice stat separatist nou al epocii refragmentării Europei după linii nu rareori medievale, privind costurile unui asemenea demers. Separatismul catalan şi alte separatisme egoiste, marcă a excepţionalismului şi fugii de solidaritatea economico-financiară naţională actuală, vor experimenta direct o asemenea perspectivă. Din păcate, pentru Catalonia şi poate pentru alte iniţiative din dominoul separatist egoist european, lecţiile învăţate vor veni prea târziu. Graba de a aplica planuri de independenţă cu relevanţă strict de ambiţie şi acces exclusiv, nu numai privilegiat, la resurse poate duce la relansarea unor formule conflictuale dure şi la irosirea resurselor în confruntări fratricide inutile.

La ora la care scriu editorialul, nu cunosc rezultatele scrutinului catalan, dar pot să-l prezum. Nu ştiu nici modul în care confruntările poliţiei naţionale spaniole şi ale celei locale catalane s-au confirmat şi cu ce efecte s-au soldat în final. Dar observ cu profundă neplăcere că, în timp ce Emmanuel Macron propune statalism european, suveranitate europeană, iar Comisia susţine în continuare federalismul european, în Catalonia separatismul împinge Europa nu spre integrare, ci spre fragmentare mai puternică, un proces care ar readuce mentalităţile la dimensiunile spaţiului medieval istoric, iar abordările la faza înlocuirii autonomiei administrative locale cu preluarea deplină a resurselor de către elitele locale în regiunile bogate ale Europei, efect al aceloraşi politici integraţioniste europene.


Emmanuel Macron şi Angela Merkel FOTO EPA

merkel macron epa

Macron şi suveranitatea Europei. Şah la Merkel

La două zile după alegerile germane care au reconfirmat poziţia de Cancelar pentru a patra oară pentru Angela Merkel, Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a prezentat la Sorbona viziunea sa despre viitorul Europei. În spaţiul creat de alegerile germane, dar şi de dorinţa Germaniei de a lăsa Franţa să-şi rezolve problemele interne pe piaţa muncii, dându-i lui Macron întâietatea în proiectul european pentru a obţine sprijinul popular pentru reformele dure necesare reaşezării economice riguroase a Franţei, Preşedintele Franţei a lansat cea mai puternică viziune integraţionistă europeană, dând şi un şah puternic Angelei Merkel prin proiectul desenat.

Emmanuel Macron este în faza cea mai delicată a preşedinţiei sale, când, chiar după prima lună de la preluarea puterii la nivel parlamentar şi prezidenţial, a început cea mai dură reformă necesară Franţei, uzând în două luni circa 14% din zestrea credibilităţii sale. Reforma muncii este principalul pas în erodarea substanţială a poziţiei de forţă a sindicatelor franceze în raport cu angajatorii şi în societate, în general, ştiut fiind caracteristica franceză în care sindicatele extrem de puternice sunt patroni în structuri economice monopoliste, prin intermediul cărora pot paraliza statul. E vorba, fireşte, de domeniul transporturilor, cu precădere, transportul feroviar de viteză şi cel aerian.

Ei bine, reforma muncii în Franţa este una cu impact european şi presupune distrugerea unui al doilea mit al vârstei de aur a europenismului în faza de extindere şi adâncire a integrării, după multiculturalism, respectiv mitul statul bunăstării. Ei bine, nivelul economic contemporan, nivelul datoriilor suverane şi perspectiva noii crize economice care vine subliniază faptul că prestaţiile sociale ale statului bunăstării nu mai sunt sustenabile economic. Mai mult, efectele secundare ale nemuncii produse de acest sistem sunt atât de importante încât întregul eşafodaj se prăbuşeşte şi nu mai are drept de recurs. De aceea, politica economică a lui Macron este salutată de Germania şi de întreaga Europă ca semnal al revenirii la rigoare şi criterii economice stricte, poate la un semestru european – verificările periodice ale deficitului structural – care să permită forme de sechestrare şi control european asupra deficitelor şi cheltuielilor statelor membre, o formă de a contracara efectele datoriilor suverane şi ale crizelor ce vin.

Suveranitatea europeană propusă de Macron, alături de celelalte elemente ale integrării europene mai profunde, pe baze liberale, lansează crearea statului european ca actor din spectrul realismului dur şi pur al epocii pe care o traversăm.

Pe fondul soluţionării acestei probleme, spaţiul de mişcare al lui Emmanuel Macron pe temele afacerilor europene a fost mult mai larg şi nesancţionat de nimeni. Iar proiectul-viziune de la Sorbona este unul cu adevărat novator, cu impact major, chiar excesiv, asupra coeziunii Europei actuale şi cu posibilitatea de a crea reacţii dure chiar în nucleul binomului franco-german. Macron propune nu numai federalism european, dar chiar trecerea de la o construcţie post-modernă la un adevărat statalism european.

Suveranitatea europeană propusă de Macron, alături de celelalte elemente ale integrării europene mai profunde, pe baze liberale, lansează crearea statului european ca actor din spectrul realismului dur şi pur al epocii pe care o traversăm, al politicii de putere, prin care statele sunt dublate de construcţia Statului european care preia din atributele securităţii, apărării, finanţelor şi taxării, modernizării şi saltului de la o generaţie energetică la următoarea, fără emisii de carbon, practic peste noapte. O dublare, suprapunere şi transmitere de atribuţii care altfel ar trebui realizată printr-un nou Tratat european, dar într-o epocă în care orice asemenea întreprindere e sortită eşecului, realist vorbind, la nivelul celor 28, dacă nu ar exista ameninţarea directă a formulelor de integrare parţială a cercurilor de state din „miezul tare” european, care ar merge mai departe abandonând periferia retractilă care ar refuza proiectul.

Atrăgător ca exerciţiu intelectual, ba chiar ca formulă de impunere a regulilor europene în statele mai rebele din Est, proaspăt venite în jocul european şi care deja contestă sau interpretează regulile – Polonia, Ungaria, încet-încet şi România pe temele justiţiei, integrităţii şi combaterii corupţiei – proiectul Macron ameninţă să devină, prin curajul şi acuitatea viziunii de integrare (alţii ar spune prin excese şi lipsa de realism) un adevărat proiect de scindare al Europei, de creare a faliilor adânci de divizare între statele membre atât de puternice încât să aibă efectul contrar, unul profund centripet. De aceea şahul la doamna Merkel este atât de puternic şi reclamă revenirea sa ponderatoare şi conservatoare în arenă.


Vladimir Putin FOTO EPA

image

Rusia bate din picior la statele independente pentru a impune suveranitatea limitată

Două evenimente au trecut mai puţin vizibile sub explozia de evenimente multiple în Coreea de Nord, Asia de Sud Est, Orientul Mijlociu şi Siria şi mai ales în spatele Adunării Generale a ONU, care a adunat toţi reprezentanţii de vârf ai politicii mondiale. Mă refer aici la reacţiile succesive ale Federaţiei Ruse, în plin exerciţiu Zapad, în legătură cu decizia Senatului SUA de a acorda arme letale defensive Ucrainei şi reacţia faţă de solicitarea Chişinăului către Adunarea Generală de a lua act de cererea explicită, directă, a statului gazdă de retragere a trupelor ruse din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova, unde s-au eternizat de mai bine de 26 de ani.

Să reamintim că, în primul caz, prin vocea ministrului de Externe Lavrov, Rusia a susţinut că măsura de livrare a armelor va genera relansarea conflictului, cu propria sa contribuţie. În al doilea caz, cererea de retragere, avertiza Lavrov, va duce la reluarea conflictului, zicerile sale fiind secondate la scurt timp de separatistul Krasnoselski şi de preşedintele pro-rus Igor Dodon.

Ameninţarea cu trupe, arme, declanşarea războiului la adresa celor două state independente se referă la un comportament de suveranitate limitată de interesele ruseşti.

Cele două luări de poziţie au în comun amestecul direct al Rusiei în deciziile de politică externă, securitate şi apărare a două state independente, suverane, pe care le-a recunoscut ca atare încă din 1991, la dizolvarea Uniunii Sovietice, exact atunci când şi Federaţia Rusă a fost recunoscută în aceeaşi calitate, în plus şi ca succesor la tratate al URSS. În al doilea rând, ambele avertismente, luări de poziţii şi declaraţii la nivelul şefului diplomaţiei ruse relevă o ameninţare cu utilizarea forţei, directă sau indirectă, explicită sau insinuantă, în orice caz un gest sancţionat de regulile dreptului internaţional. În plus, ambele luări de poziţie reprezintă o conduită clară a Rusiei de tip Război Rece, mai mult, de aplicare de fapt a unei doctrine Brejnev 2 a suveranităţii limitate în relaţiile cu statele independente din spaţiul post-sovietic.

În fapt, ameninţarea cu trupe, arme, declanşarea războiului la adresa celor două state independente se referă la un comportament de suveranitate limitată de interesele ruseşti. Într-adevăr, dacă e să ne uităm la formulele aplicate în general în spaţiul post-sovietic, în ciuda acordurilor de destrămare a URSS şi constituire a CSI, Federaţia Rusă nu consideră, de fapt, că statele independente formate ar fi cu adevărat suverane, ci se comportă ca şi cum ar avea un droit de regard, sau chiar mai mult, o postură post-imperială, sindromul post-imperial al fostei metropole în raport cu coloniile. Sau chiar putem vorbi despre o abordare neo-imperială: tot ceea ce nu respectă interesele mele, Rusia, ceea ce vreau eu, o consider casus beli, motiv de război, şi îmi asum unilateral dreptul de a pedepsi vinovatul, statul independent şi suveran Republica Moldova sau Ucraina, de exemplu, prin război şi amputări teritoriale, aşa cum am mai făcut-o.

Deci suveranitatea limitată devine mod de comportament al Federaţiei Ruse. Mai mult, e vorba doar de gesturi explicabile cu o aparenţă de drept – separatismul nistrean pentru că Republica Moldova dorea unirea cu România sau pentru că rusofonii erau nemulţumiţi de legea limbilor, ce obliga învăţarea limbii de stat a Republicii Moldova, limba română; un pretins referendum (făcut în bătaia puştii, după ocuparea de facto a Crimeii de către omuleţi verzi, luptători din forţele speciale ruse) şi răspunsul la cererea de alipire teritorială la Rusia, ca două entităţi separate, cerere a locuitorilor Crimeei şi a Sevastopolului, respectiv frica ruşilor şi rusofonilor din Ucraina de „fasciştii de la Kiev”, revolta, proclamarea „republicilor populare” Luhansk şi Doneţk şi susţinerea acordată de voluntari ruşi şi localnici sau de militari ruşi în vacanţă (sau încă una, rătăciţi în Estul Ucrainei) pentru cele două entităţi separatiste din Donbas. Bătăuşul din curte, mare şi cam nerod, dar agresiv şi foarte violent, care nu suportă faptul că l-au părăsit toţi foştii colegi şi acum îi ia la bătaie pe rând pentru că îşi văd fiecare de drumul lui.

Ucraina Incendiu

GRU aruncă în aer depozitele de armament ucrainene cu dronele, în acţiuni acoperite de sabotaj

Serviciile speciale ucrainene fac ancheta la explozia depozitului de armament de lângă Viniţa, calificată drept rezultat al unei operaţiuni militare subversive realizată de serviciile militare ruse cu ajutorul unei drone. Datele şi declaraţiile sunt nesigure şi probează că acţiunea a fost realizată cu profesionalism şi mult mai mare atenţie spre a disimula sursa şi comanditarul, dar cert este că, timp de două zile, depozitul a luat foc şi a distrus muniţie în valoare de peste 800 milioane de dolari reprezentând circa 30% din conţinutul depozitului, de 188 mii de tone de muniţie, rănind două persoane, distrugând case şi construcţii şi ducând la evacuarea a peste 300.000 de persoane din regiune.

Nu este primul depozit care sare în aer, de unde evaluările autorităţilor ucrainene că se află în faţa unui act de sabotaj. Potrivit declaraţiilor oficiale, intrarea în acea zonă este interzisă străinilor, fiind vorba despre o bază a Gărzii Naţionale şi un depozit ce revine în paza Ministerului de Interne ca atribuţii, fiind cel de-al doilea depozit militar ca dimensiune al ţării. Cel mai probabil, ar fi vorba despre o încărcătură explozivă a fost lansată din aer asupra depozitului dintr-o dronă, iar de aici a fost declanşată explozia în lanţ, potrivit ministrului Apărării Stepan Poltorak.

În afară de evacuarea masivă făcută, pe o rază de 50 de km a fost interzis spaţiul aerian, drumurile au fost închise, calea ferată a fost inutilizabilă până joi dimineaţa. O mobilizare majoră a avut loc la Kalynivka, în regiunea Viniţa, locul unde se află depozitul întins pe 1.000 ha, pentru a stinge focul. Prima explozie a avut loc la ora 10 în seara de 26 septembrie, iar ultima explozie a fost auzită în seara de 27 septembrie, dar nu s-a putut încheia operaţiunea până nu a fost verificat ultimul metru pătrat din depozit, pentru a nu mai exista surprize, iar populaţia să nu fie supusă riscului.

Este clar că scopul operaţiunii nu a fost un număr mare de victime, ci resursa de muniţie din cele două depozite.

Statul Major General al Armatei Ucrainene a vorbit despre sabotaj, prin intermediul purtătorului de cuvânt Bohdan Senyk la televiziune. Procurorii au vorbit despre inamicul care continuă să atace infrastructura militară în spatele frontului din Donbas. La faţa locului au venit atât şeful statului major al armatei, Viktor Muzhenko, cât şi şeful serviciilor speciale ucrainene SBU, Vasyl Hrytsak, fiind vorba despre cel mai mare depozit de muniţie de artilerie din Ucraina. Şi premierul Vladimir Groysman a ajuns la câteva ore la locul exploziei pentru a dirija răspunsul instituţiilor specializate în faţa crizei create.

Dacă toate aceste date sunt corecte, explozia depozitului de la Kalynivka este a doua operaţiune specială care vizează sabotarea şi distrugerea unui depozit în teritoriul controlat de autorităţile ucrainene, după cea de la Balakleya, în luna martie, unde depozitul a ars şi explodat mai multe zile succesiv şi s-a soldat cu un mort. Este clar că scopul operaţiunii nu a fost un număr mare de victime, ci resursa de muniţie din cele două depozite. Şi dacă primul aproviziona direct frontul din Donbas, din apropiere, în cazul ultimului, el este situat lângă graniţa cu Republica Moldova, în apropiere de regiunea separatistă nistreană, iar muniţia de artilerie de aici nu poate fi utilizată în linia întâi, de unde artileria a fost retrasă, ci doar în faza a doua a unui atac împotriva Ucrainei, mai în adâncimea teritoriului, acolo unde s-ar putea apăra.

După execuţia persoanelor incomode în centrul Kievului, făcută tot la comanda serviciilor speciale ruse prin intermediari, acolo unde infracţionalitatea organizată este implicată în mod substanţial, de această dată vorbim despre impactul major al unei acţiuni ce poate presupune măcar neglijenţa, dacă nu cooperarea unor persoane implicate în paza depozitelor. Nici în primul caz rezultatele nu au fost mulţumitoare, iar de această dată investigaţia e la început. Oricum, ipotezele de lucru şi informaţiile prealabile pun în dificultate atât instituţiile responsabile de paza depozitelor – ministerul de Interne – cât şi structurile de informaţii şi contrainformaţii ucrainene, civile şi militare, care ar fi fost chemate să prevină un asemenea atac, dacă e vorba despre acţiuni subversive. Impactul de credibilitate şi siguranţă al instituţiilor este cel puţin la fel de important ca pierderile directe şi distrugerea celor două depozite de muniţie în discuţie.


Kim Jong-un

newmoney

Armata cibernetică a Coreii de Nord: câteva mii de angajaţi la ordin, câteva zeci de mii de troli în rezervă

Coreea de Nord este cunoscută, în primul rând, pentru activitatea sa balistică şi nucleară care dă astăzi bătăi de cap întregii lumi libere, cu precădere SUA. Coreea de Nord a lansat 22 de rachete balistice, din care 15 numai în acest an, cu capacitatea intercontinentală, nu numai cu rază medie de acţiune. În plus, potrivit surselor din intelligence-ul american şi sud-coreean, a detonat o încărcătură de 140 kilotone de TNT, echivalentul a 10 bombe de la Hiroshima, despre care susţine că ar fi o bombă cu hidrogen.

Dar partea mai puţin vizibilă este armata cibernetică a Coreei de Nord, cel puţin la fel de periculoasă, al cărei scop este distrugerea, blocarea de capabilităţi şi furtul de bani din Vest. Phenianul a investit masiv încă din 2014 în capabilităţi de război cibernetic şi a construit chiar o armată de agenţi specializaţi în războiul cibernetic, în ultimii 3 ani. Această armată este construită în cadrul serviciului de informaţii al Coreei de Nord, puternicul Birou pentru Recunoaştere Generală. Potrivit surselor americane, aici este sursa responsabilă de atacul masiv la adresa băncii centrale din Bangladesh (probabil un test pentru o facilitate bancară mai importantă), pentru atacul din 2014 asupra firmei Sony şi atacul global cu virusul WannaCry din acest an, care extrage sume de bani ca răscumpărare pentru blocarea şi cifrare de date.

De principiu, modelul este cel al unor atacuri nu foarte sofisticate, realizate cu costuri reduse dar cu un impact major, scopul fiind mai întâi atacarea inamicilor direcţi ai Coreei de Nord, distrugerea capacităţilor funcţionale ale sistemului de calculatoare din statele occidentale, dependente de automatizare şi conducere / coordonare / comandă, pe internet, şi furtul de bani cu scopul finanţării armatei şi capabilităţilor nord-coreene de top.

Armata cibernetică ofensivă nord-coreeană poate lovi puternic reţeaua de aprovizionare cu curent electric şi sistemul de echilibrare al reţelei energetice, aşa cum poate ataca în general infrastructura critică.

În ciuda nivelului de trai foarte redus, a condiţiilor uzuale de trai foarte dificile pentru majoritatea populaţiei, Kim Jong-un a ales să-şi înfometeze populaţia şi să continue instrumentele cele mai eficiente de atac, rachetele intercontinentale balistice, arma nucleară şi capabilităţile cibernetice. De aceea există o educaţie rezervată unor studenţi de elită, selectaţi, care pot avea acces la locurile bine plătite din armata cibernetică permanentă despre care dezertorii nord-coreeni din interior vorbesc că ar număra câteva mii de oameni. De asemenea, dacă în ceea ce priveşte alte arme, încheierea serviciului militar obligatoriu se traduce prin lăsarea la vatră, în materie cibernetică, cei implicaţi pe această dimensiune pot fi rechemaţi oricând sub arme pentru a lovi şi distruge statele occidentale şi infrastructura informaţională critică a acestora.

Deci armata de rezervă are deja şi ea câteva zeci de mii de ofiţeri specialişti în cyber defense, dar mai ales ofensivă cibernetică, care pot fi convocaţi şi concentraţi oricând la cererea regimului şi pot alcătui, împreună, o armată extrem de puternică, chiar dacă nu neapărat atât de sofisticată. Ţintele predilecte ale Coreei de Nord sunt vecinul său sudic, Coreea de Sud, Japonia şi SUA. Bangladesh a fost, cu certitudine doar un test, nu o ţintă primară. Iar utilizarea unei asemenea arme poată viza elemente fundamentale în SUA, existând planuri de contingenţă de vizează atacurile cibernetice nord-coreene privind furturi de date şi conturi bancare, dar şi de identităţi pentru persoane şi numere de asigurări sociale în SUA-vândute pe piaţa criminală globală - sau direct furturi de bani din aceste conturi. De asemenea, Armata cibernetică ofensivă nord-coreeană poate lovi puternic reţeaua de aprovizionare cu curent electric şi sistemul de echilibrare al reţelei energetice, aşa cum poate ataca în general infrastructura critică.

SUA consideră orice atac cibernetic drept un act de război, care poate genera reacţii de răspuns de la cele cibernetice în sine la cele militare hard, odată identificată paternitatea unui atac. Iar SUA deţin cel mai bun sistem de administrare şi identificare a sursei şi traseelor unui atac, un fapt care evită capacitatea de a nega a oricui utilizează reţelele internet pentru atacuri sau infracţiuni, fiind capabilă să realizeze trasabilitatea finală a unui utilizator care generează o comandă de asalt cibernetic.


Patriarhul Chiril FOTO patriarchia.ru

Patriarhul Kirill al Moscovei si al intregii Rusii FOTO patriarchia.ru

Patriarhul Chiril la Bisericii Ruse vine să comemoreze la Bucureşti rezistenţa anti-comunistă

A fost dată publicităţii informaţia privind confirmarea sosirii la Bucureşti, pentru prima oară pentru un întâi stătător al Bisericii Ortodoxe Ruse, a Patriarhului Chiril, împreună cu întâi stătătorii bisericilor ortodoxe surori şi a Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului. Ocazia este dată de celebrarea a 10 ani de la întronizarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe, Daniel, cu ocazia prăznuirii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, ale cărui moaşte sunt în Catedrala Patriarhală, şi a Hramului Municipiului Bucureşti, la 27 octombrie. Vizita e cu atât mai importantă cu cât celebrăm, totodată, şi Anul comemorativ al rezistenţei anticomuniste şi al apărătorilor ortodoxiei în perioada comunistă, aşa-numiţii „sfinţi ai închisorilor”, în toată Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române.

Semnificaţia unei asemenea vizite e una deosebită. În România, Biserica Ortodoxă este o organizaţie neguvernamentală dar cu un impact şi o influenţă foarte mare la nivelul mirenilor, care respectă strict separaţia dintre culte şi puterea politică. În schimb, în Rusia, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse e parte a nomenclaturii, are o poziţie de vârf în sistemul instituţional rus, iar linia bisericilor ortodoxe este una de profundă influenţă soft a Rusiei în România, dar şi purtătoare a unei componente importante, conservatoare, a războiului informaţional al Rusiei în România şi Republica Moldova.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că diplomaţia bisericii ortodoxe are o relevanţă deosebită, iar cele două biserici au multe elemente de discutat împreună cu celelalte biserici surori, mai ales în urma Sinodul panortodox din Creta, acolo unde Rusia nu a fost reprezentată. Or ecumenismul şi abordările moderne se lovesc de încăpăţânarea Rusiei, care cu greu se lasă atrasă în dezbaterea istorică a reclădirii unităţii creştinătăţii. Totuşi nu trebuie uitat că Biserica Ortodoxă Română a fost prima care a găzduit vizita unui Papă, întâi stătător al Bisericii Catolice, pentru ca anul viitor să se anunţe vizitele succesive ale Papei la Bucureşti şi Moscova. O întâlnire mai puţin scontată între Patriarhul Chiril al Rusiei şi Papa Francisc a avut loc recent la Havana, unde mai mult s-a jucat ambiţia rusă de a fi băgată în seamă biserica ortodoxă cu cel mai mare număr de enoriaşi în faţa conclavului ortodox, care a făcut paşi curajoşi spre idealul istoric al ecumenismului pan-creştin.

Este o realizare şi mai mare a Patriarhului Daniel, a Bisericii Ortodoxe Române faptul că Patriarhul Chiril, întâi stătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse vine la Bucureşti, la penitenţa comemorării Sfinţilor Închisorilor comuniste române.

Totuşi e de remarcat că la Bucureşti Patriarhul Chiril nu a putut să nu vină, de această dată, la marele conclav ortodox. Mai mult, pentru a conta mai departe, Biserica Ortodoxă Rusă trebuie să participe şi să se plieze tendinţelor bisericilor surori, în caz contrar riscă irelevanţa, în ciuda numărului credincioşilor săi. Izolarea nu e o soluţie şi e de remarcat că venirea alături de celelalte biserici ortodoxe are loc tocmai în România, la Bucureşti, acolo unde va sosi Papa Francisc înaintea drumului său către Moscova. Discuţiile pan-ortodoxe se anunţă constructive odată cu acest pas, care e de salutat. Tocmai perspectiva vizitei Papei, ca şi hotărârile din Creta, nu-i permite Patriarhului Chiril rămânerea în decor, în splendida izolare. Chiar şi influenţarea trendului ortodox reclamă prezenţa între ceilalţi reprezentanţi ai ortodoxiilor naţionale.

În plus, este o realizare şi mai mare a Patriarhului Daniel, a Bisericii Ortodoxe Române faptul că Patriarhul Chiril, întâi stătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse vine la Bucureşti, la penitenţa comemorării Sfinţilor Închisorilor comuniste române, ştiut fiind aportul statului rus la instalarea comunismului în România. O penitenţă pe care a asumat-o chiar dacă invocarea preoţilor, mirenilor, enoriaşilor şi a călugăriţilor închisorilor comuniste din România este o rană adâncă şi reprezintă o legătură cu rolul tancurilor ruse care au adus comunismul şi ocupaţia regimului ateismului comunist în România, ce se va pogorî, chiar dacă mai puţin ostentativ sau vizibil, asupra reprezentantului Bisericii Ortodoxe Ruse la Bucureşti.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite