Europa şi-a eliminat riscul din ADN

Războiul civil din Libia atrage atenţia şi asupra unei noi trăsături europene. Ar trebui Europa să se implice în Libia, sub umbrela vechii doctrine a intervenţiei umanitare? Într-o discuţie cu FP România, anterioară evenimentelor din Africa de Nord, profesorul francez Zaki Laïdi avertiza că trebuie să ţinem cont de o trăsătură adânc înrădăcinată în ADN-ul construcţiei comunitare: UE este o putere cu o pronuntaţă aversi

FP România: Afirmaţi că UE este un actor a cărui identitate este preponderent definită de aversiunea faţă de riscuri. Ce înseamnă acest lucru?
Zaki Laïdi:  Este o putere al cărei comportament este definit şi determinat de o conştiinţă a riscurilor sistemice. Este în mod fundamental un actor care acţionează în baza unei evaluări, a unei interpretări a riscurilor internaţionale. În această expresie sunt cuprinse mai multe dimensiuni. Pe de o parte, atunci când un astfel de actor identifică un set de ameninţări globale tentaţia sa este de a căuta răspunsuri şi formule colective de gestiune a lor. Există tentaţia ca numai soluţiile multilaterale să fie preferate. În consecinţă, va încerca să limiteze acţiunile unilaterale, dar şi eventualii pasageri clandestini. Raţionamentul este acela că nefiind posibil să scăpăm individual de aceste ameninţări suntem nevoiţi să dezvoltăm soluţii comune. Pe de altă parte, o astfel de putere este mult mai preocupată de riscurile de natură civilă, decât cele care implică angajamente militare. Există tendinţa de a respinge aprioric tot ceea ce presupune implicare militară. A treia dimensiune este dată de un comportament care tinde să privilegieze abordările moderate. O putere care dezvoltă o aversiune la anumite categorii de riscuri încearcă instinctiv să modereze comportamentul riscant al celorlalţi actori prin integrarea lor într-un ansamblu de norme care să le predictibilizeze comportamentul.

Care sunt pentru UE consecinţele geopolitice ale acestei identităţi? Vorbim de o slăbiciune structurală?  
Aceste ingrediente formează deopotrivă o vulnerabilitate, dar şi o potenţială sursă de avantaje. Este o identitate ambivalentă. Totul depinde de natura riscurilor pe care le avem în vedere. Atunci când ne referim la riscuri financiare sau ecologice, această predilecţie comportamentală este un „asset”. Este însă o slăbiciune când vorbim de politicile de securitate, atunci când din convingere ajungi să crezi că problemele lumii nu pot fi niciodată rezolvate prin forţă militară. De reţinut este că niciuna dintre operaţiunile UE de până astăzi (codificate în jargonul comunitar drept misiuni Petersberg-misiuni umanitare, de menţinere a păcii şi misiuni de luptă, inclusiv peacemaking) nu sunt misiuni care presupun asumarea unor riscuri reale de război, de impunere a păcii. Există şi un paradox aici. Deşi Europa a dezvoltat o aversiune faţă de acţiunile militare, totuşi, în ciuda acestor credinţe, securitatea Europei se află în întregime în mâna Statelor Unite. Este o formă de outsourcing care limitează UE sa fie o putere globală în adevăratul sens. Nu poţi să te numeşti o putere globală atât timp cât nu eşti garantul propriei securităţi.

Cum vedeţi comportamentul europenilor faţă de riscurile asociate pieţei?
Generic, Europa comunitară pare sa fie mult mai sensibilă faţă de asumarea riscurilor de natură fiscală. Dacă îi lăsăm deoparte pe britanici, europenii tind să susţina politici care le garantează un grad sporit de protecţie, tind să fie orientaţi spre reglementarea derapajelor pieţei. Această tendinţă este reflectată în propunerile venite din statele europene, pe fondul crizei economice, privind reglementarea produselor riscante precum hedge fund-urile. Pe de altă parte, în Europa există o puternică tradiţie a statului asistenţial şi care în esenţă este o expresie a aversiunii faţă de riscuri în Europa continentală. Adoptarea de către Congresul SUA a legii asigurărilor medicale ne arată faptul că americanii par să se inspire din comportamentul european căutând formule legislative  esenţial orientate spre evitarea riscurilor. Trebuie să fim precauţi şi să nu demonizăm aparentele slăbiciuni ale modelului european şi care în ultima vreme sunt percepute de alţii ca virtuţi, ca o agendă progresistă. Într-o lume deschisă, într-o economie globalizată, reglementările noastre trebuie să fie acceptate şi de ceilalţi. Altfel nu funcţionează. Un plus de reglementare nu înseamnă că ne întoarcem la socialism. Climatul de teamă şi nesiguranţă indus de criza economică globală şi care astăzi a creat o masa de sprijin public pentru adepţii reglementării se pliază ideal pe aşteptările profunde ale europenilor continentali.

Putem să identificăm efecte ale acestei identităţi şi faţă de securitatea europeană?
Ecuaţia securităţii în Europa nu s-a schimbat aproape deloc aşa cum ne-am fi aşteptat odată cu încheierea Războiul Rece. Nu există o armată europeană comună şi asta pentru că nu există priorităţi comune în acest domeniu. Nu doar că nu există apetit pentru extinderea responsabilităţilor militare comunitare, dar nu există nici intenţia de a integra (de a „share”-ui) armatele naţionale deşi ne aflăm în poziţia paradoxală în care avem mult mai multe forţe terestre decât Statele Unite, dar care în majoritatea lor sunt complet inutile. De ce sunt inutile? Deşi dispun de rezerve abundente, totuşi capacităţile lor operaţionale sunt extrem de limitate în special atunci când avem în vedere operaţiunile expediţionare. În plus, numărul trupelor desfăşurate în afara Europei nu depăşesc un procent de 4%, în timp ce ale SUA ajung la 14%. Mai mult, niciun stat nu doreşte să renunţe la propria armată în numele securităţii europene. Ar renunţa Estonia la aviaţia sa militară naţională pentru a se baza pe o apărare europeană? Puţin probabil. Ne aflăm încă în situaţia în care statele naţionale sunt puternic ataşate de atributele lor suverane, în domeniul apărării şi al politicii externe, iar atât timp cât nu ne vom ajusta percepţiile, nu vom putea depăşi această realitate. Din exact aceleaşi raţiuni a eşuat în anii ’50 proiectul creării unei Comunităţi Europene pentru Apărare.
 
Zaki Laïdi predă cursuri de relaţii internaţionale la Sciences Po., Paris.