Erori geopolitice contemporane

De ce oamenii politici fac greşeli? Dintr-un motiv simplu: pe anumite domenii, sunt incompetenţi. Este politica o profesie? Nici pe departe. Ea este doar un aspect pe care ar putea să îl îndeplinească cei care sunt dedicaţi ideii de bine public, legalitate şi acceptare a ideilor specialiştilor.

Politicianul care crede că se pricepe şi că este competent în multe domenii este de cele mai multe ori un ratat care nu a reuşit de fapt să performeze într-o profesie. De aceea, singurul loc unde mai poate fi acceptat este mediul politic, pentru că aici nu există – din nenorocire – nici un test de admitere. Să dea un examen la drept constituţional, drept administrativ şi bazele economiei, iar după ce l-ar trece cu nota 7 să aibă dreptul să activeze în politică – a se vedea articolul de la pagina 82.

Nu poate fi lăsată o ţară sau o comunitate locală pe mâna unor semi-analfabeţi – care fiind incompetenţi sunt predispuşi mai mult la furt – pentru că ei nu sunt capabili să citească un document în limba maternă, iar de limbile de circulaţie internaţională în care apar multe informaţii utile nici nu va fi cazul. Cine spune că un profesionist nu poate să ia decizii este un naiv sau un rău intenţionat – dimpotrivă, nu poţi fi profesionist până nu zici „nu” superiorilor şi nu sancţionezi, tai sau blochezi mizeriile din jurul tău. Profesionistul cu capul plecat nu este profesionist, ci doar un tehnician. Profesionistul îşi asumă prestigiul propriu şi pe acela al profesiei, de aceea este vertical.

Tocmai de aceea primul lucru pe care îl face o dictatură este să elimine profesioniştii din patru sfere: administraţia publică, justiţie, sistemul de învăţământ şi cel medical. Oricine cunoaşte bine sistemele dictatoriale de oriunde recunoaşte acest mod de acţiune. Eliminând profesioniştii verticali dictatura îşi asumă scăderea calităţii vieţii pentru un număr de ani, până creşte un nou grup de „profesionişti proprii” – adică oameni loiali politic mai înainte de orice – iar în tot acest timp îşi securizează poziţiile politice.

Dar cum erorile se înmulţesc pe zi de trece, este necesar să realizăm un cadru de identificare al erorilor din diferite domenii, mai cu seamă al geopoliticii, deoarece astăzi este necesar mai mult ca oricând ca din ce în ce mai mulţi cetăţeni să cunoască această nobilă artă şi ştiinţă. Poate aşa vor învăţa şi politicienii, în sfârşit, ceva – deşi, la ce CV-uri reale au, nu te aştepţi la prea mult. Poate însă că cei care i-au propulsat în diferite funcţii vor recunoaşte şi în baza acestor reguli că slugile le creează mai multe probleme şi vor începe – cu greutatea lanţurilor la picioare, ştim asta – să se debaraseze de ei, pentru că în final slugile îi vor îngropa.

Pentru identificarea erorilor, trebuie să ştim însă ce este adevărat. Chiar dacă poate lui X sau lui Y i se pare corect, realitatea este altfel. Cum însă la noi în ţară 37% din populaţie crede orice tip de ştire şi propagandă, fără să verifice vreo secundă dacă este adevărată sau ar avea vreo minimă logică, e timpul ca să lămurim câteva constante geopolitice. Aceasta, pentru a elimina odată pentru totdeauna confuziile şi erorile celor care sunt interesaţi de geopolitică, dar sunt sufocaţi de puzderia de linkuri care vin non-stop din toate direcţiile. Astfel, vor putea distinge mai repede ştirile false, paranoice sau naive şi articolele care nu au calitate, fiind în cel mai bun caz, doar banale documentări.

Liniile de bază ale puterii

Prima constantă: care sunt liniile de bază ale puterii unui stat?

Evident, sunt multe modalităţi prin care analizăm statele. Totuşi, la baza puterii unui stat este geografia, care determină în mare măsură şi modalitatea de locuire şi implicit dezvoltare economică a acestuia. Este adevărat, contează mult şi vecinii pe care îi ai, dar şi capacitatea lor de a acţiona este diferită, relativ la geografia statelor în cauză.

Însă dintre factorii geografici cei mai puternici sunt dispunerea apelor pe teritoriul ţării, iar pe locul doi regăsim absenţa / prezenţa munţilor şi dispunerea lor pe teritoriul în cauză.

O privire atentă pe harta fizico-politică a lumii ne învederează că în Orientul Extrem lanţul munţilor Himalaya constituie o barieră puternică între China şi restul lumii musulmane, care se află preponderent la vest de aceste imense culmi. Consecinţele au fost imense sub aspect demografic, religios şi politic, iar locul unde musulmanii sunt mai prezenţi pe teritoriul chinez, în regiunea Xinjiang, este mai puţin calm decât alte spaţii ale marii puteri asiatice.

În acelaşi timp, toate râurile importante ale Asiei de Est şi subcontinetului indian, inclusiv fluviul Indus, care este principala sursă de apă potabilă pentru Pakistan – ţară de 200 mil. loc. – şi Mekong, care este principala sursă de apă pentru Vietnam, stat cu 95 mil. loc. – izvorăsc din Himalaya. Or, majoritatea acestor ţări sunt într-un avans economic extraordinar, dar care necesită un consum din ce în ce mai mare al apei. Iar cel mai mare avans în zonă îl are China, stat care stăpâneşte şi Tibetul, adică sursa acelor mari fluvii. Concecinţa pare a fi inevitabilă: un mare război zonal pentru apă.

Tot apa este la baza alegerii capitalelor – întotdeauna şi a celor economice – ale statelor. Majoritatea acestora sunt pe un râu cu debit major, navigabil, când nu sunt pe un fluviu de-a dreptul.

Exemplificând, vom vedea că în Ucraina supremaţia a fost – cel puţin în timpul URSS – disputată între două mari oraşe: Kiev şi Harkov. Harkov a fost capitala RSS Ucrainene între 1917 şi 1934, dar a pierdut competiţia pentru că râul Nipru este unul foarte mare, cel mai mare al Ucrainei. Transportul de mărfuri este mai uşor de realizat şi în acelaşi timp mai diversificat, iar Niprul a constituit un atuu decisiv.

În Ungaria, prima capitală a fost la Esztergom/Strigoniu – în limba română – oraş pe Dunăre, într-o zonă împădurită, până în sec. XIII, când centrul politic se mută la Buda, într-o zonă la fel de împădurită şi cumva deluroasă a câmpiei Panoniei. Apoi capitala se mută într-o zonă şi mai protejată, la Bratislava – denumită Pojoni în limba ocupanţilor – între 1536 şi 1830. În final, se ajunge la capitala de astăzi, care este tot pe Dunăre, într-o zonă mai uşor de apărat decât Esztergom, care este un oraş la frontieră.

În Germania, capitala ţării este Berlin, deoarece se află pe rîul navigabil Spree. Acesta se varsă la Spandau în Havel, râu care ajunge mai departe în Elba. Totuşi, marele fluviu al germanilor este Rinul. Capitala ar fi trebuit să fie aici, şi într-un fel putem spune că este oraşul Cologne / Koln. Printre oraşele străbătute de marele fluviu regăsim în Germania Dusseldorf, Leverkusen, Bonn. Dar cum unificarea Germaniei s-a făcut dinspre Berlin, acolo a rămas capitala. Totuşi, în timpul anilor de separare, capitala vestică a ţării era pe Rin, la Bonn.

În Polonia, capitala a devenit Varşovia, câştigând competiţia cu Cracovia, deoarece era pe cursul inferior al Vistulei, în centrul ţării, la intersecţia unor mari drumuri.Totuşi, cele două oraşe – cele mai mari ale Lehiei – sunt însoţite de alte mari oraşe de pe cursul celui mai mare fluviu al ţării: Bydgoszcz, Torun, în parte Gdansk, Plock.

În România, după cum subliniam într-un text anterior, supremaţia Bucureştiului a apărut la fel de firesc, relativ la distanţa faţă de Dunăre, în dauna Iaşiului sau a oricărui alt oraş. Fluviile înseamnă comunicare între state, trafic comercial, bani mai mulţi, posibilitatea de a găsi şi de a crea mai multe locuri de muncă.

În China, cele mai mari oraşe ale ţării sunt pe fluvii mari, eventual chiar la mare. China este de fapt o ţară perfectă a exemplificării puterii geopolitice a munţilor şi reţelei hidrografice.

De fapt, pentru orice ţară absenţa ieşirii la mare este echivalent cu scăderea dramatică a potenţialului economic. Astfel, Ungaria are ambiţii clare faţă de Croaţia, pentru că pe acolo ea a avut acces la Marea Adriatică. De altfel, o declaraţie de război a consilierului lui Victor Orban către toate ţările vecine este însoţită de o hartă care nu lasă loc la echivoc.

Luptele pentru ieşirea la mare sunt o istorie întreagă a lumii.

Mai la sud, pentru controlul oraşului Salonic şi a hinterlandului acestuia – inclusiv spre est, pe linia Kavala – Alexandropuli – s-au dus lupte înverşunate între bulgari şi greci în 1913, deoarece Bulgaria dorea acces simultan şi la Marea Egee, pentru a da un avânt economiei sale, care este în bună parte blocată de controlul turcesc al intrării în Marea Neagră, munţii de la graniţa sa de vest şi Dunărea de la graniţa sa de nord.

Luptele pentru ieşirea la mare sunt o istorie întreagă a lumii, şi doar menţionăm relaţia geopolitică contemporană a Serbiei relativ la Muntenegru şi Adriatică, precum şi relaţia dintre Bolivia şi Chile, care s-a soldat cu un război în urma căruia bolivienii pierd accesul la oceanul Pacific.

Tot marea este responsabilă de creşterea puterii Marii Britanii, care este în cel mai apropiat punct al ei doar la 34 km de restul continentului european. Astăzi este uşor de ajuns acolo, pentru că vapoarele sunt foarte sigure, dar sute şi mii de ani nu a fost aşa. Tocmai de aceea ultima invadare reuşită a insulei are loc la 1066! SUA este doar prelungirea raţionamentului, pentru că ele sunt protejate de două oceane, ceea ce o face aproape imposibil de atacat pe cale terestră – singura modalitate posibilă fiind dată de rachete intercontinetale. Singurul atac terestru reuşit în ultimii 210 de ani a fost realizat de către britanici, care în 1814 ocupă capitala SUA, dar aceasta, pentru că stăpânirea Londrei era exercitată în Canada. Tot marea – de fapt oceanul – oferă Noii Zeelande o stabilitate politică unică.

Munţii sunt al doilea mare element de forţă al unei naţiuni. Aici, lucrurile sunt şi mai uşor de explicat, deoarece percepţia realităţii se realizează mai lesne.

Munţii înseamnă forţă în principal apărare, ceea ce permite Chinei să fie mereu în ofensivă faţă de India, deoarece platoul Tibet are o înălţime medie de 4500 metri, iar India este la o altitudine joasă. Elveţia este în bună măsură apărată de munţi, ceea ce crează o anumită siguranţă socială, ţara fiind ocupată ultima dată în timpul războaielor napoleoniene. Lîngă Elveţia, mai puţin norocoasă este Austria, care are capitala în zonă de câmpie, uşor de invadat dinspre Nord, Est şi Sud. De aceea, ocupaţia Austriei a fost o realitate de mai multe ori în timpul ultimelor 200 de ani – iar după al doilea război mondial a fost ocupată 10 ani.

Ungaria însă neavând munţi este uşor de invadat din orice direcţie, iar dorinţa Budapestei de a cuceri Ardealul are la bază nu doar obsesia revanşardă, ci şi un calcul logic: munţii Carpaţi ar reprezenta o bună barieră pentru anumite ambiţii, ca loc de apărare. Dintre ţările care mor după teritoriile româneşti să notăm şi Ucraina, care îşi doreşte ca lanţul carpatic să îi fie cât mai mult posibil graniţă naturală. Spre est Ucraina nu are nici un munte, iar toate invaziile care au venit dinspre popoarele Asiei au trecut prin stepa ucraineană, ajungând apoi spre vestul Europei.

Pentru România, dispunerea munţilor nu este favorabilă, ea fiind în centrul ţării, permiţând invazii din toate direcţiile. De regulă, în acele momente armata şi populaţia se retrăgea spre munţi, distrugând cât mai multe bunuri în urma lor, ceea ce ducea la creşterea voluntară a gradului de sărăcie a naţiunii. Marile noastre victorii în lupte sunt în apropierea munţilor, pentru că duşmanii erau mai obosiţi şi mai flămânzi, iar pentru românii care luptau nu mai exista alternativă: victoria sau moartea – ori robia pe viaţă. Marele număr de invazii – spre exemplu, tătarii au invadat sute de ani ţara, aproape anual, între 1241 şi 1759 – a însemnat o sărăcire deosebită a ţării, iar reducerea acestora în sec. XIX permite renunţarea la bordeie şi ridicarea generală de case deasupra pământului pe tot cuprinsul ţării.

Munţii înseamnă, însă, în Caucaz o obligare a tuturor invadatorilor de a menţine foarte multe trupe în zonă, ceea ce este foarte costisitor. De aceea, în spaţiul dintre Marea Caspică şi Marea Neagră trăiesc oameni care bazându-se pe siguranţa relativă a munţilor şi-au menţinut limbile, uneori vorbite de doar câteva mii de persoane – astăzi ar fi 39, tradiţiile, dansurile, hainele croite într-un anumit mod care a influenţat şi hainele folosite de cazaci.

Munţii, prin dispunerea lor, mai înseamnă şi limita ploilor între zonele geografice, precum şi prezenţa în diferite proporţii a frigului polar, pentru că dispunerea munţilor pe linie nord – sud înseamnă că acel aer rece nu are obstacole de pătruns spre sud. Astfel, Himalaya este limita musonului care aduce ploaie dinspre Oceanul Indian, iar Munţii Stâncoşi nu opresc deloc aerul rece spre Canada şi SUA.

Cum se construiesc alianţele între state

A doua mare constantă geopolitică este dată de modul în care se construiesc alianţele între state.

Sunt două aspecte care trebuie urmărite concomitent. Primul este legat de vecinii pe care îi ai, iar cel de-al doilea este legat de statele care împărtăşesc aceleaşi valori cu tine.

Mai întâi, trebuie analizată situaţia statelor vecine. De ce sunt ele importante în crearea de alianţe? Pentru că din zona lor vor veni atacuri armate – fie ale lor, fie ale altora. Dacă sunt ale lor, e simplu ce trebuie făcut: înarmare continuă şi completă. Dar dacă e al unui stat ne-vecin, dar care trebuie să treacă prin ţara vecină, situaţia se schimbă.

Statele aliate care sunt vecine trebuie să ajungă la o cooperare militară mai mare, tocmai pentru a bloca din pretenţiile altor ţări.

Un vecin prietenos – adică un stat care îţi împărtăşeşte în mare măsură valorile – îi poate reţine pe inamici sau chiar îi poate obliga pe aceia să nu atace, pentru că mai întâi trebuie învins vecinul, iar după aceea se ajunge la tine. Fiecare zi pierdută de către inamic pe teritoriul statului vecin îţi dă posibilitatea să pregăteşti apărarea, făcând astfel ca atacul să fie foarte costisitor în oameni şi echipament militar. Dacă statul vecin însă nu îţi este prieten, vei avea supriza să vezi că eşti atacat dintr-o dată de mai multe ţări, urmând ca în caz de înfrângere teritoriul tău – sau o parte a lui – să fie împărţit între acestea. Faptul că uneori o mare putere atacă un stat vecin, şi la dezmembrare oferă nişte teritorii şi altor vecini ai ţării învinse este o realitate istorică.

De aceea, statele aliate care sunt vecine trebuie să ajungă la o cooperare militară mai mare, tocmai pentru a bloca din pretenţiile altor ţări. Tocmai de aceea s-a avansat ideea unui Schenghen militar, în vederea unei mai corecte cooperări privind transportul de echipament militar, în raport de acest principiu al alegerii de alianţe.

Din al doilea punct de vedere, statele vecine sunt fundamentale pentru economie, deoarece importul şi exportul de mărfuri se face pe teritoriul acestora. Războaiele vamale, războaiele comerciale între vecini obligă la schimbarea de rute de transport de bunuri şi persoane – dacă este posibil – cu costuri mari sau chiar imense. De altfel, unul dintre aspectele actualei crize din Golful Persic, cu statul Quatar aproape blocat alimentar şi din punct de vedere al traficului aviatic – a se vedea harta – relevă o dată în plus acest lucru, anume că vecinii care îşi controlează geografic în bună măsură traficul comercial te pot falimenta.

De fapt, vecinii îţi determină starea de sărăcie sau bogăţie mai mult decât am crede, pentru că războaiele cu arma în mână nu durează etern, pe când economia este activă zilnic. Un blocaj în vamă, la frontieră, se poate dovedi mai eficace decât 20 de divizii, pentru că se perturbă decisiv executarea contractelor, şi nici un partener extern nu va mai dori să încheie afaceri cu un stat aflat sub astfel de restricţionare a transportului de mărfuri, pentru că ştie că executarea lentă a contratelor se soldează cu încasări întîrziate şi, în final, cu blocaje financiare. Nici o firmă nu îşi poate permite să aştepte prea mult încasarea facturilor, pentru că impozitarea se face mult mai rapid decât îşi pot permite partenerii contractuali să nu plătească.

Al doilea aspect de urmărit este legat de statele care împărtăşesc aceleaşi valori cu tine. Cine se aseamănă se adună, iar acest proverb are aplicabilitate în orice domeniu.

Astfel, statele, urmărindu-şi interesele naţionale, trebuie să aleagă alte state care au putere militară şi economică, dar – OBLIGATORIU – şi valori comune. Dacă aleg doar puterea, fără să fie îndeplinit criteriul valoric, se va ajunge la situaţia în care în alianţă statul mai puternic îl va zdrobi / înghiţi geopolitic pe cel mai slab. De aceea multe alianţe care au fost încheiate de frica unei mari puteri şi în jurul ei au colapsat când acel Bau-Bau a slăbit puterea. Exemplele sunt nenumărate în istorie şi las fiecărui cititor plăcerea de a descoperi măcar 10 dintre ele.

Alianţele economice pot fi făcute aproape de oricine cu oricine, deoarece ele nu pun probleme prea mari părţilor care le constituie.

„Valorile” înseamnă întotdeauna respectarea adevărului, inclusiv să recunoşti când minţi în scop geopolitic, când ai pretenţii nejustificate la teritoriul altei ţări etc. Practic, produce o anumită ilaritate ideea unei armate europene, mai ales când vezi cât de entuzişti sunt câte unii. Nu poate exista o armată europeană eficace din două motive, primul fiind legat de pretenţiile teritoriale nereale ale unor ţări, în dauna altora. De fapt, ideile consilierului primului ministru al Ungariei amintite anterior, statuile lui Horthy care se ridică din ce în ce mai des în ţara vecină sunt o demonstraţie perfectă a încălcării conceptului „valori comune”, dar asta nu este o surpriză pentru nimeni din România, relativ la Budapesta. Însă este o noutate rău prevestitoare pentru alte ţări care mizează pe un anumit tip de comportament geopolitic al Ungariei în întregul bazin al Dunării.

Aici este, de fapt, diferenţa dintre valori şi încălcarea acestora. Concret, alianţele economice pot fi făcute aproape de oricine cu oricine, deoarece ele nu pun probleme prea mari părţilor care le constituie. Întotdeauna este un protocol clar negociat pentru situaţiile de criză, iar termenele – ASPECT FUNDAMENTAL – nu au caracter extraordinar decât în foarte puţine cazuri. Mărfurile care fac obiectul acelor schimburi comerciale din cadrul acelor alianţe economice – anume, în baza unor tratate încheiate între părţi – sunt de regulă asigurate, iar peirderile pot fi recuperate sub o formă sau alta, inclusiv în urma unor procese. Codurile civile şi comerciale ajută la gestionarea situaţiilor dificile, iar avocaţii şi ceilalţi specialişti ai dreptului contribuie şi ei la soluţionarea cât mai paşnică şi pe cât posibil optimă a problemelor.

Alianţele militare eficace sunt bazate pe valori, deoarece, după cum spuneam mai sus, dacă nu există valori, statele mici dispar sub bocancul / cizma statelor mari. Mai este în plus un argument de natură practică: în vreme de pace, armatele nu se grăbesc atât de tare. Dar în vreme de război se detectează instantaneu disfuncţionalităţile, deoarece viteza de realizare a acţiunilor este foarte mare şi se cere mereu îndeplinirea „cât mai urgentă” a ordinelor. Şi atunci vezi cu adevărat dacă alianţa este bazată pe valori sau pe frică, pe calcule cinice de tipul: „lasă-i pe ei să lupte, iar când vor obosi, îi atacăm pe la spate”.

Dar întotdeauna alianţele militare eficace presupun o singură limba de comunicare. Chiar dacă unii cred că „legea” în Europa va fi realizată de o mai dificile din punct de vedere gramatical şi al scrierii decît limba engleză. Limba engleză este mai facilă şi permite mai uşor integrarea într-un sistem militar, chiar dacă există anumite incoerenţe la nivel valoric, după cum se vede. Practic, în cadrul NATO potenţialul economic şi militar combinat al ţărilor de limbă engleză (aprox. 23 trilioane de dolari PIB nominal!) elimină orice discuţie relativ la „coerenţă lingvistică”.

În cadrul unei eventuale armate europene, PIB-ul scade enorm, potenţialul militar scade extraordinar – numărul armelor nucleare şi a portavioanelor devine aproape insignifiant

Obiectiv, PIB-ul celor trei ţări membre NATO vorbitoare de engleză e de aproape 23 trilioane de dolari, dar dacă se mai adaugă Australia şi Noua Zeelandă, se ajunge la aproape 24,5 trilioane. PIB-ul planetei noastre este de 75,2 trilioane de dolari, ceea ce înseamnă că aceste cinci ţări au aproape 1/3 din ce produce planeta noastră, având aproximativ 460 milioane de locuitori. Populaţia planetei este astăzi aproximativ 7,5 miliarde de locuitori, şi nu e uşor de acceptat că mai puţin de 7% din populaţia produce aproape 1/3 din economia Terrei.

Şi mai este ceva foarte dificil: să crezi că ai mână liberă completă într-o negociere cu acest grup, când ai un PIB naţional de mai puţin de 1% din cât produc aceste ţări. Alegerea alianţelor se face în raport de valori, dar nu poţi uita şi raportul de putere între posibile alianţe la care ai putea adera, tu urmărindu-ţi interesul naţional, în raport de prpriile valori. Aceasta, pentru că şi în cazul variantelor de alianţe care au aceleaşi valori sincer împărtăşite, contează mult şi cine are cea mai mare putere.

În cadrul unei eventuale armate europene, PIB-ul scade enorm, potenţialul militar scade extraordinar – numărul armelor nucleare şi a portavioanelor devine aproape insignifiant – ceea ce va crea temeri privind siguranţa într-o parte a Europei. Temeri, da, pentru că nici un om rezonabil nu îşi poate imagina că într-o armata europeană ordinele unor ofiţeri români sau slovaci vor fi executate cu plăcere – iar în situaţie de criză, întrebarea este dacă vor fi executate – de militari unguri, reciproca fiind perfect valabilă. Ceea ce consilierul primului-ministru de la Budapesta a spus este doar o confirmare a ceea ce ştiam de mult noi, aici, dar este nou pentru cei din alte ţări.

Unificarea sau separarea naţiunilor

Ultima constantă geopolitică se referă la mersul naţiunilor spre unificare sau dimpotrivă, spre separare.

Tot felul de pseudo-experţi spun că naţiunile nu există decât din secolul XIX, că până atunci oamenii nu aveau conştiinţă naţională etc. În interpretarea lor, cel mai probabil creierul uman s-a dezvoltat în acest sens doar în ultimii 200 de ani, uitând că există zeci de ţări care au luptat pentru unitate timp de sute de ani, şi ele nu uită acest lucru, iar în toate manualele lor de istorie sunt dedicate pagini întregi acestor lupte.

Necunoaşterea constantelor geopolitice se soldează cu erori de apreciere, credinţa în orice ştire de doi bani sau în orice manipulare, iar în final, cu voturi care nu ridică o ţară, ci o scufundă rapid şi adânc.

Inclusiv la noi în ţară se regăseşte te miri cine să spună că românii nu au avut conştiinţă naţională. Şi totuşi, dacă analizăm istoria lumii, vom observa un fenomen identitic. Chiar dacă uneori timp de zeci sau sute de ani naţiuni întregi au fost despărţite (români, italieni, germani – ei ajunşi în faza maximă la 360 de state – etc.) şi consemnarea scrisă a actelor juridice şi vieţii nu s-a realizat prea uşor, se observă o unanimitate de acţiune. Concret, primele locuri unde locuitorii unui stat doreau să exporte era acela unde erau cât mai mulţi co-etnici, pentru că era – în temeiul conştiinţei naţionale – o modalitate de solidarizare cu ceilalţi membri ai comunităţii naţionale. Alt aspect fundamental era faptul că era mai ieftin de negociat şi contractat, pentru că nu existau dificultăţi de traducere şi implicit, termeni greu de înţeles. Cu primul prilej, acele comunităţi s-au unit şi acest mod de acţiune naţională nu poate fi eliminat sau înlocuit vreodată, ci cel mult blocat pentru un anumit interval de timp, prin prisma anumitor acţiuni politice ale unor mari puteri.

Din păcate, necunoaşterea constantelor geopolitice – acestea şi încă altele – se soldează cu erori de apreciere, credinţa în orice ştire de doi bani sau în orice manipulare, iar în final, cu voturi care nu ridică o ţară, ci o scufundă rapid şi adânc. Dar pentru a cunoaşte constantele şi variabilele, este necesară lectura zilnică de cărţi, – cât mai multe şi cât mai diversificate ca opinii pe subiectele de interes – care, după cum se ştie, te fac neprost... şi îţi dau şi mai multe şanse de progres social şi economic.