De ce nu există avioane militare alimentate cu energie nucleară, pe modelul submarinelor

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Marina americană a cerut recent Congresului 139 de miliarde de dolari pentru a-şi reînnoi flota de submarine nucleare. Spre deosebire de submarinele convenţionale, care trebuie să iasă des la suprafaţă, cele nucleare pot merge la viteze mari pe sub apă timp de zeci de ani fără să fie necesară realimentarea lor.

Avantajele submarinelor nucleare în faţa rudelor lor convenţionale ridică o problemă legată de altă componentă a arsenalului militar: De ce nu există avioane care să funcţioneze cu energie nucleară?

Sunt mai multe motive. Crearea unui reactor nuclear capabil de zbor este dificilă. Izolarea sa de radiaţii, în aşa fel încât membrii echipajului să nu fie afectaţi s-ar putea dovedi chiar imposibilă. În timpul Războiului Rece, când ameninţarea apocalipsei nucleare a dus la planuri suprinzător de pragmatice, inginerii americani au venit cu o propunere cinică pentru a rezolva această problemă: să fie angajate echipe Air Force cu oameni mai în vârstă care să piloteze ipoteticele aeronave nucleare, pentru că ei ar fi murit înainte ca expunerea la radiaţii să ducă la apariţia diferitelor forme de cancer, potrivit The Atlantic.

Fizicianul american de origine italiană Enrico Fermi a introdus ideea unui zbor nuclear încă din 1942, în timp ce lucra la Proiectul Manhattan, pentru construirea bombei nucleare. Al Doilea Război Mondial apropiindu-se de sfârşit, Statele Unite au început să lucreze la îndeplinirea visului lui Fermi de a crea un zbor alimentat nuclear. Din 1946 până în 1961, echipe mari de ingineri, strategi şi administratori au muncit din greu la planuri, schiţe şi lucrări în încercarea de a pune în practică ideea.

Avantajele avioanelor alimentate nuclear le-au oglindit pe cele ale submarinelor nucleare. Submarinele nucleare nu aveau nevoie să iasă la suprafaţă pentru realimentare, şi aeronavele nucleare nu ar fi avut nevoie să aterizeze.

Ambiţii comune, programe sortite eşecului

O propunere din 1945 a Departamentului de Război ( astăzi Departamentul Apărării) din SUA a promis: „Folosind propulsia nucleară, zborul supersonic în jurul lumii devine o posibilitate imediată.” Un memorandum secret al Comisiei pentru Energie Atomică (care acum este găzduit de Librăria prezidenţială Eisenhower) explica promisiunea unui zbor nuclear pe un ton moderat. Energia nucleară „ar trebui să facă posibil înconjurul lumii o dată sau de mai multe ori cu o singură alimentare a reactorului.” Ideea unui bombardier alimentat nuclear a devenit un vis strategic pentru Armata americană; ar fi putut să rămână în zbor zile de-a rândul ca să acopere o multitudine de ţinte de pe tot globul, înainte să se întoarcă pe pământ american pentru a fi realimentat.

Problema realimentării navelor de zbor a ţinut ocupate multe minţi în timpul Războiului Rece. Bombardierele se forţau să-şi atingă ţintele şi rămâneau blocate pe teritoriu inamic, cu prea puţin combustibil pentru a se întoarce acasa, dacă zburau doar cu un singur rezervor. Realimentarea din zbor era o soluţie, însă nu una bună. Avioanele care efectuau operaţiunea de realimentare şi erau surprinse de forţele inamice deveneau vulnerabile în faţa focului antiaerian. Manevrele de evitare decuplau cele două aeronave, împiedicând realimentarea cu succes şi punând misiunea în pericol.

Pentru a minimiza această nevoie periculoasă de realimentare în zbor, Statele Unite se bazau pe o reţea globală de baze militare aeriene. Astfel de baze-de obicei în apropiere de Uniunea Sovietică-le permiteau avioanelor să-şi atingă ţintele şi să se şi întoarcă doar cu un singur rezervor de combustibil. Însă procurarea acestor baze s-a dovedit a fi costisitoare şi nepopulară. La un moment dat, SUA au oferit 100 de milioane de dolari în aur pentru a cumpăra Groenlanda de la Danemarca şi a câştiga astfel un nou loc strategic pentru baze. În cele din urmă, Danemarca a decis să păstreze Groenlanda, însă propunerea demonstrează măsurile extreme pe care SUA erau dispuse să la ia pentru a compensa raza limitată a avioanelor. Un aparat nuclear de zbor ar fi putut evita toate aceste probleme.

Însă energia nucleară a venit cu propriile sale probleme. Reactorul ar fi trebuit să fie suficient de mic încât să încapă într-o aeronavă, ceea ce însemna că ar fi degajat mult mai multă căldură decât unul standard. Căldura ar fi putut topi reactorul-şi avionul odată cu el-trimiţând o cantitate mare de metal lichid spre sol.

Problema protejării piloţilor de radiaţiile reactorului s-a dovedit chiar mai dificilă. La ce ar folosi un avion dacă ar omorî propriii săi piloţi?

Pentru a apăra echipajul de radioactivitate, reactorul avea nevoie de straturi groase şi grele de protecţie. Însă pentru a decola, aeronava trebuia să fie cât se poate de uşoară. Un scut potrivit părea incompatibil cu zborul.

Totuşi, inginerii au teoretizat că greutatea salvată de la faptul că nu era nevoie de combustibil ar fi fost suficientă pentru a compensa greutatea reactorului şi a scutului său. Statele Unite au petrecut 16 ani muncind la idee fără niciun rezultat. Şi Uniunea Sovietică a urmărit propulsia nucleară pentru aeronave, dar s-a confruntat cu aceleaşi probleme. În 1958, un articol devenit celebru, din „Aviation Week”, în mare parte cu informaţii inventate, susţinea că sovieticii deja testau un avion nuclear funcţional. La scurt timp după apariţia articolului, preşedintele american Dwight Eisenhower a făcut apel la calm şi  l-a catalogat drept o născocire. Un reprezentant al programului sovietic a explicat că „dacă am fi avut un avion alimentat atomic, am fi fost foarte mândri de realizare şi ne-am fi asigurat că toată lumea ştie.” Din păcate pentru entuziaştii ideii, nici SUA, nici Uniunea Sovietică nu aveau motive de laudă privind acest subiect.

Niciunul dintre programe nu a reuşit să depăşească problemele scutului sau protecţiei şi greutăţii. Dezvoltarea rachetelor balistice intercontinentale din anii ’50 a slăbit chiar mai mult ideea creării bombardierelor alimentate nuclear.  Spre sfârşitul anilor ’50, administraţia Eisenhower a tăiat bugetul programului. Nikita Hruşciov a oprit finanţarea pentru echivalentul sovietic. Până în 1961, ambele ţări şi-au desfiinţat proiectele pentru avioane nucleare pilotate. Zborul atomic părea sortit eşecului.

Piloţii de sacrificiu

Într-un ultim efort de a menţine ideea avionului nuclear, strategii militari au luat în considerare o soluţie radicală: puteau fi folosiţi piloţi care erau mai în vârstă. Air Force ar fi trebuit să folosească echipe formate din oameni care erau suficient de bătrâni încât să moară din cauze naturale, înainte ca efectele dăunătoare ale radiaţiilor să apară şi astfel, să evite problema protecţiei. Până la urmă, nici măcar această propunere surprinzătoare şi deloc morală nu a reuşit să salveze avionul nuclear. Administraţia Eisenhower a ajuns la concluzia că programul era inutil, periculos şi prea costisitor. Pe 28 martie 1961, noul preşedinte John F. Kennedy a anulat programul. Au mai existat propuneri privind fabricarea de aeronave alimentate nuclear de atunci, însă teama de radiaţii şi lipsa de fonduri le-au menţinut doar la nivelul de idei ambiţioase.

Aviaţia militară americană încă îşi menţine afinitatea pentru piloţi mai în vârstă. Are cea ridicată limită a vârstei de înrolare decât orice altă ramură din armată, crescând-o la 39 de ani în 2014. Unii piloţi pot fi mult mai bătrâni. Anul trecut, din cauza lipsei personalului, Air Force a rechemat membri ai Aviaţiei americane retraşi din activitate, într-un program de voluntariat.

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite