Comunicarea în război: cum menţine un Guvern susţinerea pentru un „război lung“ sau bătălia pentru „ştirile bune“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Wikipedia
FOTO Wikipedia

Una din marile probleme actuale ale mass-mediei este reprezentată, din perspectiva războiului informaţional, de instrumentarul şi actorii responsabili de dirijarea percepţiilor şi construcţiei naraţiunilor, de cine este cel care produce ştirile, cine creează naraţiunea şi spune povestea. De aceea, devine extrem de important orice studiu care acoperă un fragment al răspunsului la întrebarea cine face agenda publică?

Analiză realizată de Iulian Chifu*

Agenda publică o fac instituţiile statului active

Despre relevanţa războiului informaţional în cadrul războiului hibrid sau în sine, în proiectarea realităţilor alternative respectiv presiunea faţă de decidenţi pentru a altera decizia ce provine din evaluarea nudă a realităţii sau problemelor, nu mai are sens să insistăm[i].

Ştirile por fi privite în trei moduri distincte care au impact asupra felului în care o întâmplare desfăşurată la mare distanţă de public îi este prezentată şi reprezintă o experienţă pentru el. 1) Ştirile ca obiect al formării politicilor publice; 2) ştirile ca obiect de schimbare a percepţiei comune despre un fapt; şi 3) ştirile ca obiect al opiniei publice formate[ii].

Uitându-ne la cele de mai sus, realizăm cât de importantă e miza comunicării pentru un guvern proaspăt instalat, care are de continuat un război lung[iii], eventual nepopular prin greutatea înţelegerii efortului financiar, prin costurile în victime şi mai ales prin acţiunea în sine, de a te lupta cu terţii de la distanţă strategică, dar tot oameni. Evident experienţele cele mai la îndemână vin din SUA, cu Războiul din Vietnam, cu Războiul din Afganistan, dar sunt experienţe diverse în ceea ce numim astăzi conflictele îngheţate (deşi a mai rămas doar Transnistria şi Nagorno Karabakh, cu apariţia războiului din Estul Ucrainei, celelalte fiind reîncălzite şi soluţionate vremelnic cumva, în Abhazia şi Osetia de Sud sau Crimeea, prin ocupaţie). Însă există şi alte cazuri de conflicte în derulare, care încep să dobândească caracteristicile războiului lung.

Într-un război lung, responsabilitatea Guvernului de a menţine sprijinul public trece, evident, prin efortul de a introduce naraţiuni pozitive, bune, despre război.

Una dintre formulele de a aduce războiul acasă şi a face cetăţeanul părtaş la efortul militar a fost aşa numitul „efect CNN“, războiul show, relatat direct de reporter în cursul desfăşurării lui. Fireşte că Războiul din Irak 2003 s-a pretat la acest tip de acţiune având în vedere disparitatea de capabilităţi şi tehnică, dar şi neparticiparea jurnaliştilor la componenta urâtă a războiului, cu morţi şi răniţi expuşi, imaginea morţii imediate. Regulile trasate de Armata americană jurnaliştilor încartiruiţi au fost suficient de importante şi bine croite pentru a permite asumarea riscului de a transmite live din război, de pe linia frontului, implicând telespectatorul în conflict pe bază de reality show, a fost mai degrabă ca un joc pe calculator, care stârneşte empatie fiind un lucru uzual, spre deosebire de imaginea macabră dată de costurile şi imaginile şocante, degradante şi respingătoare ale unor lupte reale. Aici a jucat un rol şi distanţa faţă de operaţiuni, marşul blindatelor SUA prin desert către Bagdad fiind presărat cu lovituri de la distanţă şi nu cu lupta corp la corp şi imagini de proximitate, cu duritatea, emoţia şi impactul vizual aferent. Nu se ştie însă dacă un asemenea efect a făcut ca media să împingă guvernele spre aşa-numitele „războaie umanitare“ sau din contră, guvernele au generat interesul şi atracţia mass media în această direcţie[iv] din raţiuni de audienţă şi interes al categoriilor de public.

Azi, lucrurile sunt mult mai clare, după ce războiul informaţional a fost lansat şi dezvoltat, folosind mass-media într-o formulă cu două generaţii, mai importantă şi mai elaborată decât cea a propagandei din timpul Războiului Rece[v], mai ales că mass-media a ajuns un instrument de război[vi]. Într-un război lung, responsabilitatea Guvernului de a menţine sprijinul public trece, evident, prin efortul de a introduce naraţiuni pozitive, bune, despre război în programele de ştiri pentru a genera atractivitatea sau măcar sprijinul prin influenţa subliminală a publicului. Acesta este Războiul ştirilor bune[vii].

Schimbarea sau conducerea publicului spre ştiri bune dintr-un anumit domeniu şi obţinerea de sprijin, prin modelarea conştiinţei publice colective, ar putea fi apreciate drept o alterare nepermisă a conştiinţei şi opţiunilor individuale. Totuşi, instrumentarul de Public Relations şi diplomaţie publică, de comunicarea strategică, în egală măsură, este unul legitim, legal, deşi nu întotdeauna moral[viii], pentru că se raportează la interesul celui care face acest tip de modelare, iar întrebarea etică este măsura în care un asemenea pas este corect faţă de plătitorul de taxe care finanţează acţiunea Guvernului, faţă de mass-media prin intermediul căreia se produc şi se oferă aceste ştiri şi faţă de consumatorul de ştiri, provenind din aceeaşi categorie a publicului plătitor de impozite[ix] care e şi consumatorul întregului construct de comunicare.

Mass-media este sursa prin care publicul culege experienţele sale despre aceste evenimente îndepărtate şi la care nu a participat direct, dar şi experienţe la care a participat dar nu a avut cum să observe toate aspectele şi nu are toate datele legate de evoluţie. De aici provine rolul mass-mediei de a patra putere în stat, unii spun chiar prima, prin cantitatea de informaţie, abilitatea de a o obţine şi impactul acesteia. Astfel, ziariştii din secolul 20 au ajuns definitorii ai realităţii ca instituţii şi sinonimi spaţiului public, fiind întotdeauna cei care gestionează în mod direct panicile morale sau frica legată de alimente sau orice alt tip de criză majoră cu impact asupra vieţii de zi cu zi, cu impact imediat, a oamenilor[x]. Totuşi, sunt ei şi originea ştirilor şi informaţiilor pe care le difuzează? Au ei controlul real al datelor şi informaţiilor pe care le oferă publicului?

Două studii recente sunt în măsură să prezinte concreteţea acestei realităţi. Cum ambele s-au desfăşurat în spaţiul de limbă engleză şi bazat pe regulile democratice şi etice ale presei de ştiri, e clar că variaţiile în alte spaţii nu fac decât să accentueze această realitate probată. Astfel, la University of Technology din Sydney, Australia, a fost realizat un studiu de conţinut la nivelul mass-mediei scrise din Australia, timp de 6 luni, pe instrumentele media de toate culorile şi apartenenţele. Şapte dintre ziarele monitorizate erau deţinute de magnatul Rupert Murdoch prin compania News Corporation. Scopul era să identificăm în ce măsură influenţa vine de la stat, de la magnat sau de la jurnalişti înşişi şi formulele lor anarhice şi necoordonate ale găsirii informaţiei, deci presei libere per se. Rezultatul e remarcabil:

  • 55% din relatări sunt generate de formule de public relations instituţionale;
  • peste 24% din relatări „nu avea nimic adăugat sau elemente distincte căutate de către reporter“;
  • 70% din ceea ce prezenta Daily Telegraph (proprietatea lui Murdoch) erau date de PR, fiind şi instrumentul media situat pe ultimul loc în autenticitate şi valoare adăugată de ziarişti, comparativ cu preluarea temelor lansate de instituţiile publice;
  • 42% din conţinutul lui Sydney Morning Herald (Fairfax) provenea de la PR, fiind cel mai bine plasat instrument media, cel mai independent.[xi]

Sursele cu interes direct, cu precădere statul, prin diferitele sale instituţii, reprezintă baza, sursa majoritară de ştiri şi subiecte, de relatări, în Australia.

În mass-media de astăzi, majoritatea ştirilor, anchetelor şi relatărilor de presă sunt produsul instituţiilor statului sau al grupurilor de interese identificabile direct, care oferă materialul pe tavă.

Un al doilea studiu despre care vorbim este cel realizat de către Nick Davies la Cardiff University (se regăseşte în cartea sa, Flat Earth News, 2008). Cinci ziare majore de tiraj din Marea Britanie au fost supervizate şi monitorizate, iar rezultatul este următorul:

  • doar 12% din ştiri erau realizate din material care a fost obţinut de către reporter în întregime;
  • 8% din relatări aveau originea nesigură;
  • 80% din materiale erau în întregime, în majoritate sau parţial scrise după materiale deja publicate, fiind la mâna a doua, originalul venind de la agenţii de ştiri sau din comunicarea instituţiilor de stat sau din PR privat;
  • doar 12% din relatările de presă aveau dovezile şi faptele cercetate cu atenţie şi validate din alte surse decât cele oficiale.[xii]

Concluzia este evidentă, şi merită să fie reţinută: în mass-media de astăzi, majoritatea ştirilor, anchetelor şi relatărilor de presă sunt produsul instituţiilor statului sau al grupurilor de interese identificabile direct, care oferă materialul pe tavă, acesta fiind rareori verificat pas cu pas din trei surse independente diferite înainte de a fi publicat. Iar rezultatul este faptul că multe ştiri sunt preluate pe nemestecate de mass-media, iar agenda publică este făcută de instituţiile profesioniste active din societate, majoritatea fiind cele ale statului[xiii]. Cât despre etică şi echilibru, problema nu provine din ceea ce spun relatările de presă, ci din ceea ce nu spun, ceea ce nu divulgă publicului, aici fiind problema de etică şi cea de profesionalism[xiv] a presei actuale.

Retele sociale

Politică, retorică, social media, război informaţional

Războiul informaţional a plecat tot de la preferinţe, de la obişnuinţe şi mai ales greşeli şi vulnerabilităţi ale modului de prezentare a ştirilor şi modul de concepere a lor în mass-media[xv]. Astfel, problema fundamentală revine tot la credibilitatea jurnalistului, la legitimitatea sa şi a instrumentului de presă, mai ales atunci când nu menţionează sursa sau când ocultează sursa informaţiei sale, care provine de la o formă de PR. Consumatorul mass-media îi acordă încrederea pentru a judeca singur sursele şi valoarea, iar autorul ştirilor, jurnalistul profesionist însuşi pasează această responsabilitate strict celor interesaţi, sau mai exact numai unuia din cei interesaţi, reflectând poziţia acestuia şi substituind în mod netransparent produsul aşteptat de consumatorul de ştiri – poziţia neutră, egală, corectă, cum o cere deontologia din presa britanică de ştiri. Această substituire alterează, fireşte, percepţia publicului în moduri profund incorecte şi lesne de manipulat.

Fireşte că primii beneficiari ai acestei realităţi au fost politicienii din fiecare ţară în parte, cei pentru care informaţia este sursa vieţii în politică, retorica mod de viaţă şi imaginea crucială pentru evoluţia lor în societate. De aceea retorica ajută să subliniezi ceea ce ar fi important pentru cititor sau ascultător, adică ceea ce doreşti tu să-i transmiţi, cu asupra de măsură, într-o formă convingătoare, de persuasiune majoră, care să marcheze politica şi societatea. De aici provin şi principalele tehnici ale propagandei, nefiind necesar decursul la Demostene sau Cicero sau mai virulentul model al lui Goebbels, pentru a realiza cum poţi să nuanţezi, să schimbi, să alterezi sau să retrasezi pe de-a-ntregul realitatea, nu numai să o amplifici şi să o redai prin retorică sau prin media.[xvi]

Mass-media este utilizată pe scară largă de forţele politice globale pentru a aduce schimbări, în mod specific, în realităţile internaţionale şi desenarea lor.

Decepţia, ca parte a „târgului politic“, e un alt indicator al impactului politicului asupra realităţii, respectiv, cum spune Simon Heffer, „istoria ne arată că, cu cât lucrurile arată mai rău pentru ei, cu atât politicienii se bazează pe distorsiunea realităţii pentru a putea să reuşească“[xvii]. Scopul este evitarea costurilor majore sau a consecinţelor majore atunci când promovează o politică publică care ar putea să se dovedească nepopulară. Iar tehnica este preluată de războiul informaţional.

Mass-media este utilizată pe scară largă de forţele politice globale pentru a aduce schimbări, în mod specific, în realităţile internaţionale şi desenarea lor. Aici influenţa poate fi şi mai importantă, deoarece ignorarea elementelor negative ale unei întâlniri şi sublinierea doar a componentelor de cooperare sau, din contră, sublinierea excesivă numai a temelor de divergenţă, cu impact la public, folosind şi canale multiple de distribuţie bună, toate creează premizele distorsionării controlate a realităţii şi pot produce efecte în context internaţional, la nivelul publicurilor terţe, cu precădere la nivelul celor implicate şi interesate în acţiunile respective.

Despre noile tehnologii, din nou, nu este o descoperire a Şefului Statului Major General al Armatei ruse, Valeri Gherasimov[xviii], căruia i se atribuie componenta războiului de troli şi folosirea social media pentru războiul informaţional, ci este rezultatul unor evaluări şi descoperiri ale ultimei părţi a mandatului Bush şi a primei administraţii Obama, care au introdus utilizarea New Communication Technology (NCT) prin Internet şi social media ca instrumente ale programelor de diplomaţie publică ale SUA. Programul a fost administrat de către Departamentul de Stat al SUA şi s-a numit Public Diplomacy 2.0. James Glassman, fostul subsecretar de stat pentru Diplomaţie Publică, a subliniat motivaţiile care au determinat SUA să abordeze astfel tema.

„În orice caz, noi, americanii, credem în spaţiul ideilor. Ideea a fost aceea de a utiliza tehnologia şi social media pentru a promova o conversaţie în care opiniile şi vederile noastre să fie auzite şi multiplicate.“[xix]

Un alt element major de studiu, în aceeaşi linie a determinării vulnerabilităţilor comunicării publice ce pot fi valorificate de războiul informaţional, este influenţa reţelelor sociale asupra mass-mediei clasice. Astfel, două studii ne dau măsura acestui aspect. În 2009, PR Week/PR Newswire Media a realizat un sondaj în care a implicat 2.174 jurnalişti, bloggeri, dar şi oameni din branşa PR din Canada şi SUA. Rezultatele arată că 37% scriu pe Twitter şi 39 % produc conţinut pentru un blog, dincolo de activităţile jurnalistice uzuale, dar parte a acestora. Iar reţelele sociale sunt folosite ca surse de idei de către jurnalişti:

  • 24% consideră site-uri ca Facebook şi Twitter drept o sursă importantă de informaţii şi canal pentru a se conecta la experţi (2010 faţă de 13 % în 2009);
  • 46% dintre jurnalişti recunosc că folosesc deseori bloguri pentru a căuta subiecte şi unghiuri de abordare;
  • 33% utilizează reţelele sociale pentru investigare sau subiecte (faţă de 24 % în 2009);
  • 43% au fost aduşi în zona presei ca urmare a postărilor în social media, de către componente ale industriei de PR (faţă de 31 % în 2009);
  • 59% din jurnalişti scriu un blog, profesional sau personal şi 31 % scriu blogul pentru instrumentul media tradiţional la care lucrează, ca parte a activităţii curente (faţă de 28 % în 2009).[xx]

Motivul acestei migraţii ar fi că „obiectivele sunt mai dure, termenele mult mai scurte, competiţia a crescut dramatic, de aceea jurnaliştii caută noi surse de informaţie pentru a-i ajuta, inclusiv reţelele sociale.“[xxi]

Un alt studiu desfăşurat în SUA arată că:

  • 89% din respondenţi utilizează bloguri ca sursă de subiecte;
  • 65% se raportează la reţelele sociale;
  • 55% utilizează site-urile de micro blogging (tip Twitter);
  • 61% utilizează Wikipedia;
  • 96% utilizează site-uri corporatiste şi instituţionale;
  • 72% dintre ziarişti utilizează reţelele sociale pentru cercetare online semnificativă;
  • 84% consideră ştirile din social media mai puţin credibile decât cele din media tradiţională;
  • 44% depind de profesioniştii din PR pentru interviuri şi acces la surse şi experţi;
  • 23% se raportează la zona PR pentru răspunsuri la întrebări şi informaţie ţintită;
  • 17% se bazează pe PR pentru perspective, informaţie de context şi de background.[xxii]

Concluziile sunt că social media e sursă de noi ştiri şi relatări şi chiar dacă sunt mai puţin de încredere, jurnaliştii tradiţionali utilizează platformele de social media ca sursă pe scară largă, în fine, relaţionarea cu PR-ul instituţional şi privat e cvasi-absolută. Ei bine, aceste preferinţe şi caracteristici, devenite vulnerabilităţi ale mediei actuale, fac ca şi războiul informaţional rus sau cel utilizat de către organizaţiile teroriste, sau de guverne terţe, deopotrivă, să fie dirijat tocmai în aceste spaţii în care pot influenţa direct sau indirect aceste instrumente media.

razboi informational

Blocajele din comunicarea neprizabilă

Dar revenind la scopul originar al studiului nostru, acelaşi instrumentar este utilizabil astăzi pentru a promova temele complicate precum participarea şi sprijinul într-un război lung. Aici însă încep să apară complicaţiile şi lucrurile nu mai pot fi ţinute în frâu în modul relevat mai sus. Asta deoarece vorbim a priori despre acţiuni care sunt lesne de făcut neprizabile, inacceptabile şi unde există şi o istorie a contestării lor – vezi manifestaţiile pacifiste, mitingurile masive din anii ’60-’70, instrumentarul ideologic masiv care există deja în a combate opţiunile militariste.

În consecinţă, nu orice temă şi orice subiect e simplu de modelat şi vândut, printr-o firmă importantă de PR sau cu ajutorul unui aparat profesionist de diplomaţie publică sau comunicare strategică. Din contra, există subiecte delicate şi teme greu prizabile, care conturează dificultăţi pentru comunicare publică. Oricât ar fi aceasta de pro-activă, oricât de multă resursă s-ar implica în această comunicare, e de ajuns un declanşator de criză şi întreg subiectul alunecă în spaţii greu de gestionat, ridică valurile clasice de protestatari şi oponenţi, de unde nevoia unei gestiuni cumpănite şi nuanţate, pe sârmă, pentru aceste teme. Şi vorbim aici despre temele cu implicare pe zona de mediu, cu impact masiv ca număr şi resorturi emoţionale majore, sau războaiele lungi, situate cam la acelaşi nivel de risc cu o eventuală grevă a controlorilor de trafic aerian în noaptea de Crăciun, în SUA.

„Bătălia ştirilor bune“, cum o numeşte Greg Simons[xxiii], ca tehnică de a menţine interesul moderat şi susţinerea publică, prin acţiune subliminală, poate fi lesne răsturnată prin acţiunea necugetată a unui comunicator neatent, a unui PR-ist mai voluntar, a unui ziarist mai interesat să iasă în evidenţă, care plasează o relatare ce atrage prea mult atenţia şi creează suspiciuni. Deci moderaţia din comunicare, menţinerea subiectului susceptibil a fi lesne subminat într-un spaţiu vizibil şi favorabil dar nu excesiv, nu ostentativ şi nici prea prezent în prim plan, e o abordare potrivită, dar care necesită şi instrumentar potrivit, şi supervizare atentă, şi cumpănire a elementelor de comunicare publică.

În epoca actuală, capacitatea de a gestiona un subiect fierbinte şi neprizabil, aşa cum e un război lung, eventual pe care nu l-a generat un guvern şi e obligat să-l ducă mai departe, este extrem de dificil.

A doua sursă a distrugerii unei poveşti de succes, a gestiunii imaginii unui război lung, a reputaţiei unei poveşti sau a unei instituţii media este chiar întâmplarea, respectiv faptul, acţiunea ce poate fi declanşator de criză. O întâmplare cu impact public major, scăpată din atenţie sau gestionată aleator de terţi, nu de comunicatorul din domeniu, poate să arunce în aer susţinerea publică şi să ducă la o catastrofă. Cazul Guantanamo sau al pozelor de la Abu Ghraib poate fi elocvent, atunci când nemernicia unui soldat neinstruit şi necunoaşterea sensibilităţilor publice duc la asemenea dezastre.

Nu mai puţin important, în al treilea rând, este războiul informaţional al duşmanului, respectiv acţiunea generată de un actor care doreşte să distrugă susţinerea pentru acţiunea militară într-un război lung. Cazul Innocence of the Muslims, filmul unui egiptean copt, lansat online în SUA, reluat de televiziunea salafistă egipteană şi care a dus la revolta din Benghazi, a costat viaţa ambasadorului SUA în Libia şi a echipei mixte a ambasadei şi a CIA din Benghazi[xxiv].

Aşadar, în epoca actuală, capacitatea de a gestiona un subiect fierbinte şi neprizabil, aşa cum e un război lung, eventual pe care nu l-a generat un guvern şi e obligat să-l ducă mai departe – chiar dacă motivaţiile iniţiale sunt alterate – este extrem de dificil. Riscurile sunt enorme iar căderea în eşec este foarte simplă. Dar, cel mai grav, în actuala situaţie de război informaţional şi instrumentar variat în materie, în condiţiile impactului social media asupra informaţiei difuzate şi a PR-ului public dar şi privat, al firmelor de lobby, o acţiune promovată şi condusă cu resurse minime poate arunca în aer, într-un stat democratic, gestiunea imaginii unui război lung şi poate duce la înfrângere categorică şi ruşinoasă în Războiul Ştirilor Bune. Iar aici, exemplul clasic ar fi atacul de la Gara Atocha, din Spania, cu câteva zile înaintea alegerilor generale din Spania, când decizia Guvernului Aznar de a da vina pe separatiştii başci din raţiuni de politică internă şi apariţia rapidă a dovezii că, în fapt, Al Qaeda s-a aflat în spatele atacului, a fost fatală politic pentru Partidul Popular şi a determinat retragerea imediată a trupelor spaniole din Afghanistan.

*Iulian Chifu este membru al Consiliului de Experţi LARICS.


[i] Iulian Chifu, Oazu Nantoi, Război Informaţional. Tipizarea agresiunii informaţionale a Federaţiei Ruse, Editura Institutului de Ştiinţe politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2016;
[ii] Allan, S., News Culture, Buckingham: Open University Press, 2001, pp. 3-4.
[iii] Tom Hayden, Understanding the Long War, în The Nation, 7 mai 2009, accesat la 28 mai 2017.
[iv] Robinson, P., The CNN Effect: Can the News Media Drive Foreign Policy?, Review of International Studies, 25(2), 1999, pp. 301–309
[v] Iulian Chifu, Simona Ţuţuianu, Torn Beetween East ans West. Europe’s Border States, Routledge, London and New York, 2017.
[vi] Payne, K., The Media as an Instrument of War, în Parameters, Spring 2005, pp. 81-93; Valery Gerasimov, The Gerasimov Doctrine and Russian Non-linear War în In Moscow Shadows, accesat la 28 mai 2017
[vii] Greg Simons, Attempts at Controlling the News Flow: Good News Wars, în Greg Simons, Iulian Chifu, The Changing Face of Warfare in the 21st Century, Routledge, London and New York, 2017.
[viii] Iulian Chifu, Oazu Nantoi, Război Informaţional., op.cit.
[ix] Lina Svedin, Ethics and Crisis Management, Information Age Publishing, Inc, Charlotte, NC, 2011.
[x] McNair, B., The Sociology of Journalism, London: Arnold, 2004 , p. 55
[xi] Townend, J., More Than Half Australian Newspaper Content is PR-led, Says Six Month Study, Journalism.co.uk, 16 Martie 2010 (accesat la 23 Martie 2010), studiul la www.crikey.com.au.
[xii] Ibid.
[xiii] Gripsrud, J., Understanding Media Culture, London: Arnold, 2002, pp. 23-24.
[xiv] Achen, P., Goodman Calls for More Thorough Journalism: Author, TV and Radio Host Laments Skewed Media Coverage of Health-Care and US Involved Wars, The Mail Tribune, 23 Noiembrie 2009 (accesat la 27 Noiembrie 2009)
[xv] Iulian Chifu, Oazu Nantoi, Război Informaţional. Op.cit.
[xvi] Heffer, S., The New Politics is as Obsessed With Propaganda as the old was, Telegraph, 1 iunie 2010 (accesat la 2 iunie 2010)
[xvii] Ibid.
[xviii] Valery Gerasimov, The Gerasimov Doctrine and Russian Non-linear War în In Moscow Shadows, accesat la 28 mai 2017
[xix] Buxbaum, P. A., Public Diplomacy 2.0, ISN Security Watch, 22 Aprilie 2010 (accesat la 22 Aprilie 2010)
[xx] Sachoff, M., More Journalists Using Facebook and Twitter: Journalists Relying on Social Media for Stories, WebProNews, 5 Aprilie 2010 (accesat la 7 Aprilie 2010), Zhu, H., Journalists Increasingly Turn to PR, Social Networks: Study, The Epoch Times, 8 Aprilie 2010 (accesat la 9 Aprilie 2010)
[xxi] Ibid.
[xxii] 1) Oliver, L., Journalists use of Social Media for Newsgathering has Reached Tipping Point, Journalism.co.uk, 22 ianuarie 2010 (accesat la 25 ianuarie 2010)
2) Most Journalists use Social Media such as Twitter and Facebook as a Source, The Guardian, 15 februarie 2010 (accesat la 16 februarie 2010)
[xxiii] Greg Simons, Attempts at Controlling the News Flow… Op.cit.
[xxiv] Iulian Chifu, Oana Popescu, Bogdan Nedea, Religion and Conflict radicalisation and violence in the Wider Black Sea Region, ISPRI Publishing House, Bucharest, 2012, pp.82-113.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite