Caracteristicile războaielor Secolului 21: comunicare, politică şi operaţiune militară neconvenţională

Modalitatea şi mijloacele prin care războaiele şi conflictele sunt comunicate public, sau elementele dezvoltării lor cu preponderenţă în spaţiul informaţional şi forma în care ajung la publicul larg reprezintă aspecte importante care devin pivotale în conflictele armate ale contemporaneităţii.

Analiză de Iulian Chifu

De aici decurg implicaţii importante pentru mass media, jurnalism, opinia publică şi percepţie. Mai mult, cum mass media şi accesul la jurnalism ca meserie şi ocupaţie au devenit mult mai extinse – practic oricine putând să devină un ziarist al clipei, al evenimentului sau conflictului şi sursă reluată la nivel global practic instantaneu – acest fapt a transformat şi vechile constrângeri geopolitice ale timpului şi spaţiului în elemente irelevante pentru o parte din ce în ce mai mare a populaţiei globului.

Tradiţiile occidentale ale jurnalismului şi mass media pot duce la presupunerea generală – deşi din ce în ce mai puţin răspândită – că aceste instituţii sociale cheie sunt obiective şi servesc interesul public prin situaţia prezumată de a patra putere în stat. Pe de altă parte, tot mai mulţi, cu precădere cei care au lucrat în presă, au o opinie diferită. Kenneth Payne, de exemplu, a mers până acolo încât a declarat mass media un instrument de război[1], în timp ce Şeful Statului Major General al Armatei Ruse, Serghei Gherasimov, a repetat aserţiunea şi a premiat mass media care luptă în războiul informational[2]. Asta reconfirmă faptul că, indiferent de intenţia unui jurnalist (pozitivă sau negativă), simpla relatare despre un conflict armat face ca acesta să influenţeze percepţia şi opinia publică, nu mai vorbim atunci când acest scop este urmărit direct prin subordonarea ziaristului faţă de interesele unei părţi sau unui controlor al comunicării acestor subiecte către public

Această situaţie crează, după cum era firesc, o anumită tensiune şi o dilemă la nivelul societăţii democratice, acolo unde dăinuie asumpţiunea că informaţia bună şi credibilă duce la decizii bune şi credibile pe o anumită temă. Fireşte că această premiză devine utopică atunci când actori diferiţi, angajaţi în conflict politic sau militar, comunică publicului utilizând mass media şi canalele informaţionale cu informaţii subiective menite să mobilizeze, să ajute la faza de polarizare, şi să dirijeze publicul spre o anumită realitate, un set de idei şi acţiuni pregătite şi vizate de comunicarea respectivă. Multe dintre credinţele despre ceea ce înseamnă un război, cum ar trebui sau nu să fie abordat şi condus, poate fi găsit în abordări şi tradiţii culturale despre război care au evoluat în timp, dar şi calibrat potrivit experienţelor conflictelor militare trecute[3].

Având în vedere dominaţia occidentului în capitalul celor mai importante instrumente globale de comunicare în masă, domină la nivel global o înţelegere occidentală despre război. Problema este că avem de a face şi cu alte tradiţii şi moduri diferite de a aborda războiul, de a-l conduce şi derula, la nivel istoric şi în contemporaneitate, private distinct decât din acest unghi occidental, cu care ne-am obişnuit. Mai mult, există observaţii înregistrate potrivit cărora amplificarea formelor diferite de comunicare în masă (inclusiv cele ne-occidentale) şi a modalităţilor cu care comunicăm instantaneu unor audienţe relevante, capabile de multiplicare globală, determină existenţa a din ce în ce mai puţin consens şi mai multe nuanţe despre istorie şi chiar despre evenimente curente prezentate live şi din toate unghiurile, dar interpretate în fel şi chip[4]. Această formulă aparentă de relatare alternativă a conflictelor se derulează şi în cazul abordărilor divergente sau este vorba de chiar modul în care concepem şi purtăm războiul care duce la schimbarea naturii conflictelor? Sau, poate, e vorba depre faptul că suntem mai atenţi pentru că aflăm imediat, instantaneu şi cu acces infinit la informaţiile directe, despre un conflict, ceea ce schimbă percepţia noastră altădată mult mai îngheţată şi cu o mai mare inerţie în reacţie?

Lucruri tangible şi intangibile în războiul contemporan

În fiecare conflict armat, există elemente tangibile şi o serie de elemente intangibile, greu de decriptat sau identificat. Evident că atenţia oricui este atrasă cel mai repede de elementele tangibile, mai lesne de identificat, de descris şi de prezentat publicului. Aceste elemente vizează preocupări de natură geografică, precum starea terenului, clima, dar şi elementele vizibile legate de calitatea şi cantitatea personalului sau a tehnicii şi echipamentului militar folosit. Este vorba despre elemente vizibile, tangibile, care pot fi prezentate şi înţelese imediat de public. Din contra, elementele intangibile ale războiului nu pot fi văzute, dar pot avea un impact semnificativ asupra unor aspecte operaţionale ale conflictului armat.

Elementele intangibile includ forţa sau slăbiciunea credinţei sau încrederii în lidershipul militar şi politic, voinţa populaţiei sau a unei armate de a merge la război, sau de a continua lupta[5]. Sunt elemente importante de luat în consideraţie. Chiar dacă mijloacele militare sunt cele care determină rezultatul în lupte individuale, războaiele sunt din ce în ce mai mult determinate şi decise de considerente intangibile sau politice[6]. De aceea, pentru a putea utiliza elemente tangibile la maximum de eficienţă sau cu impact maxim, elementele intangibile sunt relevante şi trebuie cultivate cu atenţie şi evaluate separat când se trece la derularea unei operaţii militare.

Elementele intangibile sunt un aspect important al oricărui conflict armat contemporan şi exercită o influenţă relevantă asupra componentele tangibile ale conflictului, dar mai ales asupra capacităţii operaţionale a unui actor pe teren. Între acestea, se distinge un instrument tot mai utilizat şi popular, branding-ul, etichetarea şi crearea unor mărci hipermediatizate, capabile să mobilizeze publicul ţintă.

Oamenii sunt captivaţi de noţiunile, simbolismul şi promisiunile unui set de revoluţii captate sub brand-ul de Primăvara Arabă. Anterior, spaţiul post-sovietic a fost scuturat de renaşterile democratice sub forma Revoluţiilor colorate, paşnice în formă, vizând conduceri imobile şi inadecvate în state slabe şi recent constituite, ale căror cetăţeni aveau aspiraţii occidentale. Brand-urile pot fi exploatate pentru a creea avantaje politice şi instrumente de aceeaşi natură şi sub aceeaşi formă precum, de exemplu, naraţiunea Federaţiei Ruse despre cel de-al Doilea Război din Cecenia a fost definită şi promovată nu ca o problemă internă, de relaţionare a majorităţii cu minoritatea, eventual în context istoric complicat al formării Federaţiei Ruse şi a Uniunii Sovietice, ci ca parte a Războiului Global Împotriva Terorismului[7].

Dar nu numai statele au uzat de gestiunea şi potenţarea elementelor intengibile, de branduri şi managementul reputaţiei. Au făcut-o într-o formă surprinzător de importantă şi de efect organizaţiile teroriste, care au folosit excesiv branding-ul pentru a-şi creşte reputaţia, vizibilitatea dar şi pentru a multiplica efectele şi impactul terorist nu numai pentru că tot mai multe organizaţii s-au aglomerat pe această dimensiune şi nişă teroristă, cât pentru a câştiga în vizibilitate şi prestigiu internaţional (aşa negative şi crud cum apare), fapt care ajută în domeniul recrutării şi atragerii de finanţări. Astfel, branding-ul a devenit un instrument de creştere a valorii acestor actori în materie de elemente intangibile şi de diferenţiere prin crearea unei identităţi distincte şi extrem de vizibile în faţa altor competitori în primul rând pentru forţa de a atrage atenţia publicului, apoi pentru teroarea exhibată care aduce bani şi recruţi[8].

În această lume contemporană a secolului 21, o lume “post-adevăr”, a percepţiilor, desenarea şi acceptarea realităţii sunt dirijate de emoţii şi reguli noi de reacţie indusă care afectează natura alegerilor făcute de indivizi şi grupurile din societate. Este un element puternic de influenţă, realizat prin intermediul unui set de valori şi norme, viziuni proiectate despre realitate şi idealuri civilizaţionale[9]. Într-un număr de cazuri, organizaţiile teroriste au fost capabile, şi prin grozăvia actelor lor care au şi valenţe comunicaţionale majore, de impact, să comunice şi mai ales să transmită, să ajungă la public mult mai bine sau cu mult mai mare impact decât guvernele, pe terenul de luptă al războiului informaţional. Spre deosebire de cazul guvernelor, acolo unde operaţiunile informaţionale joacă doar roluri de sprijin al operaţiilor militare, grupurile teroriste subordonează acţiunile militare, teroriste, violente celor informaţionale, pentru a putea să redeseneze mai bine intangibilele mediului vizat, în mod specific din cauza disparităţii şi a asimetriei puterii hard pe care o deţin comparativ cu cea a inamicului ales, statele.

Politici, comunicare şi conflicte armate contemporane

În toată istoria umanităţii, a existat întotdeauna o apropiere şi interacţiune între politică, comunicare şi conflict militar. Însă cea mai importantă componentă pentru a identifica şi trasa evoluţia este urmărirea schimbărilor care au avut loc în modul de derulare a conflictelor. Fireşte că schimbarea majoră vine de la modificările masive şi de impact ale căilor prin care se efectuează comunicarea în masă şi avansul tehnologic ce furnizează acces imediat şi practic gratuity la mesaje, dar ţine şi de mijloacele şi particularităţile de comunicare moderne tip reţele sociale[10].

Poate o întrebare mai prudentă şi posibil a fi investigată ar fi dacă s-a schimbat fundamental natura războiului în secolul 21 comparativ cu formele istorice? După unii autori, multe din tacticile hibride de astăzi îşi găsesc originile şi ideile pe care au fost dezvoltate în istorie, atât la nivel teoretic, cât şi practic[11]. Cam acelaşi lucru se întâmplă atunci când sunt formulate şi create cadrele pentru regulile jocului, atunci când actorul capabil să creeze şi să impună propriile reguli prinde adversarul pe picior greşit şi poate câştiga măcar un avantaj temporar la nivel fizic şi psihologic.

În ceea ce priveşte natura combatanţilor în conflicte, aliaţii, duşmanii şi alianţele se schimbă constant şi evoluează în timp, în funcţie de context şi ciscumstanţele de moment. Ca realitate stabilă şi predictibilă, Războiul Rece s-a încheiat acum 27 de ani şi, între timp, am traversat o tranziţie către o realitate care se dovedeşte nu un echilibru, ci exact actuala situaţie de impredictibilitate şi reaşezare ce ar putea dura pe termen mediu. Pe de altă parte, globalizare ca fenomen obiectiv s-a accelerat, iar omenirea are încă resorturi şi nostalgii naţionaliste care fac ca lideri care se opun acestui fenomen să fie aleşi încă în prim plan. Rezultatul este o prelungire a derulării procesului şi o gestiune tot mai problematică a sa prin excepţionalismul şi unilateralismul probat, care e folosit spre a face această trecere la o realitate obiectivă prin bătălia de a impune propria percepţie, propria idee despre procesul integraţional natural şi mai ales dorinţa de a impune propria soluţie.

Nu trebuie uitate nici alte fenomene naturale şi obiective precum schimbarea echilibrelor globale şi relaţiilor internaţionale între diferiţi actori, dar şi revizinismul şi contestarea regulilor predictibile, transformând mediul internaţional dintr-unul impredictibil prin evoluţie într-altul cu atât mai impredictibil prin implicările multiplilor actori în a-l redesena sau a-l descrie, a-l prezenta în modul său şi pe baza explicaţiilor proprii, în dorinţa de a obţine poziţii mai favorabile prin interpretarea dată realităţii în cheie proprie[12].

Aceste evoluţii contemporane, caracteristice secolului 21, procesului de globalizare dar şi avântului tehnologic care a dus la mediatizarea completă şi instantanee a oricărui act a determinat al set de analişti să spună că, într-adevăr, există războaie vechi şi noi, respectiv că secolul 21 are răzbaie cu caracteristici unice şi imposibil de dezvoltat în alte epoci apuse[13]. Războaiele au fost gândite ca ultimul resort al unui actor pentru a soluţiona o problemă sau pentru aăşi atinge un obiectiv, respectiv e utilizat atunci când toate celelalte instrumente sunt epuizate. Ei bine, astăzi nu e cazul, în mod universal, ca recursul la război să fie chiar excepţional, ca ultim resort, iar acest fapt provine şi din maniera şi instrumentarul cu care se duc luptele în războaiele secolului 21.

Din contra, în cazul unor actori, avantajele aduse de pornirea unui război şi crearea unei probleme pentru alţi actori - mai ales dacă aceştia nu au nici dorinţa, nici voinţa, câteodată nici instrumentele pentru a purta un conflict, motiv pentru care intervin pentru a negocia şi încheia rapid conflictul ce duce la vărsare de sânge - pot deveni chiar mod de acţiune în atingerea obiectivelor politice sau strategice, pentru că la faza de negociere, chiar în lipsa unei concluzii a războiului care, eventual, nici nu poate fi câştigat, e mult mai lesne de câştigat pacea[14].

Războaiele implică tot mai adesea utilizarea operaţiunilor militare acoperite (covert military operations) sau măcar recursul la tactici din această sferă care au foarte puţin a face cu transparenţa şi responsabilitatea - şi aici vorbim şi de cazuri ce implică deopotrivă state democratice şi autoritare sau dictaturi[15] - fapt care are tendinţa să împingă limitele războiului şi să le estompeze total. Tot mai mult balanţa de putere în gestiunea acestui tip de conflicte migreză de la puterile occidentale către restul lumii şi de la state către alte categorii de actori. Mai mult, s-a constatat tot mai mult că doar puterea militară singură nu e suficientă pentru a asigura apărarea intereselor internaţionale ale statelor modern. Astfel:

“În contextul unor ameninţări globale împărtăşite şi a interdependenţelor politice şi economice între state, şi deoarece coerciţia singură se dovedeşte insuficientă pentru a apăra interesele naţionale, a fi capabil să construieşti relaţii internaţionale şi coaliţii, la fel ca şi abilitatea de a exporta bunuri şi servicii, se dovedeşte vital pentru securitatea şi prosperitatea naţiunilor moderne.  Măsura în care populaţiile formează astăzi reţele transfrontaliere dă acestei puteri soft un imbold tot mai important pentru că se raportează la gradul important de impact al percepţiilor populare[16].

Acest amestec de politică şi informaţii în contextul comunicării în cadrul unui conflict armat este destinat persuadării şi influenţării percepţiei unei audienţe ţintă ca şi a opiniei care se formează aici. În cazul unui conflict, dar şi a competiţiei, acest obiectiv este abordat de pe poziţiile unui joc de sumă nulă, fapt care face ca părţile opuse sau duşmane să atace credibilitatea şi reputaţia celuilalt în aşa fel încât să se poziţioneze mai bine în mizele legate de componenta de influenţă necesară în conflict/competiţie.

Astăzi, de exemplu, observatorii listează postul RT (anterior canalul de stat extern Russia Today TV) drept un instrument de propaganda[17]. Chiar dacă este privit ca un instrument de diplomaţie publică în Rusia, produsele informative conţin într-adevăr propagandă, însă scopul primordial rămâne atingerea unor audienţe externe, atragerea şi influenţarea lor, obiectiv pe care-l realizează chiar şi în actualele condiţii[18].

Pe de altă parte nu trebuie uitat că acuzaţii şi insinuări sunt făcute de diferii actori (inclusiv RT, la rândul său) cu scopul de a afecta un brand sau reputaţia unui instrument media(pe drept sau nu) ca o modalitate de a diminua abilitatea de a comunica eficient a respectivului instrument, de a influenţa sau a persuada audienţele. În plus, acuzaţiile de propaganda şi afectarea binelui public pot fi şi au fost utilizate de guverne autoritare pentru a altera şi a impune cenzura[19]. Iar scopul cenzurii nu este neapărat să oprească materialele nedorite spre a fi date publicităţii (acesta e doar instrumentul, mijlocul de acţiune), ci de a se plasa mai bine pentru a forma şi determina caracteristicile realităţii percepute în mediul uman şi social bazat pe noţiunea şi practica dominaţiei informaţionale.

Câteodată se poate oberva că abundenţa de informaţie politizată în sfera informaţională publică, din accident sau prin proiect, are o acţiune mai degrabă de barieră decât de pod şi sprijin spre înţelegere. Şi nu rareori acest obiectiv e urmărit, prin generarea haosului şi inundarea cu informaţii şi interpretări amestecate, acela de a creea confuzie şi a împiedica înţelegerea reală a acţiunilor. Iar obiectivul este realizat tocmai prin această cacofonie şi abundenţă de informaţie şi sensuri, prin crearea unui zgomot care acoperă în mod natural mesajul şi informaţia reală.

Este o abordare obişnuită şi comună să consideri că Rusia e un actor din afara mediului normal, care nu foloseşte regulile în modul obişnuit, comun, normal de acţiune în relaţiile internaţionale, ci că are tendinţa relativizării, interpretării şi amestecării componentelor de legislaţie internaţională şi utilizarea lor în moduri diferite, atunci când are nevoie. Ambiguitatea voită într-o fază de abordare teoretică sau normativă permite utilizarea excesivă a variaţiilor interpretative în funcţie de interes[20].

Referinţele la un set universal de norme şi valori care include noţiuni precum statul de drept, drepturile omului şi democraţia au tendinţa să acopere cealaltă parte a monedei mai puţin cunoscută şi, evident, studiată. Această abordare şi punct de vedere al perspective unei părţi e dublată nu rareori de un comentariu subiective care întăreşte credibilitatea prin referinţa la legi şi norme cunoscute şi acceptate de audienţă. În aceeaşi măsură, trebuie să gândim referinţele făcute de cealaltă parte pe baza propriului set de valori către propriul public, public care, el, are acces şi mai redus sau deloc la valorile occidentale.

Nu puţini consideră însă că abordarea publicului duşmanului şi eficienţa acestei abordări nu e dată doar de efortul de a ajunge la acea populaţie, ci şi de cunoaşterea adecvată şi efectivă[21] a setului de valori în care sunt plonjaţi, cărora le sunt fideli sau cu care sunt obişnuiţi cetăţenii vizaţi de această comunicare.[22] Angajarea celeilalte părţi sau intrarea în dialog nu înseamnă capitulare sau diminuarea angajamentului pentru propriile idei, ci doar cunoaşterea perspectivei celeilalte părţi pentru a putea comunica eficient în cheia propriei percepţii, a argumentaţiei şi setului de valori cu care este obişnuit publicul adversarului.

Războaiele suferă din ce în ce mai mult un process de mediatizare crescut, uneori excesiv, mai ales în faza lor extrem de vulcanică. De aici şi dificultăţile de a gestiona fluxurile de informaţie şi percepţia publică, respective de a controla în practică opinia formată în timpul conflictului. Acest fapt creează o tensiune între misiunea jurnaliştilor şi cea militară. “La orice nivel mass media interacţionează cu militarii în timpul unui conflict, apare imediat tensiunea inerentă între scopurile evidente ale mass mediei imparţiale şi echilibrate şi obiectivele militare ale unuia dintre combatanţi”[23].

Mass media a fost utilizată, cu certitudine, la scară largă, în timpul conflictelor, acolo unde ofensivele militare au fost anunţate dinainte deschis sau operaţiuni televizate precum cea a uciderii lui Osama bin Laden au fost montate şi derulate cu premeditare, ştiind că vor ajunge în scurt timp direct pe ecranele tuturor televiziunilor din lume. Este şi cazul bătăliei de la Mosul, lansate în 2016, atunci când SUA şi Irakul au sperat să obţină beneficii strategice şi componente intangibile ale conflictului militar (frica adversarului, relatări ale civililor din zonă care aşteptau asaltul, trădări şi dezertări) atunci când au explicat clar şi deschis şi au justificat întreaga operaţiune militară ce avea să se deruleze, determinând astfel percepţiile despre realitatea care s-a derulat ulterior în mod real în timpul luptelor, cu o componentă majoră a transmiterii valorii intengibile a succesului operaţiunii prin coincidenţa descrierii cu modul în care s-a derulat operaţiunea.[24]

Iulian Chifu este membru al Consiliului de experţi LARICS.

Biografie

Beifuss, A. & Bellini, F. T., Branding Terror: The Logotypes and Iconography of Insurgent Groups and Terrorist Organisations, New York: Merrell Publishers, 2013

Betz, D., Carnage and Connectivity: Landmarks in the Decline of Conventional Military Power, New York: Oxford University Press, 2015

Greene, R., The 33 Strategies of War, New York: Penguin Books, 2006

House of Lords, Persuasion and Power in the Modern World, Select Committee on Soft Power and UK’s Influence, Report of Session 2013-14, HL Paper 150, 28 March 2014

Kaldor, M., New and Old Wars: Organised Violence in a Global Era, 2^nd Edition, Cambridge: Polity Press, 2006

Kissinger, H., World Order, New York: Penguin Books, 2015

Kuhn, U., Understanding Russia, Russian Analytical Digest, Analysis, No. 162, 10 February 2015

Layer, Y. & Ryjouk, O., The Challenges of Pro-Russian Media Bias in Ukraine, a Case Study of the Vesti Newspaper, Russian Analytical Digest, Analysis, No. 177, 8 December 2015

Maoz, Z. & Gat, A., War in a Changing World, Ann Arbor: The University of Michigan Press, 2001

Nagl, J. A., Learning to East Soup With a Knife: Counterinsurgency Lessons From Malaya and Vietnam, Chicago: University of Chicago Press, 2005

Nelson, E., Orttung, R. & Livshen, A., Measuring RT’s Impact on YouTube, Russian Analytical Digest, Analysis, No. 177, 8 December 2015

Payne, K., The Media as an Instrument of War, Parameters, Spring 2005, pp. 81-93

Pierman, G., The Grand Strategy of Non-state Actors: Theory and Implications, Journal of Strategic Security, 4(8:4), Winter 2015, pp. 69-78

Scahill, J., Dirty Wars: The World is a Battlefield, London: Serpent’s Tail, 2013

Shirreff, Gen. Sir R. & Olex-Szczytowski, M., Arming for Deterrence: How Poland and NATO Should Counter a Resurgent Russia, Brent Scowcroft Centre on International Security, Atlantic Council, July 2016

Simons, G. & Sillanpaa, A. (Eds.), The Kremlin and DAESH Information Activities, Riga: NATO Strategic Communications Centre of Excellence, 2016

Simons, G., Islamic Extremism and the War for Hearts and Minds, Global Affairs, 2(1), 2016, pp. 91-99

Simons, G., Rethinking Communication Within the Global War on Terrorism, Small Wars Journal, 6 July 2016

Simons, G., Russian Public Diplomacy in the 21st Century: Structure, Means and Message, Public Relations Review, 40, 2014, pp. 440-449 

Simons, G., Understanding Political and Intangible Elements in Modern Wars, State Management: Electronic Herald, 34, October 2012

Simons, G., Mass Media and Modern Warfare: Reporting on the Russian War on Terrorism, Farnham: Ashgate, 2010

Thornton, R. & Karagiannis, M., The Russian Threat to the Baltic States: The Problems of Shaping Local Defence Mechanisms, The Journal of Slavic Military Studies, 29(3), 2016, pp. 331-351

Thornton, R., The Changing Nature of Modern Warfare, The RUSI Journal, 160(4), 2015, pp. 40-48

Tse-Tung, M. (trans. Griffith II, S. B.), On Guerrilla Warfare, Champaign (IL): University of Illinois Press, 2000.

[1] Payne, K., The Media as an Instrument of War, Parameters, Spring 2005, pp. 81-93.

[2] NATO Strategic Communications Centre of Excellence, Social Media as a Tool of Hybrid Warfare, Riga 2016, p 26; Iulian Chifu, Oazu Nantoi, Război Informaţional…, pp.32-38.

[3] Tse-Tung, M. (trans. Griffith II, S. B.), On Guerrilla Warfare, Champaign (IL): University of Illinois Press, 2000; Nagl, J. A., Learning to East Soup With a Knife: Counterinsurgency Lessons From Malaya and Vietnam, Chicago: University of Chicago Press, 2005; Thornton, R., The Changing Nature of Modern Warfare, The RUSI Journal, 160(4), 2015, pp. 40-48; Pierman, G., The Grand Strategy of Non-state Actors: Theory and Implications, Journal of Strategic Security, 4(8:4), Winter 2015, pp. 69-78.

[4] Kissinger, H., World Order, New York: Penguin Books, 2015

[5] Simons, G., Understanding Political and Intangible Elements in Modern Wars, State Management: Electronic Herald, 34, October 2012

[6] Payne, K., The Media as an Instrument of War, Parameters, Spring 2005, pp. 81

[7] Simons, G., Mass Media and Modern Warfare: Reporting on the Russian War on Terrorism, Farnham: Ashgate, 2010, pp. 59-93

[8] Beifuss, A. & Bellini, F. T., Branding Terror: The Logotypes and Iconography of Insurgent Groups and Terrorist Organisations, New York: Merrell Publishers, 2013; Simons, G., Islamic Extremism and the War for Hearts and Minds, Global Affairs, 2(1), 2016, pp. 91-99.

[9] Simons, G., Rethinking Communication Within the Global War on Terrorism, Small Wars Journal, 6 July 2016; Simons, G. & Sillanpaa, A. (Eds.), The Kremlin and DAESH Information Activities, Riga: NATO Strategic Communications Centre of Excellence, 2016.

[10] Betz, D., Carnage and Connectivity: Landmarks in the Decline of Conventional Military Power, New York: Oxford University Press, 2015.

[11] Greene, R., The 33 Strategies of War, New York: Penguin Books, 2006

[12] Maoz, Z. & Gat, A., War in a Changing World, Ann Arbor: The University of Michigan Press, 2001

[13]  Kaldor, M., New and Old Wars: Organised Violence in a Global Era, 2^nd Edition, Cambridge: Polity Press, 2006

[14] I Chifu, Tutuianu, Torn Beetween...

[15] Scahill, J., Dirty Wars: The World is a Battlefield, London: Serpent’s Tail, 2013

[16] House of Lords, Persuasion and Power in the Modern World, Select Committee on Soft Power and UK’s Influence, Report of Session 2013-14, HL Paper 150, 28 March 2014

[17]  Nelson, E., Orttung, R. & Livshen, A., Measuring RT’s Impact on YouTube, Russian Analytical Digest, Analysis, No. 177, 8 December 2015

[18] Simons, G., Russian Public Diplomacy in the 21st Century: Structure, Means and Message, Public Relations Review, 40, 2014, pp. 440-449

[19] Layer, Y. & Ryjouk, O., The Challenges of Pro-Russian Media Bias in Ukraine, a Case Study of the Vesti Newspaper, Russian Analytical Digest, Analysis, No. 177, 8 December 2015

[20] Shirreff, Gen. Sir R. & Olex-Szczytowski, M., Arming for Deterrence: How Poland and NATO Should Counter a Resurgent Russia, Brent Scowcroft Centre on International Security, Atlantic Council, July 2016; Thornton, R. & Karagiannis, M., The Russian Threat to the Baltic States: The Problems of Shaping Local Defence Mechanisms, The Journal of Slavic Military Studies, 29(3), 2016, pp. 331-351.

[21] Kuhn, U., Understanding Russia, Russian Analytical Digest, Analysis, No. 162, 10 February 2015

[22] Kissinger, H. A. & Shultz, G. P., Building On Common Ground With Russia, The Washington Post, http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2008/10/07/AR2008100702439.html, 8 October 2008 (accessed 7 December 2016)

[23] Payne, K., The Media as an Instrument of War, Parameters, Spring 2005, p. 84

[24] Lee, C., Warning Orders: Strategic Reasons for Publicising Military Offensives, War On The Rocks, http://warontherocks.com/2016/10/warning-orders-strategic-reasons-for-publicizing-military-offensives/, 28 October 2016 (accessed 14 November 2016)