Atac împotriva lui Assad: impunerea variantei Păcii Occidentale în Siria

Atacul cu rachete de vineri pe sâmbătă noapte împotriva celor trei ţinte ale lanţului de fabricare, stocare şi comandă a programului chimic al regimului Al Assad are o consistenţă mult mai mare şi e doar vârful icebergului în mişcarea de şah făcută de cei trei membri permanenţi occidentali al Consiliului de Securitate al ONU: Franţa, Marea Britanie şi SUA.

Şi tocmai pentru că şahul a fost inventat de chinezi şi practicat la nivel de campioni mondiali, în mod repetat, de către ruşi, merită să vedem substratul acestei mutări globale, care nu mai e un simplu atac chirurgical de retaliere, dacă e să ne uităm la categoriile de trupe amplasate în jurul Siriei, din Mediterană, Marea Roşie, Golful Persic, de unde pot lovi Damascul şi regimul al Assad.

Construcţia unei legitimităţi profund morale a intervenţiei în Siria

Mai întâi, a fost construită o argumentaţie şi o formulă morală care discreditează Siria şi Iranul, susţinătorii lui Al Assad. Atacul cu arme chimice şi reacţia în raport cu un asemenea atac, purtată simbolic dar cu forţă, e un avertisment. Nu numai la adresa lui Al Assad, ci şi a lui Putin, acuzat acum două săptămâni, în acelaşi Consiliu de Securitate al ONU, de utilizarea armei chimice neurotoxice la Salisbury, împotriva lui Serghei Skripal şi a fiicei sale. Înălţimea morală a operaţiunii de vineri noapte e dublată de responsabilizarea Rusiei pentru stoparea presiunii, în 2013, la folosirea armelor chimice împotriva populaţiei şi pentru garanţiile oferite la nivelul ONU pentru distrugerea arsenalului de arme chimice al Siriei, ulterior pentru blocarea grupului independent de investigare, în noiembrie 2017, a aceloraşi utilizări ale armei chimice, apoi pentru 12 veto-uri în Consiliul de Securitate în favoarea Siriei, în fine, pentru cele 6 vetouri din ultimii 2 ani pe tema atacurilor chimice ale regimului sirian.

Înălţimea morală a referinţelor şi argumentelor atacului împotriva lui Assad a generat şi o componentă comunicaţională globală majoră, care a distrus pe deplin legitimitatea susţinătorilor dictatorului sirian care îşi ucide cu armă chimică proprii cetăţeni, propriul său popor. Loviturile chirurgicale şi ţintite strict arată că nu e vorba despre interferenţă în conflictul civil, nici despre schimbarea de regim sau ţintirea lui Assad, ci despre un semnal şi vizarea armelor chimice utilizate, cea mai puternică formulă de subliniere în Consiliul de Securitate şi pe toate ecranele globale ale lumii că Rusia şi Iranul s-au asociat cu un ucigaş, un măcelar de copii doar pentru că sunniţii sunt majoritari în Siria, nu alawiţii, şi pentru că Assad nu vrea alegeri democratice, în care ar pierde în faţa unui reprezentant al celeilalte secte. Deci e vorba despre delegitimarea unui lider şi evacuarea sa din posibilităţile de a rămâne parte a viitorului Siriei, tocmai când câştiga pe teren.

Vladimir Putin FOTO EPA

Orice mişcare agresivă militară rusă e supusă presiunii şi reacţiei armadei occidentale din jurul Siriei, nu trebuie decât să clipească, în schimb e presată direct să agreeze acordul negociat la ONU şi Geneva asupra Siriei.

Sunt şi alte mesaje de comunicat, dincolo de delegitimarea lui Assad, responsabilizarea Rusiei şi mesajul subliminal că oricui i se poate întâmpla: Occidentul, cele trei state membre permanente ale Consiliului de Securitate, susţin că e un motiv superior de intervenţionism - deja dezbătut la ONU şi asupra căruia nu există rezoluţie din cauza vetoului rus, stat interesat şi implicat, la rândul său, în asemenea atacuri - pentru a interveni oricând, punctual, cu forţă, în Siria şi oriunde e nevoie. O formulă autoasumată, cu legitimitate şi relativă legalitate – dacă e să considerăm formulele de revizuire discutate în două reprize, pentru votul în Consiliul de Securitate, respectiv abţinerea statului care e implicat când e vorba despre drepturile omului. Deci avem legitimarea intervenţiei militare contra capabilităţilor care încalcă dreptul internaţional şi convenţiile internaţionale sancţionate de ONU.

Acestea sunt şi elemente de poziţionare în perspectiva negocierilor reale anunţate pe Siria şi deja declanşate a doua zi după atacul împotriva lui Assad, pentru o nouă rezoluţie în Consiliul de Securitate şi în convorbirea telefonică Macron-Putin. Franţa redactează rezoluţia occidentală care înseamnă, în mare, eliminarea lui Bashar şi o abordare democratică în care sunniţii majoritari preiau şi conducerea statului, şi a propriei lor vieţi. Cu Occidentul care se retrage din Siria, dar se implică de fiecare dată când vorbim despre terorism sau despre utilizarea armelor chimice.

În rest, Assad susţine că a doborât 71 de rachete din 103, în timp ce nu au atins niciuna, toate lovind pe teren. Rusia nu a intervenit în autoapărare, a fost prevenită (fără consultare, de data asta), aşa încât i s-a blocat posibilitatea unei reacţii – şi Occidentul ştie să utilizeze metode hibride, sub radar, nu numai Moscova. Orice mişcare agresivă militară rusă e supusă presiunii şi reacţiei armadei occidentale din jurul Siriei, nu trebuie decât să clipească, în schimb e presată direct să agreeze acordul negociat la ONU şi Geneva asupra Siriei. Iar afacerea siriană nu mai e un joc ruso-iranian pro-Assad, ci implică consultarea şi mai ales ascultarea Occidentului, care are la îndemână temeiul şi legitimitatea intervenţiilor de acest fel oricând.

Nu ştim cum şi ce se negociază pe canalele nepublice, dar e clar o viermuială şi o agitaţie majoră, mai ales că Donald Trump a anunţat un subiect aparent nerelevant pentru Siria, faptul că Occidentul îşi rezervă dreptul de a utiliza convergent şi integrat toate mijloacele, militare, diplomatice şi economice pentru a sancţiona utilizarea armei chimice. Un apropo transparent mai ales la Rusia. Fireşte că sunt unele imponderabile de cunoscut despre incursiune: a fost traversată zona rusă A2AD-Anti Area and Aircraft Denial – de interdicţie aeriană rusă, Rusia nu a tras pentru că s-a abţinut sau pentru că nu a vrut să se vadă că nu poate intercepta loviturile, dacă Moscova a folosit sau nu războiul electronic tip GPS jamming sau spoofing, pentru a păcăli rachetele privind ţintele vizate, şi cu ce succes, sau dacă atacul e o probă concludentă a forţei şi puterii de penetrare care a făcut ca, într-adevăr, avioanele ruse să fie mutate din Siria în Iran, iar cele ale lui Assad în bazele ruse. Aceste detalii vor determina, de fapt, odată analizate - nepublic, fireşte - dacă şi cât de mare e presiunea pentru votul sau abţinerea rusă pe proiectul occidental al păcii în Siria.

Emmanuel Macron şi Recep Tayyip Erdogan FOTO EPA

Polarizarea lumii şi confirmarea poziţiei occidentale a Turciei

Cazul Skripal, mai întâi, şi mai ales atacul la adresa componentelor comandamentului chimic al lui Al Assad – facilităţile de producere, stocare şi comandă şi control ale atacurilor cu armă chimică în Siria – au determinat o polarizare completă a lumii. Mai întâi, atacul cu armă chimică neurotoxică la Salisbury împotriva fostului spion Skripal şi a fiicei sale a fost condamnat şi a determinat responsabilizarea directă a Rusiei şi a lui Putin, care „probabil” a dat ordinul de atac (o formulă acoperitoare juridic, pentru că Occidentul consideră ca sigură responsabilitatea Rusiei). Tot la fel, atacul de vineri spre sâmbătă noapte şi polarizările ulterioare în Consiliul de Securitate au fost elocvente asupra situaţiei alianţelor lumii.

Mai întâi, în cazul atacurilor contra lui Skripal, nu au existat voci serioase şi concludente în susţinerea Rusiei sau susţinerea a fost una nesemnificativă, aproape inexistentă. Şi apărarea Moscovei – nu am făcut-o noi, puteau să o facă şi alţii, cine ne spune că nu aţi făcut-o voi – a fost una marginală şi complet neconvingătoare în termeni de Adevăr, chiar dacă juridic poate dăinui doar formularea că „cel mai probabil” atacul a fost făcut de către Rusia. Responsabilitatea e însă univocă, fie că e vorba despre utilizarea noviciok de către ruşi în atac, ca răzbunare, cu existenţa produsului în arsenalul rus de azi, când se presupune că a fost distrus (coincidenţă cu cazul sirian al lui Al Assad şi arsenalul chimic ce trebuia distrus în 2013, cu garanţii ruse pentru acest fapt), fie că Rusia nu controlează propriul arsenal (cel care oricum nu trebuia să mai existe) şi cineva l-a furat pentru a-l utiliza. Dar acel cineva are profunde cunoştinţe chimice de natură militară şi despre arsenalului rus de tip noviciok, despre combinarea unei substanţe binare cu un asemenea impact.

Importantă a fost abordarea Turciei, care într-un comunicat al MAE turc, ulterior într-un discurs al Preşedintelui Erdogan, s-a poziţionat fără echivoc în favoarea abordării occidentale.

În al doilea rând, polarizarea a venit la atacul punitiv a celor trei state occidentale membre ale Consiliului de Securitate împotriva arsenalului chimic al lui Al Assad – care şi el trebuia să nu mai existe după 2013, iar garanţia a fost oferită tot de Rusia comunităţii internaţionale pentru aceasta predare a tuturor armelor lui Assad. Reacţiile au aşezat de partea Rusiei, chiar în cadrul rezoluţiei de condamnare a atacului occidental care schimbă raportul de forţe în Siria, doar două state: China – cu motivaţia opoziţiei faţă de intervenţia asupra unui stat suveran, ca principiu – şi Bolivia – un client al Rusiei. Trei state au votat pentru condamnarea atacului, 4 state s-au abţinut, iar ceilalţi 8 membri ai Consiliului de Securitate au votat împotrivă. Aproape majoritatea de 9 membri necesari unei rezoluţii au fost explicit împotrivă, cu 3 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate între aceştia, toţi cu drept de veto. O înfrângere dureroasă a Rusiei şi un semnal de consacrare a intervenţionismului chirurgical pentru deţinerea şi utilizarea unor arme de distrugere în masă contrar dreptului internaţional şi convenţiilor sancţionate de ONU.

Importantă a fost abordarea Turciei, care într-un comunicat al MAE turc, ulterior într-un discurs al Preşedintelui Erdogan, s-a poziţionat fără echivoc în favoarea abordării occidentale. Turcia a ieşit explicit din conul de umbră şi din ambiguitatea în care fusese aşezată de participarea la negocierile Astana pe Siria, alături de Rusia şi Iran, marcând clar dezaprobarea pentru regimul al Assad, în orice caz condamnarea pentru utilizarea armelor chimice şi susţinând explicit atacul occidental împotriva sistemului armelor chimice în Siria. În plus, premierul Ildirim a subliniat întârzierea acţiunii occidentale, întrebându-se retoric unde a fost Occidentul în ultimii 7 ani, de când Assad îşi distruge propriul popor. Nu ştim cum a arătat discuţia telefonică Putin-Erdogan după această declaraţie oficială şi după votul la ONU, dar Turcia pare să dorească să rămână la masa de negocieri pe Siria în toate variantele, Astana (în trei) sau varianta negociată cu Macron, cu statele occidentale şi arabe plus Turcia, sau în varianta curentă a soluţiei occidentale a crizei din Siria, fără al-Assad şi cu reprezentarea majorităţii sunnite la conducerea statului, dacă nu preluarea ei directă.

Suma acestor elemente face ca Turcia să fie aliat şi aliniat cu Occidentul, dar practicând un excepţionalism bazat pe interesul său naţional şi pe situaţia contextului geopolitic în care se află.

În fapt, Turcia rămâne un aliat loial şi profund ataşat Occidentului. Ea este direct presată şi vizată de anexarea şi militarizarea Crimeei şi de acţiunea rusă în Estul Mediteranei şi în Siria, fiind geografic la mijloc. Turcia rămâne prooccidentală, cu toate particularităţile sale, cu flexibilitatea suplimentară de care s-a bucurat tot timpul în istorie - fiind în prim-plan, în linia întâi, în direct contact cu Orientul Mijlociu turbulent, cu Iranul şi cu Rusia. Cu particularităţile sale criticate puternic în materie de politică internă, după tentativa de lovitură de stat din 15 iulie 2016 şi încercarea de asasinare a lui Erdogan la vila de vară şi în avion. Dar un stat profund occidental, aliniat aliaţilor şi partenerilor săi din NATO.

Particularitatea specială ţine de interesul său naţional, evitarea unui stat kurd la frontierele sale, cu presiune asupra situaţiei interne, interpretarea unitară a kurzilor sirieni ca fiind legaţi de PKK şi reprezentând o organizaţie teroristă şi sub ameninţarea istorică şi geopolitică a faptului că, dacă Turcia nu-şi poate asuma să fie pavăză împotriva revărsării Orientului Mijlociu asupra Occidentului – cu terorism, islamism radical, instabilitate şi refugiaţi – atunci un stat kurd stabilit în sudul său ar urma să preia această responsabilitate. Suma acestor elemente face ca Turcia să fie aliat şi aliniat cu Occidentul, dar practicând un excepţionalism bazat pe interesul său naţional şi pe situaţia contextului geopolitic în care se află. Cum ar proceda orice stat raţional situat geografic acolo unde se află Turcia.