Agresiunea, şocul şi ineditul: Revoluţia prezentă în natura Relaţiilor Internaţionale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Acţiunea constantă de a încerca să discernem direcţia în care se îndreaptă Relaţiile Internaţionale face ca studiul de fiecare zi al tendinţelor să fie principala preocupare a analiştilor şi cercetătorilor de profunzime a acestor fenomene.

Ei bine, despre schimbarea naturii Relaţiilor Internaţionale s-a vorbit, revizionismul şi revanşismul sunt la ordinea zilei, populismul şi migraţia sunt sinonime pornirilor care determină schimbări anti-sistem, naţionaliste, xenofobe. Realismul dur şi pur şi revenirea la politica de putere e un fapt deja demonstrat.

Iată însă că noi trăsături apar zi de zi la nivelul relaţiilor internaţionale, care produc adevărate rupturi faţă de sistemul internaţional aşa cum îl cunoaştem, ale regulilor jocului, ale legislaţiei internaţionale tot mai cenzurate şi puse sub semnul întrebării. Mai mult, agresiunea, şocul şi ineditul fac epocă în revoluţia actuală şi marchează noi nivele de eficienţă în obţinerea unor rezultate cu orice cost şi cu orice risc. Jocul la risc maxim, voinţa şi forţarea limitelor administraţiei şi diplomaţiilor e cea chemată să modifice mantrele şi obişnuinţele în diplomaţie şi comportamentul diplomatic între state, cu costuri pe care doar premiile oferite de asemenea jocuri la risc maxim le presupun.

Mai întâi, devine tot mai clar că rezumarea la un tip de putere, cea economică, academică şi inventică, puterea blândă, a exemplului şi modelului, nu mai sunt de actualitate. Joseph Nye însuşi şi-a revizuit abordarea, pentru că nu poate exista soft power fără hard power-ul care asigură apărarea şi descurajarea, respectiv impulsionarea în subsidiar, iar puterea exemplului nu e eternă, după cum a descoperit Uniunea Europeană însăşi. Deci maximizarea puterii economice antrenează natural influenţa politică şi puterea militară ameninţătoare şi destructivă, la nevoie, ca instrument în relaţiile internaţionale de care nu poate scăpa niciun actor.

Apoi componenta hibridă a agresiunii, lansate şi înregistrate pe seama Rusiei, ca actor revizionist şi nemulţumit în sistem, face ca asasinarea personalităţilor în terţe state să ridice problema formulării unor acuzaţii şi identificării unor reacţii faţă de asemenea gesturi ce ameninţă proprii cetăţeni, rezidenţii şi refugiaţii, inclusiv pe cei cu valoare mare de sprijin, precum foştii spioni, disidenţi şi oponenţi ai unor regimuri autoritare, executaţi în state terţe. E şi cazul folosirii mijloacelor sofisticate, ce dezvăluie instrumente militare precum utilizarea poloniului 210 radioactiv în ceai sau a substanţelor neuro-paralizante agresive din mâncare, în afara tradiţionalelor execuţii asumate în state care acceptă mai lesne asemenea manifestări, preferând doar să se mulţumească cu arestarea şi condamnarea vinovaţilor, nu cu protecţia rezidenţilor.

Nu în ultimul rând, diplomaţia de şoc şi ineditul rupturii în cazul conflictelor stagnante şi situaţiilor de pat sau mat etern par să devină regula în acţiunea internaţională a marilor puteri. Cazul Trump-Coreea de Nord, venit după cel relativ la mutarea ambasadei la Ierusalim, arată o nouă practică prin care preşedintele neconvenţional presează sistemul pentru a livra în noile condiţii, prin gestiunea crizei provocate. De partea cealaltă, sistemul instituţional american începe să valorifice şi să utilizeze personalitatea preşedintelui şi ieşirile sale şocante pentru a obţine avantaje în relaţiile cu terţele state tocmai prin ineditul şi forţarea cedărilor în faţa unui preşedinte impredictibil şi a gesturilor sale care pot genera oricând conflicte deschise, cu costuri majore pentru toţi beligeranţii.


Preşedintele chinez Xi Jinping FOTO EPA-EFE / Wu Hong

Preşedintele chinez Xi Jinping ţine un discurs la al XIX-lea congres al Partidului Comunist Chinez (PCC) FOTO EPA-EFE / Wu Hong

Triada implacabilă a ambiţiilor de mare putere: avantaje economice, influenţă politică, capacitatea militară distructivă

De la Joseph Nye Jr citire, puterea soft, blândă sau neconstrângătoare, puterea de exemplu, a putut fi teoretizată împotriva elementelor hard şi destructive, agresive şi violente pe care le-a reprezentat puterea militară. E motivul pentru care numeroşi actori mari au preferat să-şi asume şi să revendice ca nivel de ambiţie doar componenta economică, comercială, de inventivitate şi creativitate, de cercetare şi capacitate academică şi de educaţie dominantă, negând orice referinţă la o componentă de putere constrângătoare politic, cu atât mai mult ambiţii militare, ba chiar respingându-le de plano şi evitând orice implicare în aceste domenii.

Germania a avut propriile sale răni după al Doilea Război Mondial, motiv pentru care s-a abţinut să dezvolte componenta militară, a ieşit prima oară din teritoriul naţional în Bosnia-Herţegovina, cu greu, iar misiunea trupelor sale de la Mazar i Shariff, acolo unde jucau fotbal în garnizoană cu localnicii ca principală preocupare, a fost definită doar de celebrul atac comandat americanilor pentru că o cisternă cu benzină se afla în apropierea bazei cu peste 3000 de soldaţi, iar o grupă nu a părăsit garnizoana pentru a îndepărta posibila ameninţare, ci a comandat atac aerian american care a distrus cisterna, dar şi câteva sute de afgani care luau din ea benzina pentru uz propriu. Atunci s-a spus că germanii au uitat să mai lupte. Azi, investiţia militară vizează cu preponderenţă componenta cyber defense şi artificial intelligence asociată.

Şi influenţa politică, deşi greutatea strategică şi mărimea economiei o implicau automat, a fost respinsă nu o dată de Germania. Deşi a formulat-o ulterior, inclusiv prin vocea unor oficiali, cererea de recunoaştere a Kosovo drept condiţie pentru Serbia de a intra în UE nu a fost formulată explicit. Deci nici în materie de influenţă politică, manifestată implicit, Germania nu a revendicat şi nu şi-a asumat puterea pe această dimensiune, chiar dacă o exercită la nivel multilateral, cu precădere în UE.

Un alt caz celebru este China. Aceasta şi-a asumat strict afacerile, accesul la resurse şi a oferit în schimb investiţii „fără condiţii“. Mai peste tot, în Africa, în Asia sau la nivelul Europei Centrale şi de est. Fără condiţionări politice, zice-se – deşi partenerii şi vecinii din Asia de Sud Est, de la Filipinele lui Duterte la Cambodgia sau Myanmar/Burma, cu precădere statele cu dispute teritoriale, au resimţit presiunile politice ale gigantului economic.

Întrebarea este dacă o mare putere, o putere care revendică doar componenta economică şi comercială, de capacitate de transport, de cercetare şi inventică, poate să rămână doar la exercitarea acestei componente.

În schimb, China a marşat înainte pe principiul că nu cere democraţie, condiţii sau reforme pentru a acorda împrumuturi şi a face afaceri. Un motiv de laudă, mai ales că a mai transmis un mesaj, potrivit cunoscătorilor, respectiv faptul că e „atentă“ cu dictatorii şi conducătorii statelor unde face afaceri, lucru pe care companiile occidentale nu prea pot să-l facă lesne. În plus, China a câştigat mult prin contrapunerea cu SUA şi sublinierea că Beijingul nu amplasează baze militare şi nu domină sau condiţionează militar statele unde face afaceri.

Mai putem adăuga şi UE la actorii cu puteri reale economice care evită condiţionalităţi şi influenţe politice asumate şi, în niciun caz, nu apelează la puterea militară, hard, ci doar la „puterea exemplului“, „atracţia modelului“, adică soft power. Ca să nu mai vorbim despre Rusia, cu manifestări-şcoală în materie, stat care a devenit revizionist şi revanşard după ce perioada sa de secetă economică a fost depăşită de preţurile la petrol şi gaze care au explodat, de unde foamea de proiecte politice, de Georgia şi Crimeea şi Estul Ucrainei, de intervenţie în Siria şi redeschidere de baze militare şi de investiţii militare şi cursa înarmărilor.

Întrebarea este dacă o mare putere, o putere care revendică doar componenta economică şi comercială, de capacitate de transport, de cercetare şi inventică, poate să rămână doar la exercitarea acestei componente. Sau pofta vine mâncând şi, odată ce relevanţa creşterii economice aduce resurse, începe şi dorinţa influenţei politice şi ambiţia dominaţiei militare? Ei bine, eu cred că toate datele şi experienţele trecutului arată că nimeni nu se opreşte în manifestarea puterii şi nu şi-o limitează natural, prin sine, până nu e îndiguit şi constrâns. Din contra, trendul natural este maximizarea puterii şi diversificarea cât mai mare a instrumentelor pentru a atinge eficienţa maximă a exercitării acestei puteri. Aviz amatorilor şi planificatorilor strategici care refuză să creadă în Armata europeană ca nivel de ambiţie, în investiţia de 2% din PIB în Armata germană sau visează la putere economică fără constrângere militară în cazul investiţiilor chineze.


Vladimir Putin FOTO EPA-EFE/Maxim Shipenkov

Imagine indisponibilă

Asasinate la comandă: ceceni, opozanţi şi spioni peste tot în lume. Rusia inocentă sau o altă formă de război hibrid?

Atacul cu substanţă neurotoxică de luptă care l-a trimis în spital fără şanse pe colonelul GRU Serghei Skripal, cel care a lucrat pentru MI6 şi era refugiat în Marea Britanie, a ridicat semnalul de alarmă vizând asasinarea la comandă în străinătate a liderilor şi rebelilor ceceni, a opozanţilor lui Putin şi spionilor împotriva Rusiei peste tot în lume. Departe de a fi date certe care acuză Rusia ca stat, crimele şi morţile suspecte favorizează administraţia Putin. Toate au intrat într-o anchetă majoră la Londra, cu sprijinul serviciilor partenere americane, dar vizează, mai larg, cazuri din întreaga lume.

Yvette Cooper, preşedinta comisiei parlamentare britanice pe teme de poliţie şi intelligence, şi Ian Blair, fostul şef al Poliţiei Metropolitane din Londra, au fost principalii avocaţi ai anchetării tuturor morţilor suspecte pentru a determina probe şi responsabilităţi. Este vorba de nu mai puţin de 14 morţi suspecte numai în Marea Britanie şi numeroase altele în terţe state, inclusiv SUA.

Între altele, e vorba despre cazul lui Scott Young, care a lucrat cu criticii lui Putin şi a fost găsit mort cu pieptul înfipt într-o ţeapă din gardul din faţa casei sale, în 2014. Aleksandr Litvinenko este cazul cel mai celebru, un ofiţer KGB care a defectat în Marea Britanie, oponent al lui Putin, ucis în 2006 cu poloniu 210 pus în ceaşca sa de ceai. Este un caz investigat şi cu autori prezumaţi, dar cu vinovăţie evidentă, cu un grad mare de certitudine, între care un ofiţer KGB, acum deputat în Duma de Stat.

În 2013 a murit Boris Berezovsky, la Londra, multimiliardar susţinător al mediei anti-Putin, găsit mort în baie cu o eşarfă la gât, fără o concluzie certă între sinucidere şi asasinat. La fel de serioase sunt prezumţiile privind moartea suspectă din 2012 a lui Alexander Perepilichny, om de afaceri rus care a depus o mărturie crucială într-un caz de furt a 230 milioane de dolari dintr-un fond de investiţii înregistrat la Londra, mort în faţa casei când revenea de la jogging. Se prezumă moartea prin otrăvire cu o plantă greu de detectat. În 2015, a murit un ajutor al lui Putin la Washington, Mihail Lesin, în camera de hotel, cu răni la cap şi pe corp, inexplicabile prin autorănirea în timpul unei beţii. În toate aceste cazuri, urmele autorilor au fost acoperite cu atenţie şi nu sunt date certe care probează vinovăţia Rusiei.

Că toate aceste asasinate sau morţi suspecte au un singur beneficiar, Rusia, este un lucru cert. Însă implicarea explicită a Moscovei în diferitele cazuri are grade mai mari sau mai mici de certitudine.

Există şi cazuri mai puţin discrete şi care folosesc instrumente mai puţin costisitoare sau sofisticate, atunci când ele se produc în Orientul Mijlociu sau în Golf. Aici legătura cu Rusia e clară, în cele mai multe cazuri. În Turcia a fost asasinat, în 2015, la Istanbul, Abdulwahid Edelgireev, islamist cecen, administrator al „Kavkaz-Center“ – agenţie de stiri fondată de separatiştii ceceni. Autorii erau doi spioni ruşi, Iuri Anisimov şi Alexander Smirnov, arestaţi la Istanbul în timpul unei operaţiuni speciale a serviciilor din Turcia (MIT). Ei au tras cu armă automată şi l-au urmărit pe cel vizat până acasă, pentru a încheia treaba. Moscova îl suspecta că a jucat un rol-cheie într-un complot menit să ducă la moartea preşedintelui Vladimir Putin.

Este şi cazul lui Ruslan Israpilov, unul dintre refugiaţii conflictului din Cecenia, care au ajuns într-un mic oraş din Turcia. El a fost găsit într-o baltă de sânge în faţa casei sale.  Moartea urmează unui şir de 12 asasinate cărora le-au căzut victime bărbaţi din fosta Uniune Sovietică - ceceni, uzbeci, tadjici, care s-au refugiat în Turcia. În 2004, Zelimkhan Yandarbiyev, fost lider cecen, a murit în Qatar după ce maşina în care se afla  a explodat. Doi agenţi ruşi au fost găsiţi vinovaţi. Rusia a negat vehement orice implicare în aceste cazuri de asasinat, în vreme ce autorităţile turce nu s-au obosit să găsească vinovaţii.

Că toate aceste asasinate sau morţi suspecte au un singur beneficiar, Rusia, este un lucru cert. Însă implicarea explicită a Moscovei în diferitele cazuri are grade mai mari sau mai mici de certitudine - în orice caz, niciunul nu e probat dincolo de orice dubiu, chiar şi cele ce implică operativi ruşi în Orientul Mijlociu. Avem de-a face doar cu formule de operare ale serviciilor secrete care se răzbună pentru dezertori? Avem de a face cu o operaţiune de stat acoperită implicând Mafia şi criminalitatea organizată rusă din exterior? E vorba despre apărare legitimă în cazuri de atacuri teroriste şi planificări de asasinate sau de simple răzbunări, cu pare a fi cazul Skripal? Sau e o altă formă de război hibrid practicat de Rusia?

Cert este că, în cazul cu poloniu 210, la Litvinenko, ca şi în cazul Skripal, dacă s-a dovedit substanţa neurotoxică de luptă prezentă doar în capabilităţi guvernamentale, degetul este întins cu mai multă siguranţă şi vigoare împotriva Rusiei. Însă negarea credibilă rămâne, dincolo de jubilările unor surse mediatice ruse şi chiar ale unor politicieni. Nici măcar afirmaţii explicite de salutare a unor asemenea acte, avertismente şi ameninţări venite chiar de la şeful statului, Vladimir Putin, nu sunt probe formale. Tema rămâne deschisă: cum îşi apără, în aceste condiţii, o ţară democratică resortisanţii, rezidenţii şi refugiaţii, unii dintre ei fiind surse valoroase?


Serghei Skripal FOTO AFP

Imagine indisponibilă

Guvernele democratice faţă cu răzbunarea Moscovei împotriva spionilor trădători: de la probe incontestabile la „isteria anti-rusă“

Viaţa unui spion, cu atât mai mult a unui spion dublu sau considerat trădător de către statul său autoritar sau revanşist, nu mai face doi bani. Nici la arestare, nici în închisoare, nici după ce e schimbat. Mai ales după ce e schimbat. Pentru că, pentru a nu-şi asuma responsabilitatea directă - ştiut fiind că un asemenea spion e monitorizat de serviciul cu care a colaborat - eliminarea sa se produce după ce acesta a părăsit ţara care comandă execuţia, iar executanţii sunt persoane de încredere ale regimului, serviciilor şi a aparţinătorilor care se simt trădaţi şi aleg să-l elimine.

Am urmărit cu mare atenţie cazul fostului colonel GRU Serghei Skripal, în vârstă de 66 de ani, executat la Salisbury, alături de fiica sa Iulia, de 33 de ani, în urmă cu 4 zile, printr-o substanţă neidentificată, de tip armă chimică cu utilizare militară, care a afectat şi 3 membri ai serviciilor de urgenţă britanice, din care unul este încă spitalizat. Cei doi Skripal erau în stare critică pentru a treia noapte în momentul în care scriam acest editorial. De altfel, atât soţia spionului pentru MI6, cât şi băiatul cel mare, de 43 ani, muriseră în condiţii suspecte, chiar dacă din cauze considerate naturale – blocaj al ficatului, băiatul şi cancer, soţia.

Şi Marea Britanie are propriile sale răni provenite din precedentul caz - executarea lui Aleksandr Litvinenko în 2006, cu poloniu radioactiv. Moartea a fost lentă şi dureroasă, iar spionul dezertat la Londra a putut să vorbească cu anchetatorii. Cei doi autori cunoscuţi, care au stat la masa dizidentului spion fugit, nu au fost cedaţi niciodată de Rusia către Marea Britanie măcar pentru cercetări, iar Andrei Lugovoi, ofiţer KGB, a devenit om de afaceri şi parlamentar în Duma de Stat, ca mulţumire pentru acţiunea sa.

Cum ar putea să reacţioneze un guvern democratic în faţa unei asemenea operaţiuni speciale de eliminare a unui spion dezertor? Sau a unei personalităţi vizate de un atac al unui stat străin pe teritoriul său?

Acţiunea din Salisbury, oraş turistic în apropiere de Stonehenge, a coincis cu rezultatele cercetării despre operaţiunea a două agente nord-coreene de ucidere a fratelui vitreg a liderului nord coreean Kim Jong un. Kim Jong nam a fost învelit pe faţă cu o pânză înmuiată în VX, substanţă neuroparalizantă de luptă din primul război mondial, care l-a ucis în câteva minute. Cele două agente ale serviciilor nord-coreene au avut şi ele de suferit, deşi s-au spălat imediat pe mâini, şi sunt judecate pentru crimă în Malaezia, acolo unde a fost săvârşită execuţia.

Marea temă este cum ar putea să reacţioneze un guvern democratic în faţa unei asemenea operaţiuni speciale de eliminare a unui spion dezertor? Sau a unei personalităţi vizate de un atac al unui stat străin pe teritoriul său?

Mai întâi, trebuie spus că în cazul lui Skripal avem de-a face cu o răzbunare pură. Acesta fusese chestionat de poliţia rusă, livrase ce avea de livrat MI6 înainte de arestare, fusese în închisoare, ispăşise 4 ani, fusese schimbat în 2010 şi trăia deja de 8 ani în Marea Britanie. Tot ce ar fi putut să mai spună în plus serviciilor occidentale spusese deja. De ce să-l mai ucizi atunci? Alături de fata sa, ultimul membru din familia apropiată încă în viaţă, care-l vizita periodic? O răzbunare pură a unei puteri profund revanşarde care vrea să taie aripile celor care ar trăda-o vreodată.

În cazul Marii Britanii, lucrurile sunt şi mai complexe. Aici au fost executaţi numeroşi dizidenţi, oameni de afaceri şi oponenţi ai lui Putin. În plus, există circa 14 decese suspecte ale unor cetăţeni ruşi făcute publice în ultimii ani care au ridicat preocupări de moarte suspectă şi execuţie. Deja reprezentantul laburist al cabinetului din umbră pentru Home Affairs, Yvette Cooper, a sesizat ministrul de Interne în funcţie, Amber Rudd, pentru a redeschide şi revedea toate aceste cazuri şi a identifica responsabilităţi şi legături.

Un stat serios nu poate admite acest lucru în curtea lui. Nu poate ca cetăţenii statului său sau rezidenţii sub autoritatea sa să fie lăsaţi şi executaţi după bunul plac al unui răzbunător revanşard, fie el şi Vladimir Putin.

Admiţând că cercetătorii militari de la Porton Down, care nu au identificat încă substanţa, ar dovedi despre ce e vorba, în timp ce Scotland Yard-ul care a preluat cazul de la poliţia locală ar reface filmul şi identifica actorii implicaţi şi substanţa care ar duce direct către responsabilitatea statului rus, cum ar putea să procedeze Londra? În cazul anterior, Alexandr Litvinenko, Guvernul a emis un raport în care vorbeşte despre probabilitatea mare a implicării statului rus, izotopul rar de poloniu provenind dintr-un reactor nuclear, şi despre, „cel mai probabil“, aprobarea dată de Vladimir Putin pentru această operaţiune. Acum, rezultatul ar fi la fel de dubitativ, iar negarea a venit deja. Negare credibilă în lipsa unor certitudini şi probate dincolo de orice dubiu, singura care evită referinţa binecunoscută la „isteria rusofobă“.

Totuşi, un stat serios nu poate admite acest lucru în curtea lui. Nu poate ca cetăţenii statului său sau rezidenţii sub autoritatea sa să fie lăsaţi şi executaţi după bunul plac al unui răzbunător revanşard, fie el şi Vladimir Putin - dacă acesta a ordonat sau aprobat uciderea spionului dublu. Aici, reacţiile trebuie să aibă o consistenţă, chiar o componentă publică obligatorie. În caz contrar, nici cetăţenii obişnuiţi, posibile victime colaterale, nu se vor simţi în siguranţă pe străzile oraşelor britanice.


Kim Jong Un şi Donald Trump FOTO EPA-EFE

Kim Jong un Donald Trump EPA EFE

Neconvenţionalul Trump îşi joacă noul mandat prin acţiuni cu risc maxim: diplomaţia prin şocuri în cazul Coreei de Nord

La Casa Albă avem un Preşedinte neconvenţional, cu multe porniri anti-sistem. E un lucru cunoscut. Pe de altă parte, întreaga sa administraţie a intrat în logica de îndiguire, nuanţare şi moderare a vulcanicului preşedinte al SUA. Că reuşesc sau nu e o discuţie întreagă, dacă e să considerăm numai demisia consilierului economic după introducerea taxelor pe importurile de oţel şi închiderea pieţei libere sau perspectiva demisiei consilierului pe securitate, H.R. McMaster, vizând abordările privind investigaţiile ingerinţelor Rusiei în alegeri.

Ultimul gest care a cutremurat administraţia a fost anunţul privind acceptarea întâlnirii Trump-Kim Jong-un, la cererea acestuia. Gestul a stârnit rumoare şi semne de întrebare privind oportunitatea şi gradul de pregătire a unei asemenea întâlniri, dar mai ales privind acordarea liderului nord-coreean a unui premiu nesperat, a unui podium şi unei surse de propagandă enormă prin întâlnirea cu un preşedinte american. Ulterior, subiectul a fost îndulcit de către administraţie, intervenind un număr de condiţii care conţin probe certe, verificabile, pentru încetarea testelor cu rachete balistice şi cu arme nucleare, dar şi denuclearizarea peninsulei Coreea.

Criticii lui Donald Trump şi scepticii se păstrează pe poziţiile unei abordări de novice şi nepregătite pentru o asemenea întâlnire, fără niciun avantaj pentru SUA, fără nicio probă de bună credinţă, nici măcar eliberarea celor trei cetăţeni americani deţinuţi de către Kim Jong-un în Coreea de Nord. Şi probele concrete aşteptate din partea lui Kim sunt dubitabile, greu de identificat şi verificat de către specialişti certificaţi. Cum pe domeniul relaţiilor cu Coreea de Nord negociatorul specializat tocmai s-a retras din Departamentul de Stat, iar SUA nu are nici măcar ambasador la Seul, o asemenea abordare pare a fi un gest de frondă cu risc maxim, dacă nu o adevărată nebunie, cât timp zona tehnică şi cea diplomatică a Departamentului de Stat nu a acoperit substanţa paşilor spre o întâlnire la nivel înalt.

Novice sau aventurier, geniu sau neavenit în ale diplomaţiei, cert este că Donald Trump a obţinut un nou efect spectaculos, caracteristic personalităţii sale.

Pe de altă parte, susţinătorii lui Trump vorbesc despre forţa şi ineditul adus de Trump prin abordările sale neconvenţionale şi presiunile sancţiunilor comerciale şi ale ameninţărilor militare. Acestea au răsturnat obişnuitele mantre şi construcţii limitate ale diplomaţiei. În plus, apropiaţii lui Trump susţin că rezultatul sancţiunilor fără precedent şi al ameninţărilor a fost punerea lui colţ a lui Kim Jong-un şi forţarea sa la cedări şi dialog, mai întâi prin participarea la Olimpiada de Iarnă şi prezenţa sorei sale la Seul, apoi prin întâlnirea inter-coreeană de top, în fine, prin deschiderea spre dialog cu SUA, admiţând blocarea programului nuclear şi balistic, denuclearizarea şi acceptând exerciţiile militare americano-sud-coreene care se desfăşoară anual.

Novice sau aventurier, geniu sau neavenit în ale diplomaţiei, cert este că Donald Trump a obţinut un nou efect spectaculos, caracteristic personalităţii sale, în privinţa unei rupturi a stagnării în relaţia cu Coreea de Nord, aşa cum a făcut-o, într-o măsură ce urmează a fi demonstrată, în Orientul Mijlociu, prin anunţul privind mutarea ambasadei şi recunoaşterea capitalei Israelului în Ierusalimul reunificat. Şi de această dată, şocul diplomatic vizează partenerii şi contra-partea în discuţii, Kim Jong-un, dar în primul rând instituţiile şi diplomaţia americană. Neconvenţionalul şi impulsivul Preşedinte a obligat acum Departamentul de Stat să reacţioneze şi să pregătească vizita, indiferent de context şi premise.

Rezultatul ar putea fi spectaculos, încheierea părţii acute a crizei sau chiar a crizei pe termen lung, ceea ce l-ar împinge pe Trump spre premiul Nobel pentru Pace, sau ar putea să fie un eşec şi un dezastru.

Pe de altă parte, nu putem nega deja faptul că instituţiile statului şi profesioniştii securităţii, apărării şi ai relaţiilor internaţionale, cu precădere cei legaţi de conflicte, par să fi învăţat lecţia gestionării pornirilor, deciziilor şi declaraţiilor preşedintelui. Deja aparatul a preluat şi nuanţat perspectiva întâlnirii din luna mai, forţând, la nivelele inferioare, poziţionări şi decizii în Coreea de Nord. Atacul la vârf a făcut ca perspectiva marelui premiu al întâlnirii cu Preşedintele SUA – indiferent cum va fi utilizată – să-l determine pe liderul nord-coreean să schimbe dramatic abordările. De la sancţiuni, izolare, presiuni majore, are în perspectivă un premiu mare, un premiu pentru care trebuie să plătească. Revenirea din drum e periculoasă şi costisitoare, mai mult chiar în regimul autoritar al lui Kim decât în cel democratic al lui Donald Trump, unde jocul la risc mare aduce şi premii pe măsură, avantaje pe care preşedintele forţează întregul sistem de putere şi administraţia americană să le vizeze, cu un nivel de ambiţie superior şi inexistent până astăzi.

Şi în acest caz, valoarea jocului e dată de încrederea proprie, de voinţă şi îndrăzneală. Şi, fireşte, de finalitate. Sub presiunea lui Trump, sistemul american forţează o ruptură în şahul etern cu Kim, chiar dacă-l aduce pe liderul american lângă şeful unui stat implicat în proliferare nucleară ilegală şi agresiune asupra vecinilor săi şi a lumii, care ameninţă cu utilizarea armei nucleare, în timp ce se ocupă cu torturarea, înfometarea şi distrugerea propriului popor. Rezultatul ar putea fi spectaculos, încheierea părţii acute a crizei sau chiar a crizei pe termen lung, ceea ce l-ar împinge pe Trump spre premiul Nobel pentru Pace, sau ar putea să fie un eşec şi un dezastru, soldat cu obligativitatea utilizării forţei pentru a preveni ameninţarea nucleară iminentă asupra propriului teritoriu. Un joc cât un nou mandat la Casa Albă.

Imagine indisponibilă

Semnalul deschiderii NATO faţă de Ucraina: simbolism şi avertisment pentru ambiţiile Rusiei

Un gest simplu de introducere a Ucrainei între statele aspirante la aderarea în cadrul NATO, a făcut ca la Kiev să se înregistreze o explozie de bucurie. În urma negocierilor dintre preşedintele ucrainean Petro Poroşenko şi secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, şi a unei discuţii telefonice cu vicepreşedintele SUA, Mike Pence, Ucraina a intrat oficial pe lista statelor aspirante să fie admise în NATO.

Astfel, pe pagina dedicată extinderii NATO, Ucraina a fost adăugată alături de  Georgia, Macedonia şi Bosnia-Herţegovina ca stat care aspiră formal la aderare. Schimbarea a fost marcată printr-o declaraţie de presă din 9 martie în care se spune că:

„Uşile NATO rămân deschise pentru orice ţară europeană care îşi poate asuma responsabilităţile unui stat membru şi poate contribui la securitatea zonei euro-atlantice.“

Ţările care îşi exprimă intenţia de a adera la NATO încep printr-un dialog intens cu Alianţa Nord-Atlantică, după care urmează participarea la reforme în cadrul Planului de Acţiune în vederea aderării (MAP).

Ucraina s-a aflat în 2008, la summitul NATO de la Bucureşti, între ţările aspirante. Practic, atunci i s-a refuzat, alături de Georgia, intrarea în Membership Action Plan, într-un vot în care statele europene precum Germania şi Franţa s-au opus propunerii, fapt ce a dus la reproşurile Georgiei că, astfel, a fost încurajată Rusia pentru invazia din Abhazia şi Osetia de Sud şi, ulterior, pentru anexarea Crimeii şi agresiunea militară din Estul Ucrainei. În cazul Kievului, sosirea la conducerea statului, după Yuşcenko, a preşedintelui pro-rus Vladimir Yanukovici s-a soldat cu retragerea susţinerii Ucrainei pentru această perspectivă de aderare la NATO, concomitent cu renunţarea la Acordul de Asociere cu UE propus la Vilnius, fapt ce a determinat explozia de proteste în Maidan, ieşirea în stradă a ucrainenilor şi revolta soldată cu 100 de morţi şi cu fuga lui Yanukovici.

Astăzi, Ucraina e primul stat care revine în siajul drumului spre aderare la NATO, după ce a renunţat de bună voie la acest drum, ştiut fiind că unul din principalele puncte ale unui asemenea demers este sustenabilitatea opţiunii, deci situaţia în care şi puterea, şi opoziţia dintr-un stat convin asupra demersului de aderare. Demersul lui Petro Poroşenko, intervenit cu un an înaintea alegerilor prezidenţiale, este o adevărată uşurare şi creează o perspectivă de cooperare mai aprofundată în Comisia NATO-Ucraina, blocată astăzi de către Ungaria, drept sancţiune pentru Legea Educaţiei.

Pentru următorul pas, Ucraina are însă nevoie de reforme serioase, dar mai ales de sprijin politic în următoarele summituri NATO.

Preşedintele ucrainean Petro Poroşenko a salutat decizia NATO de a acorda Ucrainei statutul de aspirant la integrarea în NATO şi a anunţat că ţinta următoare este primirea accesului în cadrul Membership Action Plan (MAP), acces ratat la Bucureşti. Petro Poroşenko a salutat „decizia logică, îndelung aşteptată şi importantă a NATO“ de a asuma nivelul de ambiţie al Ucrainei în legătură cu Alianţa. Este o recunoaştere a stadiului real al relaţiilor cu NATO.

De altfel, preşedintele ucrainean a salutat sprijinul pe care-l primeşte de la Alianţă şi de la statele membre pentru a reforma sistemul său militar şi de securitate, pentru a rezista în apărarea teritoriului şi a realiza una din priorităţile cheie ale Kievului, îndeplinirea criteriilor pentru a deveni stat membru în Alianţă. Nivelul actual de ambiţie este acela de a accede în Membership Action Plan (MAP), element menţionat oficial într-o scrisoare adresată Secretarului General al NATO, Jens Stoltenberg, în februarie 2018.

Pentru următorul pas, Ucraina are însă nevoie de reforme serioase, dar mai ales de sprijin politic în următoarele summituri NATO. Paşii săi înainte depind deja de consens în cadrul Alianţei, dar şi de relaţia Alianţei cu Rusia. Orice pas greşit al Moscovei, respectiv de a încerca să forţeze un atac mai departe în profunzimea teritoriului ucrainean după re-alegerea lui Vladimir Putin ca preşedinte, la 18 martie 2018, pentru a patra oară, va însemna o nouă deschidere de oportunităţi pentru relaţia Ucrainei cu NATO.

E adevărat, pe de altă parte, că celelalte acţiuni politice ale Ucrainei vor trebui moderate, europenizate şi nuanţate, inclusiv prin eliminarea sau deradicalizarea discursului şi acţiunilor faţă de minorităţile statelor membre ale NATO, cu precădere Ungaria, care blochează orice dialog în cadrul NATO până la revizuirea/anularea Legii Educaţiei. În plus, responsabilitatea faţă de un tip de naţionalism virulent şi agresiv revine Kievului şi se află în prim-planul condiţiilor pentru orice decizie în cadrul unui summit NATO.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite