Discuţie teoretic interesantă, dar extrem de specioasă şi, în definitiv, cred că în afara ariei dvs. de preocupări imediate. În schimb, am convingerea că subiectul poate să vi se pară extrem de interesant dacă vă gândiţi la perspectivele viitoare deoarece, pe fond, situaţia actuală ar putea să anunţe modul în care super-puterile vor acţiona în cazul apariţiei unor situaţii similare. În Siria sau în alte părţi ale lumii.

Dacă acceptaţi acest început de raţionament, iată posibilele teme de dezbatere, aşa cum circulă ele deja în consultările între marile cancelarii.

1. Loviturile asupra ţintelor din Siria reprezintă atât  o măsură extrem de dură care se doreşte a avea ca urmare punerea Preşedintelui Assad în obligaţia de a se angaja să nu mai folosească vreodată arme chimice dar, în aceeaşi măsură, transmit şi un mesaj pe plan mondial. Folosirea repetată a armelor chimice în Siria a demonstrat cât de întemeiat a fost avertismentul repetat transmis de serviciile de informaţiile militare: există state mici, de regulă în zone de conflict sau cu înalt potenţial conflictual; care vor încerca să-şi întărească armatele prin producerea şi stocarea unor arme de distrugere în masă. În cazul în care nu vor putea accede la arma nucleară, atunci vor alegea următoarea opţiune pe lista de cumpărături a Apocalipsei: armele biologice şi chimice. Pentru ambele e nevoie de laboratoare (producţia substanţei sau combinaţiilor de substanţe  letale şi a antidotului) dar, în definitiv, în condiţii de mare urgenţă, ele pot fi produse şi în laboratoare mici, chiar artizanale, uşor de montat sau de deplasat, asta mai ales în cazul armelor chimice... Teama fiind că, în situaţie de război, în ciuda oricăror reglementări internaţionale, asemenea state (sau entităţi non-statale precum organizaţiile teroriste) ar putea iniţia fără probleme asemenea atacuri. Cu ţinte militare sau civile. Şi, în această perspectivă, atacul din Siria a transmis un mesaj fără niciun fel de ambiguitate asupra capacităţii de reacţie a lumii occidentale.

2. Dezvoltarea, prin aplicare în condiţii de urgenţă reale, a conceptului emergent R2P („right to protect“/„dreptul de a proteja“). Concept deloc nou, invocat în cazul Kosovo, spre exemplu, prin celebra formulă „droit d'Intervention humanitaire“ (dreptul de intervenţie umanitară) utilizată de dr. Bertrand Kouchner de la Medecins du Monde şi ajuns apoi ministru de Externe al Franţei. Există acum o dispută dacă numai Consiliul de Securitate poate autoriza asemenea intervenţie sau, cum a fost cazul acum, în faţa unui blocaj complet şi persistent al acestui for de decizie, un stat sau un grup de state pot decide asupra unei acţiuni unilaterale sau colective pentru a da un răspuns decisiv la o situaţii de extremă gravitate. Nu vă gândiţi doar la cazul Kosovo. Ryao Goodman nota pentru Justice and Security alte cazuri care pot fi interpretate drept precedent:

„Invazia Ugandei de către Tanzania în scopul izgonirii de la putere a lui Idi Amin, India a lansat o invazie ca răspuns la masacrarea civililor în Pakistanul de Est, Vietnamul a invadat Cambodgia pentru a izgoni khmerii roşii, India a decis ca avioanele sale de vânătoare să escorteze avioane de transport care să transporte şi paraşuteze în Sri Lanka pentru aprovizionarea populaţiei tamil aflată sub atacul forţelor guvernamentale. Apoi, după încheierea Războiului Rece, în Irak SUA, Franţa şi Marea Britanie au instituit o zonă de interdicţie aeriană pentru a proteja kurzii şi mai apoi şu populaţia şiită...La începutul anilor '90. Comunitatea economică a statelor din Africa de vest a invadat Liberia fără a avea autorizaţia prealabilă a Consiliului de Securitate, repetând mai apoi operaţia în Sierra Leone...“.

3. În caz de blocaj al mecanismelor de decizie în cadrul ONU, urmează - şi să vedem în ce formulă - este oare absolut necesar să apară un nou concept mult mai adoptat noilor condiţii (luând în calcul cele expuse anterior) astfel încă să existe o bază legală teoretică permanentă care să fie inclusă ca atare în legislaţia internaţională şi care să permită organizarea unor acţiuni militare directe în cazuri de urgenţă? Cum poate fi definit un asemenea caz de „extremă urgenţă“? Primul argument evident pare să fie constatarea unor situaţii care, după orice criteriu omenesc acceptabil, intră în categoria crimelor de război sau crimelor împotriva umanităţii: folosirea armelor interzise de convenţiile internaţionale. fie în condiţii de război împotriva unei alte naţiuni, fie în situaţie de război civil.

Sigur că este o discuţie extrem de complicată dar se dovedeşte a fi inevitabilă. În numele conceptului sacrosant de respectare a suveranităţii naţionale pe care se bazează întreaga legislaţie internaţională, trebuie oare tolerate crime împotriva umanităţii doar fiindcă fiecare are dreptul să facă ce vrea acasă la el? Pentru a se da un răspuns clar, imediat şi presupunând în ultimă instanţă folosirea forţei, a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite, garanţie supremă a voinţei naţiunilor în înţelepciunea lor doritoare de pace. Dar avem, din nefericire pentru noi toţi, şi reversul medaliei: dintr-un motiv strict politic, unul sau mai multe dintre statele cu statutul de membru permanent în Consiliul de Securitate blochează propunerea de sancţionare a unei naţiuni cu comportament aberant şi contrazicând legislaţia internaţională. Caz în care cine şi ce are drept să decidă? Este utilă sau nu o asemenea întrebare?

Asta se discută acum în aşteptarea unor dezvoltări ale situaţiei din Siria, aflată acum doar în suspans, nedecisă, nelămurită total, conţinând încă toţi germenii letali ai unui conflict planetar. Asta în versiunea pesimiştilor. Există însă şi alte negocieri, la nivel stratosferic, vizând reanimarea în urgenţă a procesului politic de la Geneva privind rezolvarea situaţiei din Siria, odată cu oferirea unor garanţii date Rusiei, Iranului şi Turciei „pentru ieşirea onorabilă din situaţia actuală“ cum îmi spunea în dimineaţa asta o sursă foarte apropiată de organizarea, la Bruxelles, a celei de-a doua conferinţe cu implicarea ONU privind rezolvarea problemelor umanitare şi reconstrucţiei în Siria (24-25 aprilie).

Personal, cred foarte tare în această variantă, foarte aproape de logica marilor jocuri tradiţionale. Nimeni nu vrea război, dar toată lumea vrea un loc la masa în care se vor decide viitoarele configurări de putere. Doar în cazul improbabil în care aceste negocieri în cadru ultra-restrâns nu vor da rezultate, vom avea posibilitatea să vedem cum participanţii vor începe să-şi dea cu scaunele în cap. Şi nici măcar atunci nu sunt convins că va fi război, ci doar o numărare rituală de cucuie. Şi apoi? Alte negocieri.

Azi, spre exemplu, miniştrii de Externe din UE se întâlnesc în Luxemburg pentru a decide şi asupra formulării unui răspuns comun la nivel european pentru Rusia, răspuns asociat tocmai cu o deschidere pentru viitor:

Nu mai putem continua astfel. Trebuie să creştem presiunea pe Rusia pentru a o face să-şi schimbe atitudinea. Este condiţia sine qua nou pentru rezolvarea conflictului din Siria... Trebuie ca acum Rusia să înţeleagă că după riposta militară trebuie să ne unim eforturile pentru a promova un proces politic în Siria care să permită o ieşire din criză“  - spunea Jacques-Yves Le Drian, ministrul de Externe al Franţei. Semnal către Rusia.

Care va fi răspunsul, vom vedea. Dar, mai întâi, să vedem care va fi poziţia comună europeană.