Jocul abil al Serbiei în drumul spre aderarea la UE: o adevărată provocare pentru România

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Belgradul a făcut progrese istorice în drumul spre aderarea la Uniunea Europeană – dar nu şi-a închis astfel opţiunea rusă.  /  de Rufin Zamfir, analist la Centrul GlobalFocus, specializat pe zona Balcanilor

Articol publicat în Ediţia FP România nr 37 (noiembrie/ decembrie 2013), apărut pe 24 decembrie

A venit la putere cu un discurs pro-european suspectat a fi de faţadă după ce boicotase ani de zile politica de deschidere a fostului preşedinte Boris Tadic. Avea un lung trecut de gafe şi bâlbe în relaţia cu UE şi valorile acesteia. Şi totuşi, preşedintele Tomislav Nikolic, secondat de cabinetul Ivica Dacic, avea să avanseze spre UE într-un an şi jumătate de mandat mai mult decât a făcut-o echipa Tadic în opt ani la conducerea statului.

Puţini credeau că asumarea acelor „concesii dureroase pentru a putea asigura un viitor european, modern Serbiei”, de care vorbea premierul Ivica Dacic, avea să se concretizeze atât de rapid, cu rezultate atât de palpabile. Chiar dacă începutul a fost anevoios, cu declaraţii de deschidere retractate pe etapa următoare, cu schimbarea succesivă a ordinii importanţei acordate „problemei Kosovo” sau „integrării în UE” (cei doi piloni ai politicii externe a Serbiei, indisolubil legaţi unul de altul), procesul de gândire politică a avut o constantă: accederea în UE, ca soluţie pentru rămânerea în modernitate a Serbiei.

Pace internă pentru Europa

Idealul european al Serbiei a fost motorul dialogului de normalizare a relaţiilor cu Kosovo, cel care a impus ritmul extrem de rapid de ardere a etapelor şi cel care a uşurat digestia Acordului Belgrad – Priştina, la toate palierele societăţii sârbeşti. În acest context, acceptarea medierii Înaltului Reprezentant European pentru Securitate şi, mai mult, acceptarea regulilor de dialog impuse de aceasta (ridicarea la cel mai înalt nivel politic, ce avea să „opună“ prim-ministrului sârb pe Hashim Thaci, la acea oră una dintre cele mai hulite persoane la Belgrad) sunt o dovadă în plus a sincerităţii intenţiilor Serbiei de accedere în UE.

O altă dovadă este renunţarea la ambiţiile politice în favoarea păstrării stabilităţii necesare continuării dialogului cu UE. Perspectiva deblocării procesului de aderare la UE, prin obţinerea unei date ferme de demarare a negocierilor, a fost cea care a menţinut în bună măsură stabilitatea scenei politice belgrădene. Nevoia păstrării ritmului de implementare a calendarului cerut de UE a amânat la maximum reaşezarea forţelor în aparatul decizional, acordându-i – în final – timpul necesar pentru acomodare şi pentru ajungerea la o convieţuire fructuoasă în ce priveşte politicile de apropiere de valorile europene.

Dar în complicatul joc de putere în Balcani, politica de apropiere faţă de UE dusă de coaliţia progresist-socialistă cu rădăcini naţionaliste de la Belgrad nu exclude o apropiere accentuată
a sa faţă de Rusia.

Întrebat, în septembrie 2012, dacă „doreşte Rusia o Serbie europeană?”, fostul ambasador rus la Belgrad, influentul Aleksandr Konuzin, tranşa dilema indicând că ţara sa nu vede cooperarea Serbia – UE ca pe o cale alternativă la cooperarea acesteia cu Rusia, ci ca pe o chestiune complementară.

De atunci, dialogul Serbia – Kosovo cu medierea baronesei Catherine Ashton, piatra de încercare pe
care Bruxelles-ul a fixat-o Belgradului pentru a-şi demonstra sinceritatea, a produs un Acord istoric pe calea reconcilierii.

Dar imprevizibilul este un mod de viaţă în Balcani. Când toate păreau clare, cu doar câteva zile înainte de Consiliul UE în care se decidea asupra unei date ferme de începere a negocierilor de
aderare cu Serbia, preşedintele Tomislav Nikolic mai amestecă o dată cărţile: zboară pentru a treia oară într-un an de mandat la Moscova, demonstrând că – atunci când vine vorba de realizarea
intereselor naţionale - ţara sa „îşi păstrează toate opţiunile deschise”.

Bezele cu Rusia

Jocul de apropiere pe care Belgradul îl face în relaţia cu Rusia poate fi asemănat cu una dintre tacticile întâlnite la jocurile de cărţi: miza „la două capete”, urmărirea a două finalităţi diferite, dar care aduc avantaje nete. În această cheie, interesele Belgradului sunt fie obţinerea sprijinului material rus, necesar susţinerii traseului european presărat cu constrângeri, fie securizarea unei „a doua opţiuni”, a unui Plan B pentru viitorul naţiunii, în cazul în care aderarea la UE va intra într-un impas prin neprimirea unei date ferme de începere a negocierilor.

Ca şi la jocul de cărţi, însă, o slabă stăpânire a tehnicilor de joc poate duce la pierderea ambelor oportunităţi. Dialogul cu Moscova nu priveşte direct procesul de evaluare în care Serbia se află la Bruxelles, dar este imposibil de disociat de agenda politică a Belgradului în ce priveşte viitorul Serbiei în Europa. El trădează tactica actualei conduceri a Serbiei de a împleti două linii politice în aparenţă antagonice: începerea procesului de negociere a accederii în UE şi, în acelaşi timp, întărirea parteneriatului economic şi politic cu Rusia.

Ambiţia Serbiei este, declarativ, să ajungă un mediator al intereselor Estului cu Vestul. Dar e posibil ca aceasta să aibă la bază şi o dorinţă de supravieţuire politică izvorâtă din convingerea că doar aşa se poate gestiona intern o populaţie ce îşi doreşte bunăstarea materială a Europei occidentale, dar şi independenţa în gândire şi acţiune în raport cu Occidentul, model pe care Rusia îl reprezintă cel mai bine.

Rezultatele „intermediare” pe care jocul în tandem le-a generat sub umbrela protectoare a Acordului de Parteneriat Strategic ruso-sârb (obţinut în schimbul statutului de proiect de importanţă strategică pentru tronsonul sârb al oleoductului rus South Stream acordat de Belgrad) sunt următoarele:

1. un împrumut de 500 de milioane de euro, necesar finanţării Bugetului Serbiei (bani de salarii şi pensii);

2. un împrumut de 800 de milioane de euro pentru industria transporturilor feroviare;

3. cumpărarea de către Gazprom a 56% din NIS – compania de stat de explorare, extracţie şi procesare a zăcămintelor petroliere;

4. un credit prin care Serbia va cumpăra aparate MIG-29M2 şi sisteme radar, fără să mai evaluăm însemnătatea acordului de investiţii în industriaâ tehnică militară sârbă (se pare că va fi înfiinţat un joint-venture în acest sens).

Apropierea Serbia-Rusia indică, însă, şi un interes particular din partea Moscovei pentru a menţine un contact apropiat cu fostul stat iugoslav. Este perfect posibilă explicarea acestui interes rus tocmai prin conştientizarea potenţialului de lider regional pe care Serbia ar putea să şi-l deblocheze odată cu demararea procesului de aderare la UE. Până atunci, însă, menţinerea în contact a unui stat sârb extrem de receptiv la proiectele economice ruse şi dispus să se apropie din punct de vedere militar de Moscova este un prilej unic pentru Rusia de a rămâne într-o regiune din ce în ce mai controlată de Vest.

Rufin Zamfir este analist la Centrul GlobalFocus, specializat pe zona Balcanilor.

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite