Cum ne apărăm la Marea Neagră - dincolo de mult invocata flotă

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Anterior recentului Summit NATO de la Varşovia, Octavian Manea şi George Vişan au discutat, pentru ediţia curentă a FPR, cu Claudiu Degeratu, expert în politici de securitate, despre necesitatea şi posibilitatea Flotei NATO la Marea Neagră solicitată de România – şi despre ce am avea de făcut, împreună cu alţi riverani, până acolo.


Câteva idei: În următorii ani, umbrela militară rusă din Crimeea se va extinde tot mai mult şi asupra României – iar Turcia devine, dintr-un punct tare, un element vulnerabil. Aşadar, priorităţile României ar fi: protecţie aeriană ofensivă şi sisteme de apărare anti-aeriană, plus componenta maritimă, inclusiv apărare de coastă – plus o forţă de reacţie rapidă naţională, pregătită pentru un război de mare intensitate… Iar NATO are nevoie de un nou concept de operaţii integrate Aer-Apă.

Finalmente: O flotă militară românească modernă este un obiectiv viabil doar pe termen mediu şi lung – 2024/2025. Până atunci, să perfecţionăm conlucrarea regională.

FPR: Cum evaluaţi ameninţarea pe care proliferarea capabilităţilor anti-acces şi de interdicţie regională , aşa-numitele A2/AD, o aduce pe Flancul Estic al NATO? Cum schimbă proliferarea capacităţilor A2/AD în Crimeea geografia controlului în regiunea Mării Negre?

Claudiu Degeratu: Slăbirea capacităţii de proiecţie şi întărire – reinforcement – este principalul efect ale oricărei zone de interdicţie şi excludere. Se reduce semnificativ în special capacitatea aeriană de proiecţie, iar pentru cazul Mării Negre, care este un caz special de interdicţie, se reduce semnificativ şi capacitatea maritimă de proiecţie. Harta ne arată foarte clar un aspect. În Nord, în jurul Kaliningradului, avem o singură zonă de interdicţie a accesului, însă în Marea Neagră avem două, chiar trei: una din Crimeea, alta din Siria, iar acum, după recentele operaţiuni de bombardare efectuate de Federaţia Rusă, vom mai avea una şi în Marea Caspică. Rachetele lansate de ruşi din Marea Caspică au vizat ţinte, foarte apropiate, din Siria, la graniţa cu Turcia. Deci Flancul Sudic se confruntă cu trei zone posibile de interdicţie, efectul fiind reducerea capacităţii de proiecţie aeriană şi maritimă în Marea Neagră, în Mediterana de Est şi în zona Caucaz-Caspica. Spaţiul Mării Negre se află la o rază maximală de 450 de km a unor sisteme desfăşurate în Crimeea. Este o realitate care generează două consecinţe majore. Turcia este marele beneficiar negativ al acestor trei zone de interdicţie. I se reduce capacitatea de proiecţie aeriană şi maritimă în două mări.

Pe de altă parte, în următorii ani, umbrela existentă în Crimeea se va extinde tot mai mult şi asupra României. Trebuie să evaluăm profilul, dar mai ales mobilitatea zonelor de interdicţie. Ce impact vor avea asupra viitorului mediu operaţional? Ne-am concentrat prea mult pe viitorul mediu strategic, dar uităm că Federaţia Rusă are capacitatea de a modifica rapid mediul operaţional în care evoluează în vederea obţinerii unor avantaje strategice. Cazul intervenţiei în Siria este relevant.

Ştim că extinderea zonelor de interdicţie se poate face prin îmbunătăţirea tehnologică a unor sisteme. Dar în Marea Neagră există un factor negativ suplimentar. Pe de-o parte, există sistemele terestre ruse cu o rază de acţiune de 450 de km. În acelaşi timp, avem sistemele navale, pe care, dacă li se asigură o umbrelă de protecţie navală, poţi să le aduci foarte aproape de România, extinzând zona de interdicţie şi mai mult.
De aceea, consider că în Marea Neagră există o probabilitate mai mare ca aria de interdicţie să fie mai mobilă, scalabilă. Dacă facem o analiză tradiţională numai a capabilităţilor, fără a mai discuta despre intenţii, vedem că există deja acest potenţial de extindere a zonelor de interdicţie. Crimeea este liberă, pentru că se află într-un spaţiu maritim.

De aici, două consecinţe pentru ceea ce ar trebui să facă Alianţa. O soluţie se numeşte un nou concept privind operaţiunile Aer-Apă. Conceptul de Air-Sea battle promovat de Statele Unite în Pacific este ideal pentru Marea Neagră, desigur într-o variantă modificată. Diferenţa ar fi aceea că Marea Neagră este un spaţiu închis, iar eficienţa conceptului sporeşte. Altă abordare trebuie să ţină seama că în Marea Neagră vom avea o densitate şi mai mare de asemenea arii de interdicţie. Deci este inerent riscul unor apropieri destul de periculoase a unor sisteme foarte eficiente.

Încă nu ştim care vor fi potenţialele efecte ale escaladării începute cu cele trei regiuni de interdicţie bine înarmate de către Rusia. Se va experimenta mult şi pe Caucaz. Vor putea apărea mici zone de interdicţie în Armenia şi Osetia. Totul se bazează pe un progres tehnologic, pe noi concepte operaţionale militare ruse şi pe extinderea razei de acoperire a rachetelor. În consecinţă, NATO are nevoie de un nou concept de operaţii integrate Aer-Apă.

Pentru Alianţă, o altă consecinţă este aceea că Turcia devine, dintr-un punct tare, un element vulnerabil. Toate dimensiunile sale cardinale sunt acum vulnerabile.

Ceea ce nu ar putea Turcia să facă în materie de proiecţie aeriană şi maritimă s-ar putea să fie nevoie să se facă de pe teritoriul României. Ca soluţie, România ar putea înfiinţa împreună cu Turcia şi Bulgaria un centru de excelenţă regională pentru studierea trendurilor A2/AD. Dar acesta este un lucru care lipseşte din discuţia Alianţei.

Noul mediu operaţional din Marea Neagră schimbă optica de securitate a Turciei, determinând-o să adopte o poziţie de susţinere a iniţiativelor NATO în regiune?

Turcia pare că şi-a schimbat optica de la începutul războiului din Irak, din momentul în care a cerut desfăşurarea de sisteme de rachete Patriot pentru apărarea unor părţi vulnerabile ale teritoriului naţional. Asta ne arată o anumită conştientizare că pe termen scurt şi lung nu va putea să-şi asigure singură protecţia împotriva unor sisteme A2/AD a căror rază de acţiune se extinde progresiv. Chiar dacă va dori să ofere capacitate de proiecţie aeriană şi maritimă, Turcia nu-şi va putea folosi potenţialul maxim fără ajutorul Alianţei. Iar asta presupune un nou concept integrat de operaţii aeriene şi maritime.

În opinia mea, mai este necesar un element: o fuziune a tipului de operaţiuni, o fuziune a activităţilor militare între Bulgaria, România şi Turcia. Cu alte cuvinte, ceea ce nu ar putea Turcia să facă în materie de proiecţie aeriană şi maritimă s-ar putea să fie nevoie să se facă de pe teritoriul României. Aici este partea cea mai delicată, pentru că în mod potenţial România ar putea prelua o serie de sarcini şi obligaţii. Ca ordin de prioritate, România s-ar afla pe un loc 2 în regiunea Mării Negre.

Noi nu avem, însă, o analiză strategică despre ce ar însemna ca România să devină un actor anti-A2/AD. Şi nici în Alianţă nu există. Ca soluţie, România ar putea înfiinţa împreună cu Turcia şi Bulgaria un centru de excelenţă regională pentru studierea trendurilor A2/AD. Dar acesta este un lucru care lipseşte din discuţia Alianţei.

NATO trebuie să pună la punct acest concept aerian-maritim, dar şi să clarifice problema capabilităţilor de protecţie împotriva unor măsuri de acest tip şi, nu în ultimul rând, trebuie să ofere protecţie Alianţei în această zonă. Alianţa nu poate să trimită în Marea Neagră un corp de cinci nave, cum se duc britanicii în zona baltică: Marea Britanie a convenit cu Polonia să asigure securitatea Mării Baltice prin dislocarea pentru un an de zile a cinci nave acolo. Problema noastră este că în Marea Neagră nu o să vină nimeni cu o capacitate maritimă care să fie anti-A2/AD. În consecinţă, priorităţile României cred că ar trebui să fie: protecţie aeriană ofensivă – adică forţe aeriene de atac şi sisteme de apărare anti-aeriană, la care se adaugă componenta maritimă, inclusiv apărarea de coastă. Însă avem nevoie de un centru special de operaţiuni dedicat Mării Negre.

Ne îndreptăm către o eră în care elasticitatea zonelor de interdicţie va fi testată. Inclusiv din perspectiva permisivităţii aliaţilor. Iar bunurile comune regionale sunt în pericol: limitări de trasee comerciale aeriene şi maritime. Pot exista impedimente, şicane de tot felul.

Ce pot face, naţional şi regional, ţările riverane Mării Negre pentru a contrabalansa un comportament turbulent al Moscovei în zonă? Ce poate face NATO?

Capacitatea de protecţie şi apărare aeriană şi partea maritimă trebuie revitalizate urgent. Dacă discutăm despre un concept NATO de integrare a operaţiilor aeriene şi maritime, atunci avem trei dimensiuni: capabilităţile, structura de comandament şi o arhitectură a sistemelor de apărare bazate pe rachete (de exemplu, experienţa americană recomandă o integrare a unor sisteme de tip Aegis, THAAD si Patriot). Fără aceste trei componente asamblate într-o arhitectură coerentă este foarte greu de spus că Alianţa va oferi o soluţie de apărare în regiunea Mării Negre.

Întrebarea este ce poate România să ofere? Turcia a cerut sisteme Patriot, dar a oferit restul. Acolo sistemele Patriot sunt integrate într-o structură naţională compatibilă cu NATO. La fel şi polonezii, Varşovia urmăreşte o integrare bazată pe interoperabilitate.

În general, dacă nu avem o arhitectură clară de apărare a regiunii Mării Negre, dar şi a balticilor, nu vom avea cum să negociem eficient cu Rusia. Şi totuşi, discuţia despre Marea Neagră rămâne scoasă de pe radarul Alianţei. Un motiv îl constituie poziţia specială a Turciei în ultimii 20 de ani. Alianţa a învăţat că Turcia nu acceptă discuţii largi şi amănunţite pe această zonă. Apoi, în Marea Neagră există puţini actori NATO, faţă de Marea Baltică, unde concentrarea mesajelor este alta. Nu în ultimul rând, ţine şi de capacitatea de contribuţie cu capabilităţi a riveranilor.

Degeaba avem subofiţeri instruiţi care merg în Afganistan din unităţi diferite, dacă, de exemplu, Divizia a 2-a de la Craiova nu este în întregime operaţionalizată. România are nevoie de o forţă de reacţie rapidă naţională care să fie pregătită pentru război de mare intensitate. De ce?

Poate România să implementeze planurile privind o Flotă NATO în Marea Neagră?

Într-un fel, există o cale naturală de a ajunge la o flotă NATO multinaţională în regiune. Fiecare ţară trebuie să-şi respecte ţintele de capabilităţi asumate în cadrul Alianţei, standardele asumate comun de operaţionalizare a forţelor. În acest mod am putea interacţiona fără probleme cu Turcia şi Bulgaria. Există un parcurs obişnuit, asumat şi de România.

Dacă ne uităm, însă, în planul de priorităţi al Guvernului şi dacă ne uităm la poziţia dedicată atingerii ţintelor de capabilităţi – acolo scrie zero. Nu ştim, de fapt, nimic: care este stadiul operaţionalizării forţelor, care sunt priorităţile şi nici câţi bani se dau şi nici când se dau pentru diferite programe.

O mare necunoscută la noi este această problemă a progresului privind operaţionalizarea capabilităţilor . Se discută mult, prea mult, de modernizare şi achiziţii şi mult prea puţin despre operaţionalizare. Modernizarea este un capitol mic în interiorul procesului de operaţionalizare. Nu facem modernizarea de dragul modernizării, ci pentru a operaţionaliza o forţă care să fie credibilă. La noi nu se discută despre operaţionalizare.

Iar discuţia ar trebui să se desfăşoare la nivel de divizii şi brigăzi. Degeaba avem subofiţeri instruiţi care merg în Afganistan din unităţi diferite, dacă, de exemplu, Divizia a 2-a de la Craiova nu este în întregime operaţionalizată. România are nevoie de o forţă de reacţie rapidă naţională care să fie pregătită pentru război de mare intensitate. De ce? În România avem un comandament NATO de divizie multinaţională. În acest context, noi trebuie să asigurăm o astfel de divizie. Întrebarea este ce vor găsi forţele NATO care pot fi dislocate aici în materie de forţe operaţionalizate – o brigadă, un batalion? Forţa de reacţie rapidă a NATO înseamnă că în trei zile pot fi dislocaţi 5.000 de oameni în România. Să spunem că această forţă de reacţie rapidă NATO trebuie să opereze în zona Iaşiului. Întrebarea este dacă putem noi să mutăm în trei zile o unitate românească de aceeaşi mărime sau mai mare gata să intre în luptă acolo? Când ne asumăm un comandament pentru reacţie rapidă asta înseamnă că în oglindă trebuie să îl avem pe al nostru – un comandament de nivel de divizie şi forţele necesare.

Polonia s-a angajat că va operaţionaliza două brigăzi din armata naţională până în 2021, pentru a asigura nivelul de corp de armată ce va fi condus de Comandamentul NATO de la Sczecin. Trebuie să fim conştienţi că prezenţa de forţe NATO într-o ţară, plus perspectiva implementării forţelor de reacţie rapidă, influenţează structura de forţe naţionale, o schimbă, generează un impuls reformator. Depinde de noi să preluăm toată direcţia.

Nu cred însă că România, Bulgaria, Ungaria, Cehia şi Slovacia sunt pregătite să discute adoptarea unei noi structuri de forţe naţionale. Polonia şi statele baltice sunt mai avansate din această perspectivă.

Trebuie să observăm şi faptul că în ultimul timp discursul american pune accent nu doar pe articolul 5, ci şi pe articolul 3, unde conceptul principal este cel de self-help. Obligaţia statelor membre este să-şi asigure apărarea. O consecinţă sigură va fi aceea că evaluarea prin prisma procesului de planificare integrată din NATO a progresului privind atingerea ţintelor naţionale de capabilităţi se va face mult mai exigent. Ne vom evalua reciproc despre ce putem face până la faza de reinforcement colectiv. În ţară, nu observ că are loc o reflecţie pe această temă. Din această perspectivă, nivelul de ambiţie din Cartea Albă este minimal, mai puţin angajant chiar decât cel enunţat în perioada 1999-2000, când încă nu eram în NATO. Denotă o lipsă de viziune. Singurul avantaj este Parteneriatul Strategic cu SUA, care dublează permanent iniţiativele NATO. Este o chestiune care ne oferă o perspectivă pe termen scurt şi mediu, dar lucrurile nu sunt deloc sustenabile dacă România nu are o strategie pe termen lung.

În ceea ce priveşte discuţia despre flotă, factual ştim că vrem să modernizăm două din trei fregate, ceea ce înseamnă că intrăm într-o perioadă de modernizare, nu de operaţionalizare. După ce le modernizezi, dacă nu se întâmplă să dureze 10 ani, cum a fost în prima fază, urmează operaţionalizarea şi certificarea că îndeplinim standardele de flotă NATO. Nu exclud riscul ca modernizarea să fie sub standardele necesare. Oricum, asta înseamnă că o flotă militară românească modernă este un obiectiv viabil doar pe termen mediu şi lung – 2024/2025. Scenariul cel mai optimist este de 7-8 ani. Până atunci, ideea de Flotă NATO va însemna o prezenţă militară maritimă ca şi până acum: exerciţii cu Turcia sau cu navele NATO, folosind tot ceea ce nu se află în şantier.

În esenţă, nu poţi să vorbeşti despre o Flotă NATO decât în momentul în care ai această concepţie integrată la nivelul teatrului – aer-apă –, precum şi o clarificare a rolului pe care îl au în această arhitectură diversele componente. În plus, este foarte greu să faci o formaţiune maritimă multinaţională pentru misiuni de apărare colectivă (articol 5) din cauza diverselor limitări/condiţionări politice ale statelor membre.

În acest context, de ce noi dotări militare ar avea nevoie România? 

Nu se poate da un răspuns simplu, pentru că trebuie să ţinem cont că în cazul României factorul surpriză favorizează Federaţia Rusă. Ar trebui avute în vedere sisteme de supraveghere, avertizare şi protecţie pentru regiunea litorală şi protecţie pentru forţele naţionale. În special sisteme ofensive anti-radar şi împotriva tirurilor de precizie. În eventualitatea în care România va decide să achziţioneze încă 12 avioane F-16, acestea, măcar o parte dintre ele, ar trebuie să aibă o configuraţie multirol, specializată pentru un mediu operaţional maritim. Nu trebuie exclusă o analiză a oportunităţii de achiziţie a unor sisteme anti-rachetă tip Patriot. Alte capacităţi ar trebui dezvoltate pentru a asigura susţinerea forţelor aliate dislocate în România, capacităţi de bazare uşor dislocabile, infrastructură protejată şi comunicaţii moderne. Toate acestea implică un efort bugetar foarte mare şi nu este suficient doar un acord politic.

Cine vrea să renegocieze ceva pe OSCE, de fapt, vrea să atenueze efectele unor angajamente de nivel secundar, nu de nivel primar. Principiile fundamentale ies din discuţie. Renunţarea la ele ar fi ca şi cum Moscova s-ar retrage din Consiliul de Securitate al ONU.

Ducând discuţia de securitate la nivelul geo-politic, cine în UE şi NATO putem constata că ar fi de acord cu o renegociere a arhitecturii şi a principiilor securităţii în Europa?

Putem constata că troika elveţiano-sârbo-germană de la preşedinţia OSCE a favorizat mai mult sau mai puţin discret demersurile Moscovei de a promova ideea de reformă a OSCE, în sensul de a deveni un format de securitate colectivă alternativ la NATO. Însă ideea este greu realizabilă şi acceptabilă pentru marea majoritate a ţărilor europene. Germania a desemnat ca special reprezentat în troika OSCE pe Gernot Erler, fost emisar special al Germaniei pentru Rusia, Asia Centrală şi ţările din Parteneriatul Estic – o persoană considerată foarte conciliatoare faţă de poziţia Federaţiei Ruse. Motivaţia unui asemenea sprijin trebuie discutată de la ţară la ţară. De la relaţiile tradiţionale dintre Belgrad şi Moscova până la parteneriatul special dintre Germania şi Federaţia Rusă, toate acestea au fost abil folosite de diplomaţia rusă.

Problema este că principiile care ancorează securitatea europeană sunt, în realitate, cele din Carta ONU. Deci nu prea putem să deschidem o discuţie de genul ăsta, pentru că o să fie respinsă de multe ţări sau vom întâmpina multă reticenţă. Şi la OSCE, şi la ONU, efectele, implicaţiile de nivel secundar sunt mai importante, subsecvente asumării principiilor frumoase. Cine vrea să renegocieze ceva pe OSCE, de fapt, vrea să atenueze efectele unor angajamente de nivel secundar, nu de nivel primar. Principiile fundamentale ies din discuţie. Renunţarea la ele ar fi ca şi cum Moscova s-ar retrage din Consiliul de Securitate al ONU. Interesul Rusiei ţine de stoparea reconfigurării militare a aliaţilor pe flancuri. Chiar dacă procesul nu poate fi stopat, Rusia intenţionează să controleze cumva aceste decizii aliate, printr-un mecanism multilateral. Tot demersul anticipează mai degrabă o posibilă  relansare a negocierilor americano-ruse privind balanţa nucleară şi sistemele de rachete din Europa.

Noutăţile de la Varşovia

Summitul NATO de la Varşovia trebuie să construiască un consens faţă de două etape importante ale adaptării strategice: reasigurarea şi descurajarea. Probabil că aşa se va şi numi, Iniţiativa Varşovia pentru adaptare strategică. Reasigurarea aşa cum a fost iniţiată de americani are viaţă limitată. Primul element livrabil politic de la summit este un consens asupra tipului de descurajare pe care ar trebui să îl facă Alianţa.
Trebuie amintit şi binomul de care Polonia vorbeşte frecvent, la fel şi balticii, noi mai puţin. Pentru ţările din partea de est a Alianţei, dezbaterea  problemelor ridicate de binomul descurajare-apărare va fi un capitol prioritar. Acest aspect este bine asimilat şi de Statele Unite. Restul ţărilor discută mai puţin de apărare. Ar trebui spus că acest aspect a fost tratat formal în ultimul Concept Strategic al NATO. Mutarea accentului pe apărarea teritorială şi clarificarea relaţiei dintre descurajare şi apărare ar putea fi începutul unei dezbateri aliate despre un nou concept strategic.

Trebuie să ne aşteptăm la câteva elemente tangibile: capabilităţi, resurse, dimensiunea regională. Această ultimă componentă este foarte importantă. Capitolul din Conceptul Strategic actual despre reasigurare şi descurajare vizează explicit managementul crizelor, operaţiile de articol 5 şi cele expediţionare de non-articol 5. Acestea sunt prevederi importante, dar dezvoltate pornind de la tipul de misiune.

După criza din Ucraina, aliaţii, cel puţin o parte dintre ei, simt nevoia de a adăuga şi o dimensiune geografică în planificarea apărării. Vom vedea până la ce nivel vor accepta aliaţii să integreze planificarea pe tip de misiuni cu planificarea bazată pe scenarii regionale. Din punct de vedere militar, în binomul descurajare-apărare, în acest moment, partea neclară este cea a apărării. Descurajarea se face prin forţe aliate de reacţie rapidă. Apărarea, însă, este teritorială. Ce lipseşte, şi probabil se va aproba politic, este revitalizarea aşa-numitelor standing defense plans, planuri de apărare permanentă pentru întreg Flancul Estic. Această dimensiune a fost de curând testată prin wargames-urile organizate de RAND Corporation.

Claudiu Degeratu este expert independent în securitate naţională şi internaţională.
 

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite