Vor trăi şi vor fi liberi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
uniunea europeana

Ce Europă vrem? Mai integrată? Globalistă? Naţionalistă? Prinsă între extreme, Europa riscă să se facă zob. Democraţiile la fel. Şi totuşi, Bătrânul Continent ar avea o alternativă. Dacă ar învăţa din experienţa altora.

Ca şi cum electoratele ar accepta-o, Franţa propune combaterea lehamitei faţă de Europa printr-o Uniune mai integrată. Cu condiţia să fie franco-germană. Conservatorii îşi doresc una a naţiunilor. Populiştii revendică alta, strict creştină şi naţionalistă. Prinsă între extreme, Europa nu pare în stare să se mai ridice din genunchi. Democraţiile par gata să se lase zdrobite.

Că, pe moment, Europa e obosită rău, este de acord mai toată lumea. Islamofobii, ca şi progresiştii. Provenind dintre cei din urmă, preşedintele Franţei a cerut marţi, în Parlamentul European, spre a o înviora, grabnica ei reformare. O Europă restructurată ar avea, potrivit lui, fiscalitatea ei, prin care ţări bogate ca Germania le-ar compensa pe cele mai sărace, precum Franţa.

Şi-ar mai avea şi o oştire proprie. Dar, dacă NATO ar lipsi şi-ar fi, deci, realmente nevoie de ea, oare ce-ar urma să apere această armată? Naţiunile europene, parte din care se simt azi ameninţate nu doar din afară, ci, mai ales, din interior? Civilizaţia lor iudeo-creştină?


Sau doar versiunea furios islamizată a unei Europe cotropite de antisemitismul imigraţiei musulmane, precum cel manifestat, mai nou, la Berlin prin maltratarea, pe stradă, a unui evreu recognoscibil, ca purtător de kippa?

Isterizaţi de un progresism care a sfârşit prin a considera graniţele caduce, prin a dispreţui naţiunile şi a relativiza şi dilua valorile culturii europene, mulţi reacţionează prin naţionalism radical şi respingerea de plano a democraţiilor apusene. Dar unde se sfârşeşte patriotismul?

Unde începe un naţionalism sinucigaş? Oare nu în ura faţă de celălalt, care le subminează nu doar libertatea „lor“, ci şi pe „a noastră?“ Sigur, putem repeta la nesfârşit căderile în stupiditate etnocentrică, în demenţă fascistă, în nebunie marxistă şi în hăurile istorice, experimentate de popoarele europene, în negura unei istorii însângerate precum cea a secolului XX.

E preţul prostiei şi needucaţiei, al slabei noastre memorii, al lenei anamnezice şi al frivolităţii cu care aderăm la părelnice salvări.

Ni se oferă, la alegere, posibilitatea de a îngurgita în continuare miturile tembele ale unei defazate stângi antiamericane, contrazicându-se perpetuu, de pildă printr-un pacifism radical care, în final de analiză, autorizează orice genocid. Ne putem lăsa aiuriţi de progresismul militant refulat, pe drept, de tot mai multe electorate occidentale.

Mai putem admite mancurtizarea prin ideologia grotescă a „statului paralel“. Putem cotiza la naţionalismul de grotă al Antenei securistului, la ortodoxism nazisto-bolşevic gen Dughin, la propagandă putinisto-dragniotă. Vom plăti, invariabil, cu libertatea noastră, care e preţul oricăror reşute în neghiobia veacului trecut. E preţul prostiei şi needucaţiei, al slabei noastre memorii, al lenei anamnezice şi al frivolităţii cu care aderăm la părelnice salvări. Sau putem învăţa din istorie.

Şi câştiga, graţie învăţării din experienţa altora, care, deşi loviţi crunt, în loc să se prăbuşească, aşa cum li s-a tot prezis, dau semne să reuşească să se salveze relativ elegant.

Statul evreu îşi celebra miercuri şapte decenii de existenţă, înainte de a marca joi trei sferturi de veac de la disperata răscoală din ghetoul Varşoviei. Fusese iscată de o dorinţă similară celei însufleţindu-i pe tinerii care au populat străzile bucureştene în decembrie 89, strigând în faţa tancurilor şi gloanţelor represiunii: „vom muri şi vom fi liberi“.

Spre deosebire de protestul tinerilor români, năzuind să înscrie România pe traiectoria ţărilor eliberate de jugul comunist, revolta firavelor unităţi de tineri evrei varşovieni n-a putut rămâne paşnică. Hămesiţi, în zdrenţe, dezarmaţi, tinerii rămaşi, în bună parte, fără familii, după succesive deportări, asasinate şi moartea prin boli şi inaniţie a majorităţii din ghetou, au ales să se dezbare de spiritul docilităţii în care fuseseră educaţi şi să pună mâna pe spadă.

S-au unit, deşi, din cauza convingerilor lor disjuncte, chiar antinomice, le-a fost greu să cadă la pace. Au ales, totuşi, să nu se mai lase duşi, ca oile, la tăiere. Deznodământul tragic al răzmeriţei lor purtate cu sticle incendiare şi pistoale ruginite în faţa unor trupe naziste extrem de bine instruite, înarmate şi organizate nu putea să nu le fie clar din capul locului.

Se pune întrebarea, deci, de ce-au luptat, ştiind bine că nu pot învinge? Ar fi fals să se creadă (şi nu puţini dintre ei erau convinşi) că n-aveau de pierdut nimic. Ţelul lor? Să-şi ofere şansa unei morţi demne. Au luptat, săptămâni în şir. Apoi, cu întregul cartier incendiat, rebelii au sucombat aproape in corpore în faţa maşinăriei de război germane.

Dar ar fi greşit să se subestimeze enorma forţă simbolică a rezistenţei lor armate. În faţa monumentului dedicat lor in perimetrul fostului ghetou al Varşoviei a îngenuncheat, în 1970, cancelarul german Willy Brandt, punând, prin gestul său, bazele destinderii europene, care, odată îngropat comunismul sovietic, avea să condiţioneze transcenderea sciziunii Europei.

Pentru israelieni şi strategia lor de a nu mai admite să accepte, pasiv, să li se răpească, vreodată, dreptul la existenţă, revolta din ghetou s-a dovedit o experienţă cheie. Atât statul evreu, cât şi întreaga Europă datorează rezistenţei antitotalitare reclădirea civilizaţiei prăbuşite în Holocaust.

Care n-ar fi fost posibil, în dimensiunile sale terifiante, dacă, anemiaţi de persecuţii, evreii, un popor în bună măsură european, n-ar fi practicat un milenar pacifism radical şi dacă n-ar fi fost prea abundent tentaţi să-şi abandoneze legitimele valori şi aspiraţii naţionale, în favoarea urii de sine.

Văzută din acest unghi, taina surprinzătoarelor sale izbânzi îmi pare că rezidă în capacitatea de a evita, în momente cruciale, dezbaterile false şi sterile, sfâşiind azi surmenatele democraţii europene.

Or, la antipodul naufragiului lor din anii 40 e istoria de incontestabil succes a unui stat modern, dinamic economic, cultural şi tehnico-ştiinţific, care, deşi cu foarte spinoase probleme interne şi externe, deşi veşnic atacat, deşi adesea dezbinat, a reuşit să-şi păstreze deopotrivă orientarea globală, ca şi, vii şi vibrante, naţiunea şi democraţia.

A medita la secretul acestui succes straniu pentru un popor şi mic şi, cândva, aparent epuizat, n-ar trebui să ocolească termenul coexistenţei. În ciuda fracturilor sale, a accidentatei sale traiectorii, Israelul s-a întemeiat, ca stat, nu doar pe o naţiune, cultură şi religie străveche şi pe opţiunea pentru libertate, ci şi pe o educaţie esenţialmente integratoare, menită să armonizeze cele mai diverse categorii de cetăţeni şi cele mai variate grupuri confesionale, rasiale, etnice şi religioase.

Văzută din acest unghi, taina surpinzătoarelor sale izbânzi îmi pare că rezidă în capacitatea de a evita, în momente cruciale, dezbaterile false şi sterile, sfâşiind azi surmenatele democraţii europene.

Concomitent, energia ieşită din comun, de care se bucură acest popor, pare a fi tocmai efectul unei vocaţii civilizatoare, care nu face casă bună nici cu nelibertatea şi nici cu ura de sine, cuplate cu asumarea de valori garantând drepturi deopotrivă naţiunii, religiilor şi fiecăruia în parte, chiar şi ateilor, drepturi deduse din Scriptura dispreţuită azi de prea mulţi europeni. De a accepta coexistenţa, nu doar cu Celălalt, ci, nu în ultimul rând, cu D-zeu, cel evacuat din constituţia europeană.

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite