„Vinerea neagră” la Paris

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Amploarea tragediei sângeroase petrecute în seara zilei de 13 noiembrie la Paris pare să înceapă să-i trezească la realitate pe actorii implicaţi într-o măsură sau alta în războiul haotic purtat împotriva Statului Islamic, soldat până în prezent cu sute de mii de morţi şi de refugiaţi. Spun „pare”, deoarece nimic nu este sigur într-un conflict care durează de prea multă vreme şi care nu dă semne că va înceta prea curând.

Pentru prima oară de la debutul intervenţiei sale militare în Siria şi nordul Irakului, alături de forţele bombasticei, dar ineficientei, coaliţii „împotriva terorii”, Franţa, prin glasul preşedintelui Hollande, anunţa că, din acest moment, se află în război cu Statul Islamic, iar prin cel al premierului său, că „va lovi acest duşman jihadist pentru a-l distruge (s. n.) în Franţa, Europa, Siria şi Irak”. Dar, până în seara zilei de vineri, 13 noiembrie, pentru ce l-a lovit? Ca să-i învineţească un ochi? Ca să-i facă pe luptătorii islamişti angajaţi într-un război total împotriva Occidentului să se poarte mai frumos în viitor? Iar aceste întrebări nu se referă numai la Franţa, ci la toţi membrii coaliţiei închegate de americani, care au transformat dramele profunde ale popoarelor din Orientul Mijlociu şi nordul Africii într-o tragi-comedie sinistră al cărei punct culminant este Siria, unde preşedintele Asad, alături de aliaţii săi: Iran, Rusia şi gruparea libaneză Hezbollah, luptă atât împotriva miliţiilor potrivnice regimului său dictatorial, cât şi împotriva Statului Islamic împotriva căruia luptă şi adversarii săi, deveniţi aliaţi conjuncturali: Statele Unite, Franţa, Australia, Canada, Turcia, Bahrain, Arabia Saudită, Iordania, Emiratele Arabe Unite şi miliţiile kurde (pe care aviaţia turcă le mai bombardează din când în când), fără să uităm de Israel care desfăşoară sporadic raiduri aeriene asupra unor ţinte din teritoriul sirian.

O astfel de situaţie confuză şi absurdă s-a preschimbat astăzi într-un nod gordian pe care Statele Unite şi aliaţii săi din linia întâi, din raţiuni greu de descifrat deocamdată, se prefac doar că vor să-l descâlcească (nicidecum să-l taie, precum Alexandru cel Mare), bombardând pietre şi încercând printr-o retorică eroico-optimistă să minimalizeze haosul în pragul căruia s-ar putea afla, într-un viitor poate mai apropiat decât ne-am putea închipui, întreaga lume.

Dincolo de diplomaţie, până acum sterilă, şi de retorici înălţătoare, fals motivante, realitatea crudă ne dovedeşte că:

1) în ciuda diverselor catalogări dispreţuitoare care i se aplică, Statul Islamic şi-a depăşit condiţia iniţială de grupare jihadistă internaţională, devenind un stat, chiar dacă încă în fază embrionară, care controlează un teritoriu, are o ideologie clară, o structură de comandă şi o armată alcătuită din luptători antrenaţi la cele mai înalte standarde de ofiţeri cu experienţă, mulţi proveniţi din fosta armată a lui Saddam, şi pregătiţi să poarte un război care îmbină tacticile istorice ale islamului din perioada sa de expansiune, demult uitate sau trecute cu vederea, cu metodele războiului modern, şi că

2) lumea se confruntă cu o problemă majoră, extrem de complicată, complexă şi imprevizibilă, cea a migraţiei musulmane în masă, determinată mai ales de precaritate, violenţă şi moarte, ale cărei consecinţe economice, sociale şi politice sunt greu de anticipat.

După atacul asupra Parisului, soldat cu aproape cinci sute de morţi şi răniţi, liderii lumii par puşi pe fapte mari, dar „pourvu que ça dure”, după cum spunea Letizia Bonaparte, altfel Europa riscă să se preschimbe, foarte curând, într-un teatru de război sau, dacă nu, într-un lagăr de lagăre „libere” înconjurate de garduri şi sârmă ghimpată. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite