UE şi evaziunea fiscală. Unde se termină drepturile noastre?

Opinia generală despre evaziunea fiscală este negativă. Justiţia consemnează şi ea calitate infracţională a fenomenului. Aşadar, la prima vedere ar fi simplu să aplaudăm dorinţa Uniunii Europene de a lua toate măsurile posibile pentru a combate acest fenomen. Privită însă în adâncimea sa, definiţiile pe care birocraţii europeni le dau evaziunii fiscale, tind să depăşească cadrul legal şi să invadeze un spaţiu intim a cetăţenilor din UE.

Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune – un aforism pe care iubita mea profesoară de limba engleză l-a enunţat unor copii cu o vârstă prea fragedă pentru a-i înţelege sensul, însă suficient de devreme cât să rămână în adâncul minţii ca fiind un mare adevăr. Astăzi, mai mult decât oricând, e uşor de înţeles motivul pentru care compar intenţiile aparent bune ale UE în lupta sa pentru supravieţuire şi finanţare, cu cele care pot provoca o deziluzie generală.

Istoria a consemnat că acele momente de crize politice, sociale, economice sau ideologice (ideologia este mai degrabă o faţadă romanţată) în care vechea ordine a fost răstunată de nou, motivaţia oarbă de a face dreptate cu orice preţ a costat vieţi, a declanşat adevărate vânători de vrăjitoare, şi cel mai important: a cauzat victime colaterale. Inutil să facem o mică incursiune într-o istorie recentă a ţării noastre, când în numele poporului şi a binelui colectiv se realiza ceea ce s-a numit naţionalizare, o aşa zisă legitimă preluare a bunurilor în exces de la ceţăţenii din clasa de mijloc şi cea de sus, pentru reglarea echilibrului social cu pătura de jos a societăţii. Sună corect? Da, de ce nu. Susţinută şi de o propagandă bine pusă la punct, despre burghezii ce sug sângele poporului muncitor, şi iată cum statul poate căpăta o alură de Robin Hood.

Ceea ce s-a întâmplat în Cipru nu a părut departe de scenariul mai sus menţionat. Din păcate însă, popoarele occidentale nu au apropiata amintere a unui jaf naţional în numele poporului şi din ceea ce am putut observa, chiar şi proprii concetăţeni au tendinţa să memoreze selectiv pagini gri din istoria noastră.

Aşadar, UE vrea control absolut asupra informaţiei despre orice venituri care pleacă din ţara de origine a unui cetăţean european şi se instalează într-o instituţie bancară dintr-un aşa zis paradis fiscal al Europei: fie cele 5 state non-UE (Elveţia, Monaco, Andorra, Liechenstein, San Marino) sau Luxembourg şi Austria (cea din urmă inclusă pentru că garantează secretul bancar şi refuză să adere la orice tratat care să o oblige în a divulga acest lucru). Dacă până recent se discuta despre veniturile ilicite, sau cele ale căror provenienţă este greu de justificat, ca făcând parte din evaziunea fiscală, astăzi la Consiliul European se vobeşte de moşteniri, alocaţii, depozite, pensii, fonduri de investiţii şi cea mai importantă sintagmă: alte instrumente financiare ingenioase. Ultimele cuvinte sunt exact portiţa prin care nimic nu va mai scăpa de sub control, şi va putea fi încadrat în această categorie.

Iată că ne găsim în faţa unei mari dileme de moralitate şi îngrijorare faţă de vremurile ce vor veni. Obligaţiile noastre ca cetăţeni reprezintă şi cotizaţiile pe care le facem statului prin taxele pe care le plătim. În acest mod, putem înţelege cetăţenia şi ca un membership pentru care noi plătim, în schimbul beneficiilor pe care clubul numit STAT ni le oferă. Cu toate acestea, avem libertatea de a ne folosi de bunurile noaste în modul pe care îl alegem potrivit. Mă îndoiesc că statele europene şi organismul numit UE îşi bazează previziunile bugetare pe moşteniri, fonduri de inveştii sau alocaţii (şi aici ne referim la fondurile pe care cineva le alocă unei alte persoane, de obicei copil sau partener de viaţă pentru cheltuielile acestuia). Dar în acest moment de criză profundă în care bugetul UE încă nu este aprobat, se pare că necesitatea de a obţine finanţe depăşeste orice limite. Este adevărat că sume uriaşe circulă dintr-un stat în altul, dintre care unele sunt obţinute fraudulos, altele sunt pur şi simplu alegerea cetăţeanului de a-şi depozita economiile în modul cel mai avantajos. Este o alegere, o investiţie, nimeni şi nimic nu ar trebui să aibă dreptul de ne priva de acest drept.

Tragedia Ciprului a venit la pachet cu veşnicele lamentări propagandistice despre magnaţii care îşi privează statul de taxele obţinute pe veniturile lor, alegând paradisurile fiscale. Este o poveste populistă cu substrat real desigur, care însă ascunde adevăratele nereguli în luarea unor astfel de măsuri despotice. Boris poate a pierdut 50 de milioane de Euro din cele 100 pe care le are, rămânând tot un om bogat, dar ce ne facem cu acei oameni din clasa de mijloc care au economisit o viaţa întreagă şi care s-au trezit într-o clipă martori impasibili ai unui jaf comis asupra muncii lor, de către propriul stat.

Toţi dorim diminuarea furturilor şi a tuturor îmbogăţirilor nelegitime care au avut loc cu precădere în spaţiul de influenţă comunisto-sovietic. Cu toate acestea, acţiuni pripite şi grăbite care doresc a acoperi incompenţe mai vechi nu pot fi tolerate într-o societate care se vrea a fi un etalon de democraţie şi libertate pentru întreaga lume.