Trupele ruse, Navalnîi, vestul şi Ucraina

FOTO Shutterstock

Ce fac masările de trupe ruse la frontiera Ucrainei? Dar vestul, în reacţie la sporul tensiunilor din zonă şi la regimul de exterminare la care V. Putin îl supune pe adversarul său politic principal, Alexei Navalnîi?

Observatorii politicii occidentali dau din colţ în colţ încercând să explice aparent absurdul comportament al regimului preşedintelui rus Putin. Kremlinul şi-a remasat trupele la frontiera ucraineană. S-a reîncălzit, astfel, perceptibil, conflictul îngheţat creat din 2014, după anexarea de către Putin a Crimeii şi invadarea Ucrainei răsăritene soldate cu secesiunea Donbasului. Atunci, Rusia pedepsise Ucraina pentru opţiunea ei prodemocratică şi prooccidentală. Suferinţele pricinuite de ţarul neostalinist spaţiului postsovietic în această sângerândă regiune s-a soldat între timp cu peste 13.000 de morţi, în majoritate ucraineni.

Ca în Moldova românească, ori în zonele împinse de Moscova să fie ”separatiste”, ale Georgiei, conflictul cu Ucraina ajunsese, cu sprijinul medierilor franco-germane, mereu obsecvioase faţă de Putin, aproape de îngheţarea lor definitivă. De ce să fie reaprins?

Războiul hibrid şi perplexitatea apuseană

Ca de obicei, conflictul e însoţit de ample eforturi propagandistice şi dezinformative. Moscova dezminte că armata rusă ameninţă Ucraina. Or, această ameninţare e incontestabilă. Se vede clar nu doar din avion, ci şi din sateliţi. Au zărit-o şi desluşit-o până şi americanii administraţiei Biden, parcă mai preocupată de pandemie, de criza refugiaţilor de la frontiera meridională americană şi de împăcarea cât mai rapidă cu aliaţii Rusiei de la Teheran, decât cu rezolvarea marilor probleme ale globului. Iar Rusia afirmă că ar face doar ”exerciţii”. 

Totuşi, americanii ştiu ce înseamnă ”aceste exerciţii”. Washingtonul relevă, ca atare, aparent credibil, că Moscova încearcă să intimideze Kievul. Reacţia altor lideri occidentali, de la premierul britanic Boris Johnson şi secretarul general al NATO, Stoltenberg, la oficialii UE gen Josep Borrell e cvasiidentică. Toată lumea îşi exprimă solidaritatea cu victima încercării de intimidare şi solicită politicos explicaţii făptaşului. Dar nimeni nu mişcă un deget. 

Mobilul aparent al noilor tensiuni

Dar care să fie miza lui Putin ? Nu e exclus, desigur, ca ţarul să vrea ”să-şi extindă cuceririle, să-şi amelioreze accesul la Crimeea, să cimenteze divizarea Ucrainei şi să-şi finalizeze proiectul Nova Rusia”, după cum aprecia recent un comentator al ziarului german Süddeutsche Zeitung. 

Dar de ce să profite el tocmai acum de ”momentul prielnic” al crizei corona, invocat de editorialistul bavarez, spre a edifica noua Rusie în estul Ucrainei”? 

Şi de ce e cotat ca ”prielnic” tocmai acest moment? S-a spus că pandemia ar fi absorbit întreaga atenţie a vestului. Or, ”neatenţia” lui, la şapte ani de la prima invadare a teritoriului ucrainean are şi alte cauze, interne. Unele, care sporesc propensiunea spre tiranie a multora, în est. Ca şi neînţelegerea în vest a adevăratelor motive ale noului recurs la forţă al dictatorului rus. 

Adevărata Rusie şi legea ei fundamentală

Construcţia statală mafiotă a celui din urmă e întemeiată pe forţa brută a naşului suprem şi pe disciplina prin frică indusă şi oligarhiei ruse şi supuşilor marilor mafioţi cu instrumentul represiunii şi al groazei iscate şi exercitate de serviciile secrete controlate de Kremlin.

În acest eşafodaj putinist, orice spirit liber manifestându-se necontrolat de ciracii regimului mafiot e cotat de sistem ca periculos la superlativ. Căci riposta liberă, verbală, poate produce mobilizare populară internă şi răsturna mai lesne decât orice piramida avându-l în vârf pe împăratul devoalat ca gol de către criticul său neintimidat, nedomolit şi nepotolit.

Prin contrast, în ciuda sancţiunilor lor oricum prea slabe, inconsecvent aplicate şi deci insuficient de disuasive, nu rezidă pentru Kremlin niciun pericol acut din partea puterilor occidentale. Care, concesive, dezechilibrate şi debusolate de pandemie şi de restricţiile încălcând masiv drepturile omului, sunt încă, în mare, democratice şi deci şi paşnice şi înclinate să înţeleagă greşit opţiunile adesea iraţionale ale unor lideri autoritari, sau totalitari, care nu trebuie să dea socoteală. 

Cu totul altul e impactul enorm asupra Rusiei al unui activist anticorupţie ca Navalnîi. Deschisa lui sfidare a regimului fricii poate irumpe cu violenţa unui vulcan uriaş. Ca deţinut de conştiinţă revenit de bună voie, deci eroic, într-o Rusie care a încercat să-l asasineze, Navalnîi s-a transformat într-o ameninţare directă, concretă, imediată şi necanalizabilă. Întrucât nu poate fi dezavuat, propagandistic, ca un laş, chitit să se căpătuiască, iar dezinformarea privind presupusul lui ”extremism” s-a fumat şi nu mai ameţeşte decât un segment gata spălate pe creier, provocarea crescândei sale susţineri a devenit maximă pentru tiran. 

La cântarul ameninţărilor, talgerul cu Navalnîi atârnă mai greu

Asta, deşi exponentul primejdiei a fost expediat după gratii. Căci în lumea informaţională, globalizată, regimul poate calma mai degrabă vestul cu promisiuni goale, decât neutraliza ”ameninţarea” Navalnîi prin simpla ei recludere. Întrucât o închisoare normală nu ajută la desfiinţarea unui om hotărât, sănătos şi excelent conectat, Navalnîi a fost trimis într-o colonie penitenciară ştiută de experţi ca una de distrugere morală şi psihică, obţinută prin aşa-zisa tortură ”curată”, înainte ca ruperea deţinutului de conştiinţă să devină fizică. În aceste condiţii, Navalnîi, s-a îmbolnăvit şi e din ce în ce mai rău. În indiferenţa cvasigenerală a vestului, a declanşat, logic, o grevă a foamei menită să-l apere cât de cât de regimul de exterminare la care-l supune Kremlinul. 

Spre a estompa ecourile acestei crime, regimul de la Moscova e foarte posibil să fi estimat necesară declanşarea unei ample diversiuni externe, sub forma un tir de baraj militar. 

Căci, în ciuda nepăsării generate de pandemie şi de tot mai autodistructiva angrenare a vestului în cultura anulării şi în războiul cu tentaculele extremismului de stânga apusean, posibila exterminare a lui Navalnîi ar risca să genereze ample proteste revoluţionare. Pe cale de consecinţă, talgerul cântarului cu vestul pe el ar redeveni greu şi ar putea antrena şi consecinţe politice şi economice serioase pentru regimul dictatorului. Or, nimic nu poate promova mai eficient succesul intern şi extern al delestării cântarului, decât înscenarea unei noi aventuri militare. 

De pildă, în estul Ucrainei. O ”miraculoasă” dezamorsare a părelnicei crize militare, artificial create şi convenabil escaladate, ar genera o uşurare globală. Spiritele încinse de Navalnîi s-ar răcori, subit, văzându-i pe liderii occidentali convinşi că ar fi salvat, ca la München, în 1938, ”pacea, în timpurile noastre”. Sub imperiul relaxării generale s-ar înlătura pericolul unui conflict de proporţii cu un vest ai cărui guvernanţi au semnalizat, oricum, că nu sunt înclinaţi să ia, faţă de tiraniile răsăritene, decât decizii bazate pe politica lor externă, nu şi pe crimele lor interne. 

Astfel, deteriorarea dramatică a situaţiei drepturilor omului peste tot în lume, deplânsă mai nou de amnisty international, nu i-a determinat pe liderii europeni să schimbe foaia. Dregătorii UE n-au evitat să se înjosească printr-o vizită jenantă în Turcia lui Erdogan, aşa cum coordonatorul diplomaţiei, Borrell, nu s-a dat în lături să se lase grobian şi ruşinos umilit la Moscova de oficiali ruşi ca Serghei Lavrov, sinucigaşa autumilire occidentală fiind un fenomen vechi. 

Fundalul crizei dezvăluie secretul aplanării ei

Concesia făcută în 2008 de Germania lui Merkel şi America lui Bush regimului Putin, de a refuza aderarea Kievului la NATO, a prefaţat invadarea Ucrainei în 2014. Hatârurile apusene ulterioare, de care au beneficiat tiraniile răsăritene sub Obama şi cuplul Macron-Merkel, n-au ameliorat situaţia. Iar predictibilitatea administraţiei Biden, precum şi împăciuitorismul profesat de oficialii ei obsedaţi să se arate cât mai concesivi faţă de aliaţii iranieni ai Rusiei, ar putea să fi condiţionat şi dorinţa lui Putin de a testa noul Washington post-trumpist, Moscova ştiind că mai-marii SUA nu prea îndrăznesc să tulbure apele, admiţând aderarea Ucrainei la NATO. 

Calculul rusesc pare să fi ieşit. Şeful NATO, Jens Stoltenberg, n-a răspuns disperatei cereri de aderare la alianţă a preşedintelui ucrainean Zelenski. Potrivit căruia doar deschiderea accesului Ucrainei la NATO ar pune capăt conflictului cu separatiştii din estul ţării şi doar întărirea prezenţei militare nordatlantice la Marea Neagră ar ”descuraja puternic” Moscova. 

Zelenski are dreptate. Dar visează cu ochii deschişi. Din vest n-a primit, la schimb, decât tweet-uri de susţinere (a suveranităţii şi a integrităţii teritoriale) goale ca o sticlă de bere dată pe gât de un ins rău însetat, după zile de rătăciri în deşert. 

Chiar dacă Rusia crede că s-ar putea bizui, parţial, pe strategica ei alianţă cu China comunistă, cu Iranul şi cu Turcia, vestul continuă, în ciuda sancţiunilor apusene, să fie enorm de important pentru Moscova. 

Încât, numai avertismentul occidental credibil cu noi sancţiuni şi consecinţe militare şi economice realmente aspre, dureroase, chiar dezastruoase pentru Moscova, ar fi de natură să facă Kremlinul mai paşnic şi mai dispus la un dialog autentic. Orice altceva e fie timp pierdut, fie o gură de aer generos oferită implacabililor inamici nu doar ai lui Navalnîi şi ai Ucrainei, ci şi ai vestului şi ai democraţiei. 

Dar decizia lansării acestui avertisment credibil ar presupune presiuni politice interne mari, în speţă, o mobilizare exemplară a societăţilor occidentale. Dar ar fi ea posibilă? 

Greu de crezut. Conştiinţa lumii doarme, e amorţită, sforăie, se sufocă, agonizează.

Petre M. Iancu