Thanks!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Susţinătorii Brexit au sărbătorit în faţa Parlamentului din Londra separarea Marii Britanie de Uniunea Europeană. FOTO EPA-EFE
Susţinătorii Brexit au sărbătorit în faţa Parlamentului din Londra separarea Marii Britanie de Uniunea Europeană. FOTO EPA-EFE

Orice utopie îşi nefericeşte supuşii prin programul de lucru. E dat utopiilor să se nască vorbind de fericire şi, tot lor, să se ferească, din prima zi, de întîlnirea cu adevărul. La insistenţele Uniunii Europene, confruntarea cu realitatea a fost amînată, aşa cum trimiţi acasă un petiţionar fără pile. Ea a venit abia vineri 31 ianuarie 2020.

Pentru prima oară într-o istorie de laminat lumi paralele, un referendum pierdut de UE n-a mai putut fi ignorat sau reprogramat. După trei ani şi jumătate de înot prin zoaie procedurale, votul naţiunii britanice a devenit lege. Regatul Unit a părăsit UE. Pentru britanici, reîncepe experienţa auto-guvernării suverane. Pentru UE, se încheie o lungă carieră de călăuză infailibilă. De acum înainte, nimeni nu mai poate încuraja confuzia între Bruxelles şi Vatican. Ceaţa s-a ridicat. Continentul e izolat.

Adevărul injectat de recucerirea independenţei britanice e o bază de calcul dezastruoasă pentru UE. Nici un alt stat nu e silit să o adopte dar toată lumea a notat existenţa ei şi îşi va pune, măcar în buncărul ultrasecret al conştiinţei, cîteva întrebări inadmisibile oficial. Rezumînd drastic: de ce? cum? prin cine? de cînd? pînă cînd? încotro? la ce bun? cu ce gînd? pe ce bază? ce-aţi avut? ce-am pierdut? are you all right? noi ce facem? La un loc: unde sîntem? Răspunsul e clar: la începutul viitorului. Dar nu e accesibil UE şi cere o explicaţie brutală.

Rău botezata elită intelectual-politică europeană a susţinut şi continuă să susţină că naţiunile sînt ultima piedică în calea perfecţiunii. Că ştergerea graniţelor, incapacitarea guvernelor şi a parlamentelor, relativizarea alegerilor şi denaturarea puterii judecătoreşti sînt trepte obligatorii spre desăvîrşirea societăţilor umane. În locul lor, un slogan sufocant şi o practică anexionistă: mai multă Europă! Aplicînd acest program de interminabil mesianism birocratic, UE a călcat apăsat pe rădăcinile democraţiei europene. Din motive care ţin de tradiţia locală a libertăţii şi de exercitarea ei în ultimii aproximativ 800 de ani, britanicii au simţit primii botina fină pe gît. În ciuda relatărilor contrare, bunul simţ britanic a avut destulă răbdare.  

Pe 1 ianuarie 1973, cînd ţara lor a intrat în Comunitatea Europeană, britanicii ştiau că s-au asociat unei iniţiative de cooperare economică. Însă, prietenia dirijată e preambulul prizonieratului. În 1992, după Tratatul de la Maastricht, fosta asociaţie benevolă devenea Uniunea Europeană - un proiect politic menit să absoarbă puterea investită de alegători în statele naţionale. În următorii 25 de ani, britanicii au aflat că UE practică abil şi constant sechestrarea de state naţionale. De aici, cîteva noutăţi bizare. Între ele, dreptul de a-ţi alege conducătorii degeaba, într-o ţară condusă, din afară, de birocraţi necunoscuţi şi neconcediabili care fac legea şi schimbă cutumele juridice în fiecare stat membru UE.

Însă cazul britanic e complicat şi, la ambele capete, trucat. Ipoteza naivităţii britanice e o legendă. Lumea sus-pusă ştia bine ce e şi ce va deveni ”proiectul european”. Iar lumea de jos e exact atît de remorcabilă pe cît o vor presa şi interesele clasei conducătoare. Aşa cum o arată documente îndelung ignorate, lumea politică britanică era avertizată. În noiembrie 1962, cu 11 ani înainte de afilierea la Comunitatea Europeană, doi foşti prim-miniştri descriau profetic natura ”proiectului european”.

Anthony Eden, vorbind de sub colbul aşternut peste dezbaterile din Camera Lorzilor:

Nu accept ideea după care, nealăturîndu-se unei Federaţii Europene, Marea Britanie respinge Europa. În definitiv, ce am dat noi civilizaţiei europene? Arta autoguvernării într-o societate de oameni liberi. Dacă ne alăturăm aranjamentelor economice ale Comunităţii Europene, vom fi tîrîţi într-un proiect politic străin de noi.”

Şi, în aceeaşi dezbatere, Clement Attlee:

Am citit atent Tratatul de la Roma (fundaţia juridică a proiectului european). În el se găseşte o concepţie complet diferită de a noastră. Pentru noi, puterea Parlamentului e sacră. Pe Continent, lucrurile nu stau la fel. În plus, noi am privit mereu în afară. Integrarea europeană ar fi un pas înapoi. Dacă ne alăturăm Comunităţii Europene, intrăm într-o oganizaţie care priveşte înăuntru, nu în afară.”

Doi mari lideri britanici înţeleseseră perfect natura şi intenţiile Comunităţii Europene. Şi, peste toate, provincialismul ei apăsat, cultivator de închidere - cel puţin pînă la pseudo-deschiderea practicată de A. Merkel, cu milionul ei de migranţi. Însă, atunci, la fel ca azi, aparatul de propagandă şi-a făcut datoria şi a băgat în capul alegătorilor convingerea că ”proiectul european” e o staţiune balneară. Britanicii de rînd au descoperit adevărul mai tîrziu, după o experienţă de 47 ani, sub regim legal-administrativ UE.   

Britanicii au înţeles ceva insuportabil şi incompatibil cu tradiţia libertăţii. Britanicii au realizat că nu mai decid cine îi guvernează, cine îi judecă şi cine le intră în ţară. Revolta s-a aprins, a ars răbdător şi, în 2016, a făcut scrum alianţa pro-UE care domina Parlamentul, media, universităţile şi minţile trecute prin reeducare progresistă. După un referendum, două alegeri generale şi trei v, sistemul a fost doborît, sub acuzaţia de cedare de suveranitate.

Brexitul a discreditat Uniunea Europeană dar asta nu reduce meritele excepţionale în materie ale UE. Insistînd maniacal asupra consecinţelor economice ale Brexitului, UE a încercat să camufleze natura reală a conflictului. Toate profeţiile sinistre lansate de UE & Les Amis s-au dovedit snoave inepte. După Brexit, Marea Britanie nu face cozi la alimente, n-a rămas fără medicamente, nu a sărăcit brusc şi nu a fost părăsită de cetăţeni scîrbiţi de mizerie. Pînă şi relieful a rămas neschimbat, nemaivorbind de ploaie şi asociatul ei culinar, fish & chips. UE s-a chinuit prosteşte să ascundă cea mai importantă descoperire provocată de Brexit: oamenii nu sînt pioni alimentari şi nu votează din stomac.

Britanicii au decis ce au decis tocmai pentru a putea decide ce vor să decidă şi de acum înainte. Tocmai asta adună material exploziv la fundaţia UE. Oricît ne-ar muta privirile în altă parte, propaganda de casă nu poate face nevăzută răvăşeala peisajului continental. UE a cumpărat sau condiţionat aproape toate guvernele europene, e, într-un fel sau altul, la putere în aproape fiecare stat membru, are la picioare presa, controlează educaţia publică şi, cu toate astea, pierde procente sau alegeri în aproape fiecare stat membru.

Desprinderea britanică de UE e o victorie toxică pentru inginerii viitoarei apoteoze a Europe Unite de gîndirea unică. În absenţa pragmatismului şi a ororii britanice de ideologii, Germania şi Franţa îşi vor face de cap. Acum, cînd doar 15% din PIB-ul UE vin din state non-euro, moneda unică va fi împinsă pentru a anexa şi alte economii încă ne-escrocate în beneficiu german. Franţa şi Germania vor fi libere să se bată pentru tronul unui Imperiu marginal, departe de scena pe care are loc singura dramă care contează: coliziunea chino-americană.

Predica guvernării globale a căzut în gol. Marea Britanie e globală de 300 de ani, face comerţ mondial şi oferă cel mai respectat service financiar şi legal al lumii.

N-ar trebui să uităm că britanicii au încercat să dilueze mania autoritară franco-germană, presînd pentru admiterea noastră şi a altor estici în UE. Pariul strategic spunea că lărgirea va diminua puterea centrului. A fost un calcul logic, dar greşit, într-o organizaţie pusă, din toate genele, pe refacerea unaninimităţii tăcute a platoului european.

UE a înaintat dincolo de linia fără întoarcere. Confuzia premeditată între UE şi Europa continuă să facă serviciul de argument suprem, deşi e un fals de amator care agită, în faţa criticilor, o carte de identitate semnată Vermeer. În contul acestui suprapuneri frauduloase, UE finanţează proiecte în majoritate utile, asigură buna întreţinere a camerei de ecou ONG şi declară fascistă orice formă de viaţă politică autonomă. Supremaţia UE devine, astfel, trista reconfirmare a principiului nedemocratic european. După falimentul comunismului, secolul XXI începe cu rătăcirea premergătoare naufragiului liberal-progresist.

UE constuieşte un edificiu post-democratic, pe un continent pentru care democraţia e o noutate încă fragilă. 75 de ani sînt o clipă. Rolul istoric neînţeles al UE pare să stea în fraza care încheie povestea Europei - povestea unei lumi care n-a reuşit niciodată să blocheze magnetismul chemării autoritare. Cu UE, am cîştigat fonduri, la paritate cu libertatea de a ne conforma turmatic. Din nou. Cu deosebirea că, de data asta, e  şic şi elitar. Ceea ce îmbracă pastila în zahăr şi ne împiedică să observăm că UE conduce prin decret, că a re-instaurat delictul de opinie, urmat de concediere şi ostracizare. Critica, dezacordul şi chiar expresia liberă a ipotezelor sînt interzise. Am atins momentul în care numai orbii voluntari neagă asemănarea de profil ideologic Bruxelles-Kremlin.

Brexit înseamnă că enormul cortegiu UE s-a lovit de insula pe care tronează o nucă tare. Predica guvernării globale a căzut în gol. Marea Britanie e globală de 300 de ani, face comerţ mondial şi oferă cel mai respectat service financiar şi legal al lumii. Bonaparte şi, după el, De Gaulle  au vorbit cu cap cînd au remarcat că insula de dincolo de Mînecă e locuită de o naţie de prăvăliaşi care nu se dizolvă uşor. Lor le datorăm rezistenţa prin democraţie, în vremuri care trag să plaseze democraţia sub anestezie generală.

Thanks!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite