SUA aplică în estul Europei strategia blocadei regionale. „România, ultimul pilon al noii Cortine de Fier“

SUA pun în practică în Europa planul „conduce din spate“ pentru a crea un „cordon sanitar antirusesc“ în care România va fi o piesă de bază, scrie Andrew Korybko pentru agenţia rusă Sputnik News.

Statele Unite încurajează fostele puteri regionale să-i sprijine strategia de a crea un „cordon sanitar antirusesc“ în schimbul recunoaşterii, apoi a restabilirii sferei lor de influenţă. În mod ideal, SUA doresc ca noua Cortină de Fier să includă Scandinavia, Europa de Est şi de Sud-Est, iar România, Polonia şi Suedia să fie partenerii lor pe care să-i conducă din spate, scrie Andrew Korybko pentru agenţia rusă Sputnik News.

Iniţiativa  celor cinci state nordice (Danemarca, Suedia, Finlanda, Norvegia şi Islanda) de a-şi intensifica împreună cooperarea militară cu ţările baltice (Lituania, Letonia şi Estonia) — care se tem de agresivitatea crescândă a Rusiei — este văzut de autorul articolului drept un posibil prim pas către formarea unui bloc militar regional coordonat de Statele Unite, un fel de „NATO din umbră“ (Shadow NATO), Suedia şi Finlanda nefiind membre ale Alianţei Nord-Atlantice.

Suedia şi Polonia, lideri regionali în nordul Europei

Această iniţiativă a statelor nordice este considerată de autor „cea mai mare provocare pentru securitatea europeană“. Suedia, deşi nu este membru NATO, a condus de-facto eforturile coaliţiei anti-ruseşti din Europa de Nord  cu scopul de a-şi restabili influenţa imperială pierdută  în regiune. Acelaşi lucru poate fi spus despre Polonia, care s-a comportat în acelaşi mod şi în acelaşi scop.

Korybko susţine că, motivate de ambiţii istorice şi de potenţialul lor economic, Suedia şi Polonia şi-au asumat deja în partea de nord a Europei rolul de lideri regionali, Suedia fiind în secolul al XVII-lea un mare imperiu ce cuprindea teritoriile actuale ale statelor baltice, Finlandei şi parţial cel al Norvegiei, în timp ce Polonia ar dori să restabilească de facto uniunea polono-lituaniană dintre secolele XVI şi XVIII, ce includea teritorii aflate în prezent în vestul Ucrainei şi Belarus.

Marele Război din Nord împotriva Rusiei lui Petru cel Mare a fost începutul sfârşitului pentru dominarea regională a Suediei, iar apoi puterea acestui stat s-a stins, dar ambiţia imperială persistă. Liderii săi par să credă că acum este momentul perfect pentru restabilirea imperiul pierdut.

Ambiţiile imperialiste ale Poloniei, la lucru

Situaţia din estul Europei este mai clară decât cea din nord. Polonia, cu un ego imperialist rănit ţinteşte să restabilească, de facto, federaţia polonezo-lituaniană, peste teritoriile Ucrainei de vest şi Belarusului. De altfel, fostul ministru de Externe Radoslaw Sikorski a lucrat cu omologul său suedez Carl Bildt la crearea Parteneriatului Estic, care e mai important pentru interesele Varşoviei decât pentru cele ale Stockholmului.

Polonia este ţara-gazdă a infrastructurii de apărare anti-rachetă a SUA care, într-o zi, ar putea submina puterea nucleară a Rusiei. Alături de Polonia este „acolitul său istoric“, Lituania. Este dificil să spui care dintre aceste două ţări este mai paranoică cu privire la Rusia, noteză autorul.

Cele două state au creat o înţelegere cu Ucraina care serveşte drept vehicul de integrare a Kievului în NATO, noul scop formal al ţării, potrivit doctrinei privind securitatea naţională şi elaborată pentru cinci ani.

România, piesa de bază a strategiei în Marea Negră

Cât despre partea de sud-est a Europei, „acum toate privirile se îndreaptă către România pentru a vedea dacă ea se va alătura Washingtonului şi partenerilor conduşi din spate de acesta, astfel încât să devină ultima piesă de bază a noii Cortine de Fier ce coboară peste Europa“, continuă Korybko.

„Cea care completează noua Cortină de Fier americană este România, ea fiind văzută drept piesa de bază a strategiei navale a NATO în Marea Neagră“. Pentru Statele Unite, România este importantă pe plan strategic şi datorită ieşirii la Marea Neagră, iar cum navele militare americane pot pătrunde doar în număr limitat în acest spaţiu din cauza restricţiilor impuse de Convenţia de la Montreux, Washingtonul doreşte să consolideze capacităţile flotei române.

În perioada interbelică, ţara controla Moldova, cu care împarte legături culturale şi lingvistice. Au existat discuţii, din 1991 încoace, privind repetarea acestui scenariu, fie prin mijloace legitime (referendum), fie prin unele ilegitime (Revoluţia Twitter din Chişinătu, din2009, care a eşuat).

Deşi relaţiile dintre România şi Rusia sunt reci din cauza scutului antirachetă, deocamdată nu s-a produs „niciun eveniment artificial“ de natură să conducă la o criză între cele două ţări, dar autorul consideră că „este foarte probabilă o provocare în Transnistria pentru ca acest lucru să se întâmple sau să transforme România într-un integrator din umbră al Republicii Moldova în NATO“.