Singurătatea României

În faţa vulnerabilităţii strategice create de împăciuitorismul vechilor state membre ale UE faţă de Rusia, România e obligată la consolidarea parteneriatului cu SUA şi la responsabilizare internă. Americanii sunt singurii aliaţi pe care ne putem baza, când Europa confirmă diagnosticul lui Soljeniţîn - „maladia vidului”. Dar depinde în primul rând de noi să ieşim din condiţia de periferie gri, care nu contează în ecuaţia marilor interese.

Noii parteneri ai Europei: Putin, Erdogan, Assad

Angela Merkel s-a deplasat la Istanbul, în plină campanie electorală turcească, girând, astfel, proiectul autoritar întrupat de Erdogan. Vizita a avut loc după al patrulea summit al şefilor de state şi guverne din UE, consacrat crizei refugiaţilor. Şi după luni de zile irosite cu sterila dezbatere consacrată cotelor de repartizare a refugiaţilor, după haosul provocat de invitaţia adresată de cancelarul german migranţilor, în fine, după lamentabila demonstraţie de neputinţă în gestionarea (şi a) acestei crize.

Disperaţi, liderii UE se aruncă spre cei trei preşedinţi de mână forte pe care, până ieri, îi puneau la stâlpul infamiei.

Din discursul d-lui Juncker de la Passau înţelegem că deschiderea spre Putin, Erdogan şi Assad se datorează unei subite eliberări a Europei de sub tutela Statelor Unite. Un discurs de pe acum vestit în Est, dar care, în vestul Europei, a trecut observat, dar necomentat. Probabil pentru că o tot mai mare parte a UE, brusc răzvrătită faţă de „dictatul” american, îi găseşte, nu doar frecventabili, ci utili, chiar indispensabili pe cei trei dictatori din imediata sa vecinătate.

Incapabilă să-şi controleze frontierea externă din Marea Egee, Uniunea Europeană îşi „cumpără”, acum, „o vamă turcă”. Se negociază în miliarde de euro, promisiuni de eliminare a vizelor pentru turci (78 de milioane la număr), înscrierea Turciei pe lista „ţărilor sigure” (adică un certificat de bună purtare democratică) şi gesturi de bunăvoinţă politică, precum deplasarea d-nei Merkel în campania electorală provocată de un Erdogan obişnuit cu puterea absolută şi iritat de insuccesul partidului său în alegerile din iunie.

O negociere sub presiunea escaladării conflictului sirian. „Chiar dacă fluxul va scădea pe durata iernii, trebuie să ne pregătim, din primăvară, pentru un val şi mai puternic către Europa”, avertiza Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, înaintea reuniunii de joi de la Bruxelles.

Intervenţia rusă din Siria nu doar că–l aduce pe liderul turc în braţele neputincioase ale europenilor. Ci şi asigură, cel puţin pentru moment, regimul Assad. Plecarea dictatorului de la Damasc nu mai este, din perspectiva europeană, condiţia prealabilă obligatorie, ci ipoteticul deznodământ al crizei siriene.

Rusia joacă singură în Orient

În ceea ce-l priveşte pe Putin, prin mutarea deloc surprinzătoare pe teren sirian, e pe cale să atingă trei obiective majore: să treacă în umbră conflictul ruso-ucrainean, să devină parte inevitabilă a soluţiei în Siria şi să provoace, prin revenirea în forţă a Rusiei în prim-planul scenei internaţionale, o posibilă reconfigurare a ordinii globale.

O mutare deloc surprinzătoare, pentru că, duminica trecută, Putin recunoştea într-un interviu televizat:

Operaţiunea rusă nu este rodul unor acţiuni spontane, ci constituie îndeplinirea unor proiecte prevăzute de multă vreme.

Proiecte pregătite intens – diplomatic, militar şi informaţional – în lunile anterioare, mai ales din iulie încoace. Perioadă în care administraţia americană nu a reuşit să valorifice, în ecuaţia regională, avantajul tactic al încheierii acordului nuclear cu Iranul. Putem înţelege acum de ce. Mai dificil de înţeles e lipsa de anticipare a mişcărilor Rusiei.

Este relevant modul în care cele două părţi, rusă şi americană, au comentat eşecul celei mai recente încercări de dialog între delegaţii la nivel înalt (cea rusă ar fi urmat să fie condusă de premierul Medvedev). „Consider că această poziţie este neconstructivă şi, aparent, sursa slăbiciunii poziţiei americane este absenţa unui plan (pentru Siria)”, a comentat Putin refuzul american.

Purtătorul de cuvânt al Casei Albe a replicat că discuţia nu prezintă interes, câtă vreme „Rusia nu e gata să contribuie într-o manieră constructivă la efortul de luptă împotriva grupării Statul Islamic”. „Rusia are propriile sale planuri (în Siria) şi, în prezent, şi le îndeplineşte singură”, a completat, în mod elocvent, Josh Earnest. Şi sunt şanse mari ca lipsa dezolantă a unui alt plan decât cel rus pentru Orientul Mijlociu să se prelungească până la 20 ianuarie 2017, când îşi va începe mandatul viitorul preşedinte american.

Declinul fără precedent, după Al Doilea Război Mondial, al influenţei americane în această regiune a creat, deja, un vid, pe care se grăbesc să-l umple cele două tendinţe care ameninţă, pe toate planurile, Occidentul – islamismul şi putinismul. Cleştele care forţează flancurile sudic şi estic ale Europei tinde să arate acea stranie sincronizare a înlănţuirii de provocări care determină, în istorie, marile cataclisme.

UE şi NATO, pe voci diferite

În faţa acestui risc, UE şi NATO vorbesc pe voci diferite. Iar în interiorul UE se înregistrează poziţii net divergente. Una a fost definită brutal de preşedintele Comisiei Europene: nu e sexy, dar e bine să ne înţelegem cu Putin. Cealaltă atitudine mocneşte în Europa Centrală şi Orientală, îngrijorată de impactul acţiunilor Rusiei asupra propriei securităţi. Cât priveşte NATO, dincolo de prudenţa menită să evită escaladarea militară, Alianţa e în plin proces de adaptare în faţa noilor ameninţări, în special în ceea ce priveşte capacitatea de reacţie şi de deplasare rapidă de trupe.

În discordanţă vizibilă cu mesajul transmis de dl Juncker, conducerea Alianţei Nord-Atlantice consideră:

Mai mult ca niciodată, ne trebuie un NATO mai puternic. Vedem o Rusie mai categorică, care îşi intimidează vecinii şi încearcă să schimbe graniţe cu forţa, vedem creşterea extremismului şi a tulburărilor în nordul Africii şi Orientul Mijlociu, vedem provocări din domeniul atacurilor cibernetice, tăieri ale energiei. De aceea, NATO implementează cea mai mare consolidare a apărării colective de la sfârşitul Războiului Rece” - a declarat, la Bucureşti, zilele trecute, secretarul general adjunct al NATO, Alexander Vershbow.

„Maladia vidului”

Dincolo de aceste asigurări binevenite, ne confruntăm, în Est, cu oglinda alarmantă dezvelită de preşedintele Comisiei Europene. Care ne-a amintit lecţia secolului XX: România nu poate avea încredere în garanţiile de securitate oferite de vreo putere europeană.

Americanii rămân singurii aliaţi pe care ne putem baza. Vulnerabilitatea cu care ne confruntăm obligă la responsabilizare, în al 12-lea ceas.

Slăbiciunea Occidentului în faţa terorismului islamist şi a agresivităţii putiniste ne poate transforma, iar, în sacrificaţi de serviciu.

Depinde de noi să respingem condiţia de periferie gri, care nu contează în intersecţia intereselor marilor puteri. Primul pas e să nu ne lăsăm contaminaţi de „maladia vidului”, boala de care Soljeniţîn spunea că suferă Europa.

Fostul ministru francez, Philippe de Villiers, relatează, în recent apăruta sa carte de memorii, că scriitorul rus i-a spus odată: „Voi, în Europa, sunteţi într-o eclipsă de inteligenţă. Veţi suferi. Prăpastia e adâncă. Sunteţi bolnavi. Suferiţi de maladia vidului. Toate elitele voastre au pierdut sensul valorilor superioare”. (În viziunea lui Soljeniţîn, „instinctul vital” al societăţii europene va triumfa în cele din urmă, scrie de Villiers – care, la rândul lui, spunea, vara trecută, despre Putin că e „cel mai mare şef de stat actual”.)

Soljeniţîn, în ultimii ani de viaţă, a fost unul din mentorii lui Putin, în efortul său de restaurare a puterii ruseşti. Iar Putin demonstrează că ştie bine ce are de făcut când întâlneşte „maladia vidului” în cale.