Salvarea Europei şi dialectica marxistă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

UE e de-o moralitate ireproşabilă. Ar fi deci drept să se salveze. Cum? Dialectic şi prin divorţ net de unilaterala Americă şi belicosul ei aliat israelian. Ce dacă pentru Germania dreptul Israelului la existenţă e raţiune de stat?

În cancelariile vest-europene indignarea dă pe dinafară. Revolta e cu atât mai debordantă cu cât iar şi-ar fi dat Trump în petec cu ambasada şi cu Iranul. Iar aliatul său israelian şi-ar fi ieşit din minţi, ripostând „disproporţionat“ la protestatari „paşnici“ demonstrând la graniţa cu Gaza „ocupată“.

În reacţie la nefăcutele preşedintelui american, şefa diplomaţiei europene Mogherini (cea cu baticul pe cap într-o recentă vizită la ayatolahi) regretă. Şi dă oficialilor iranieni asigurări de bunăcredinţă. Faţă de cine? Faţă de opoziţia democratică din Iran, cea oprimată la sânge de regim? Ei, aş! Faţă de femeile care nu mai vor să poarte vălul musulman obligatoriu pe teritoriul persan? Nici atât.

Ci faţă de teocraţia cu ambiţii de putere regională, globală şi nucleară de la Teheran. Ne miră? La capitolul bună-credinţă şi bunăvoinţă faţă de orice duşmani ai democraţiei, oficialii europeni (şi nu doar stângiştii de felul doamnei Mogherini) stau bine prin definiţie.


Şeful Comisiei Europene, creştin-democratul Jean-Claude Juncker, şi le-a manifestat pe ambele plenar, într-o biserică din Trier, celebrând bicentenarul dialecticianului Karl Marx, evreul botezat, antisemit, în numele căruia au fost ucişi, sub diverse regimuri comuniste, circa o sută de milioane de oameni. Stând drept şi păşind rectiliniu, cum îi e obiceiul, Juncker nu s-a lăsat înduplecat să nu legitimeze postfestum ideologia criminalilor, de partea răsăriteană, vai, anticomunistă a UE.

E vorba de acea parte „răuvoitoare“, alcătuită din români, polonezi, unguri şi cehi, care are proasta inspiraţie de a mai deplânge victimele comunismului.

Potrivit dialecticii aplicate a şefului CE, lui Marx nu i s-ar putea „imputa“ câtuşi de puţin „crimele comise în numele său“. E spus adânc. Probabil că i se pot imputa, în acest caz, alte crime? De pildă ale naziştilor, care-şi ziceau naţional-socialişti? Poate acelea, antisemite şi unele din ele, comise în numele Profetului? Nici atât, desigur. Căci dacă islamul e o religie a păcii, poate are şi islamismul dreptul la acelaşi calificativ? Şi dreptul dialectic de a fi scutit de acuza de ideologie?

Dar în acest caz cine să fie oare vinovatul pentru terorismul islamist al statului islamic şi al Qaidei? Al Frăţiei musulmane şi al filialei ei palestiniene, Hamas? Teroriştii? Să avem pardon. Ar fi prea simplu.

Să căutăm să complicăm. Şi să vedem ce repede vom pune mâna pe vinovat. Evrica! Vom depista între suspecţii obişnuiţi capitalismul timpuriu (sau, la alegere, american) pe care nu-l iubeşte Juncker. Sau, şi mai persuasiv, America lui Trump! Căci Trump, în fond, nu vrea decât „Trump first“.

Încât, sub ipocrita lozincă „America first“, a impus, „nedemocratic“, decizia poporului şi a Congresului american de recunoaştere a Ierusalimului (occidental şi evreiesc) drept capitală a statului evreu. Ba, şi mai problematic din unghi democratic, a hotărât să-şi îndeplinească angajamentul electoral şi să denunţe acordul nuclear care a permis Iranului o amplă expansiune militară, intensificarea război civil în zone vaste din Orientul Apropiat, precum şi întemeierea unei înfloritoare industrii de rachete.

De ce uită unii dintre oficiali să releve cine i-a trimis la moarte şi de ce, în speţă pentru poze cu victime alături de imagini cu  familia Trump, în presă şi în reţele de socializare?

Dacă nici toate aceste activităţi şi naivităţi unilaterale, obligatoriu anti-europene, ale Americii lui Trump, nu constituie un motiv justificat de divorţ al Europei franco-germane de aliaţii ei de peste ocean, care-i oferă de aproape un veac securitate, ce alt motiv mai legitim s-ar mai putea găsi?

Păi, simplu, culpabilizarea, la sânge, a aliatului SUA, vinovat în faţa tribunalului „moral“ al stângii globaliste pentru că se încrede nu doar în democraţie, ci şi în statul naţional şi în capacitatea celui din urmă de a-şi apăra frontierele de orice invazie. Ce oroare, să-şi apere nevoile şi neamul în faţa asedierii graniţei israeliene de către „pacifiştii“ Hamas, cum ar vrea unii europeni să îi prezinte.

Aşa că mulţi se arată, deloc de mirare, scandalizaţi de moartea a zeci de palestinieni. Pe drept. Revolta e morală, evident. Căci orice mort e, incontestabil, unul prea mult. Dar de ce uită unii dintre oficiali să releve cine i-a trimis la moarte şi de ce, în speţă pentru poze cu victime alături de imagini cu  familia Trump, în presă şi în reţele de socializare? Cine e, deci, de vină, realmente, pentru împuşcarea lor?

Mai sunt şi alte întrebări legitime. De ce se lasă presa folosită? Cine se foloseşte de scuturi vii spre a ataca cu explozive teritoriul statului vecin? Cine a părăsit Gaza, fâşia evacuată de evrei complet, în 2005? Cum a  devenit ea bază de antrenament, ca şi teren de joacă pentru braţul prelungit, palestinian, al şiiţilor iranieni, care e Hamas, gruparea trecută de UE şi SUA pe lista celor teroriste?

Înainte de a da mai nou în clocot, de a critica o presupusă disproporţie a reacţiei israeliene şi a cere investigaţii internaţionale, oare ce oficial european a protestat cu oarece vigoare? De pildă când, ordonând luarea cu asalt a graniţei israeliene, liderul Hamas Yahya Sinawa i-a chemat, textual, pe palestinieni „să zdrobească gardul de la frontieră şi să le smulgă evreilor inima din piepturi“?

Puţin câte puţin devine clar că, spre a-şi prezerva salvatoarea „superioritate etică“ şi „suveranitatea“, pe care preşedintele Macron o vede în pericol din partea Statelor Unite, Europa e „silită“ la un dialectic şi istoric salt mortal.

În fapt, înşiruind prezumtive “crime“ sioniste, comise împotriva „nevinovatei“ grupări islamiste, unii ar vrea să ne facă să credem că, exercitându-şi autoritatea în Gaza, gruparea doar „rezistă“. Cui? Ocupaţiei încheiate acum 13 ani. Tot astfel, suntem invitaţi să fim convinşi că Hamas ar fi vrut să-i trimită pe copii palestinieni la şcoală, să înveţe să iubească statul evreu, nu ca acum, să-l urască şi să-l distrugă. Dar ei nu şi nu. Au vrut neapărat să ia graniţa cu asalt.

Poate ca să-şi asigure accesul la cele 72 de fecioare. Ori pentru a mai testa, o dată în plus, virtuţile dialecticii. Cu care vest-europenii se mai mândresc puternic. De ce nu, în fond? Că doar a inventat-o europeanul Hegel. Idealistul. Şi a încoronat-o materialismul istoric, marxist.

Puţin câte puţin devine clar că, spre a-şi prezerva salvatoarea „superioritate etică“ şi „suveranitatea“, pe care preşedintele Macron o vede în pericol din partea Statelor Unite, Europa e „silită“ la un dialectic şi istoric salt mortal. E „obligată“, vai, să se alăture, în numele apărării drepturilor omului, nu democraţiilor care le protejează realmente, ci ideologilor totalitari ce le combat.

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite