Papa Francisc despre „Lătratul NATO la uşa Rusiei”

Neşteptate şi grele vorbe a spus Papa care, într-un interviu pentru Corriere della Sera, a susţinut că „lătratul NATO la porţile Rusiei” ar putea fi cauza care a provocat invadarea Ucrainei, mai spunând că, din cauză că „se află foarte departe” nu se poate pronunţa dacă e bine sau nu ca alte ţări să trimită arme în ajutorul autorităţilor de la Kiev.

Spune Suveranul Pontif: : „...nu pot răspunde, sunt prea departe...Ce este clar în acest caz este că acolo sunt testate arme. Rusia ştie că tancurile nu sunt de mare folos  şi se gândesc la alte soluţii. De asta se fac războaiele: să fie testate armele nou create...în Ucraina, alţii au fost cei care au creat conflictul...”. Adăugând că nu nu poate spune „ dacă furia (ruşilor. N.n.) a fost astfel provocată astfel dar, da, poate a fost astfel facilitată”.

Adică, spus în limbajul dulce şi învăluitor al diplomaţiei pontificale, există oarece motivaţie reală a acţiunilor militare ruseşti în Ucraina, exact cum spune întreaga propagandă de la Moscova care denunţă provocările neo-naziştilor ucrainieni? Întrebarea nu este şi nu poate fi doar teoretică, tocmai pentru că răspunsul este extrem de precis şi lasă deschise toate interpretările ofensive foarte uşor de anticipat. Mai ales că, aşa cum arată foarte corect Papa Francisc, „Acum nu e vorba doar despre Donbas, este vorba despre Crimea, este vorba despre Odesa, este vorba despre luarea de la Ucraina a portului de la Marea Neagră...Sunt pesimist, dar trebuie să facem tot ce este posibil pentru a opri războiul”.

Tot ce este posibil? Sigură că întrebarea următoare ar fi ce înseamnă asta în afara rugăciunilor şi mesajelor despre nevoia de ace. Mai precis, chiar dacă poate să pară extrem de nepoliticos şi cinic, pe fond este vorba despre relevanţa mesajelor de acest gen în raport cu decizia politică şi, în acelaşi timp, despre capacitatea prelaţilor lumii creştine de a exercita o influenţă directă asupra decidenţilor politici.

În acest sens, interesant ar fi îndemnul Papei către Patriarhul Kiril al Rusiei cărui-ai spune „să nu mai fie băiatul de altar al lui Putin”, relatând în acelaşi timp şi ce s-a întâmplat în cadrul conferinţei video de 40 de minute pe care cei doi au avut-o pe 16 martie, spunând că jumătate din timp, şeful bisericii ruse a citit de pe o foaie „toate justificările pentru război”:  „Şi i-a spus: nu pot deloc să înţeleg acest lucru...Amândoi, nu suntem funcţionari la stat: nu putem folosi limbajul politicienilor, ci pe acela al lui Isus. Suntem păstori ai aceluiaşi popor sfânt al lui Dumnezeu”.

Care mai sunt şansele de pace cu Papa ca mediator? Sfântul Părinte zice că ar vrea dar ştie că primul drum trebuie să-l facă la Moscova, asta dacă Putin acceptă să-l primească, ceea ce până acum nu a făcut-o, chiar dacă Vaticanul a formulat o cerere oficială în acest sens. Context în care Papa a anulat şi el o foarte aşteptată întâlnire cu Patriarhul Kiril care trebuia să aibă loc la Ierusalim în iunie „pentru a nu se crea diferite interpretări”.

Şi mai departe? Porumbelul alb al păcii pare să fie premierul Viktor Orban care s-a dus la Roma cu mesajul că Putin ar fi gata să declare pe 9 mai încheiere „operaţiunii militare speciale”. Poate că da, numai că alte surse anunţă că, da, într-adevăr, ar putea anunţa acest lucru în paralel cu declararea oficială de război împotriva Ucrainei şi decretarea mobilizării, parţiale sau generale.

Între timp însă, cum rămâne cu „lătratul NATO la uşile Rusiei”? Cât pot să coste asemenea afirmaţii în termenii credibilităţii şi securităţii Occidentului? Sau este un cost acceptabil şi asumat pe care să-l luăm ca atare, precum inflaţia? Sau este ce trebuia spus neapărat pentru deschiderea uşilor la Moscova pentru că altfel nu se poate?