O viziune liberal-democrată asupra viitorului Europei. Raportul lui Guy Verhofstadt (I)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Decizia Marii Britanii de a ieşi din Uniunea Europeană a generat la nivel european o serie de dezbateri privind viitorul construcţiei europene, cu implicaţii directe asupra arhitecturii instituţionale a Uniunii Europene.

În acest context de efervescenţă ideatică trebuie semnalat proiectul de RAPORT referitor la posibile evoluţii şi ajustări ale structurii instituţionale actuale a Uniunii Europene (2014/2248(INI)) iniţiat de europarlamentarul Guy Verhofstadt, liderul ALDE. Acesta este doar unul dintre proiectele de reformă instituţională dezbătute, pe agendă aflându-se şi proiectul de RAPORT referitor la îmbunătăţirea funcţionării Uniunii Europene valorificând potenţialul Tratatului de la Lisabona (2014/2249(INI)) iniţiat de Mercedes Bresso (socialişti) şi Elmar Brok (populari) respectiv RAPORTUL referitor la capacitatea bugetară pentru zona euro (2015/2344(INI)) având ca raportori pe Reimer Böge (populari) şi Pervenche Berès (socialişti).

Plecând de la realităţile ultimilor ani, Raportul ajunge la concluzia că soluţiile problemelor europene nu mai pot fi soluţii ad-hoc, ele trebuie să fie incluzive şi să utilizeze la maxim instrumentele deja disponibile pentru a evita o agravare a situaţiei de criză deja instalate.

„consideră că a trecut epoca în care crizele se puteau gestiona prin decizii ad-hoc şi progresive, deoarece o astfel de gestionare nu face decât să conducă la adoptarea unor măsuri deseori insuficiente şi tardive; este convins că este momentul oportun pentru a reflecta serios la modurile în care se pot elimina neajunsurile guvernanţei Uniunii Europene printr-o revizuire cuprinzătoare şi profundă a Tratatului de la Lisabona; consideră că între timp se pot aplica soluţii pe termen scurt şi mediu, prin exploatarea întregului potenţial al tratatelor existente;” (1)

Viitorul Uniunii Europene nu mai poate şi nu mai trebuie să fie unul personalizat în care se iau anumite decizii favorabile unor state membre, adesea în defavoarea altora respectiv în defavoarea Uniunii ca ansamblu.

„întrucât, în loc să promoveze Uniunea, sistemul prin care statele membre recurg la soluţii personalizate („à la carte”), sistem consolidat şi mai mult prin Tratatul de la Lisabona, a sporit complexitatea Uniunii şi a accentuat diferenţele din interiorul acesteia; întrucât, în pofida flexibilităţii oferite de tratate, mai multor state membre li s-au acordat numeroase clauze de neparticipare la nivelul legislaţiei primare, iar acest lucru a creat un sistem opac de cercuri de cooperare care se intersectează şi împiedică controlul democratic şi responsabilizarea;” (G)

Apare în acest context o idee radicală şi relativ puţin discutată în ţara noastră şi anume aceea a aprofundării Uniunii prin reafirmarea misiunii „«de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei» (articolul 1 din TUE) pentru a atenua orice tendinţă de destrămare şi să explice din nou scopurile istorice, politice şi morale ale Uniunii Europene, precum şi caracterul său constituţional” (8).

Această Uniune consolidată este bazată pe un fundament democratic solid, pe apărarea drepturilor fundamentale respectiv pe transparenţă şi responsabilitate.

Raportul prezintă însă de asemenea in nuce riscul unei diferenţieri între statele membre, bazată pe voinţa respectiv capacitatea lor diferită de integrare. Avem recomandarea „ca cerinţele pentru stabilirea unei cooperări consolidate şi structurate să fie mai puţin restrictive, printre altele, prin reducerea numărului minim de state membre participante” (9) respectiv propunerea „ca următoarea revizuire a tratatelor să raţionalizeze actualele diferenţieri dezordonate prin încetarea sau, cel puţin, restrângerea drastică a practicii ce constă în acordarea către statele membre luate individual a unor clauze de neparticipare, a unor clauze de participare şi a unor excepţii la nivelul dreptului primar al UE”.

Mai mult recomandările sale pot fi interpretate şi ca o îngheţarea de facto a extinderii Uniunii Europene, prin stabilirea unui „cerc de parteneri în jurul UE pentru statele care nu pot sau nu vor să adere la Uniune, dar care doresc totuşi să aibă o relaţie strânsă cu aceasta” (11). Acest „cerc” presupune însă o serie de „obligaţii legate de drepturile aferente, cum ar fi o contribuţie financiară şi, încă şi mai important, respectarea valorilor fundamentale ale Uniunii şi a statului de drept” (11), putând fi perceput ca o nouă stare intermediară, difuză, menită a favoriza niveluri diferite de integrare.

Totodată se remarcă dorinţa de a consolida zona euro prin limitarea dreptului de vot al europarlamentarilor din statele non-euro.

„propune ca, după adoptarea capacităţii bugetare pentru zona euro, atunci când Parlamentul şi Consiliul votează cu privire la decizii destinate în mod expres zonei euro, toţi deputaţii să poată participa la vot; totuşi, s-ar putea avea în vedere o abordare potrivit căreia numai voturile de la deputaţii în PE care au fost aleşi în zona euro să fie luate în considerare, iar voturile deputaţilor şi ale reprezentanţilor statelor membre din afara zonei euro sunt considerate drept voturi consultative neobligatorii, în scopul de a păstra structura instituţională unică; acest lucru ar asigura faptul că statele care fac parte din zona euro şi-ar asuma controlul democratic şi obligaţia de responsabilitate, iar interesele ţărilor din afara zonei euro, care sunt obligate şi urmează să adere la UEM, ar fi luate în considerare” (59).

Avem astfel o „Europă a cercurilor” menită a înlocui o „Europă à la carte” în care vom avea un prim cerc, nucleu UE, compus din statele din zona euro care au politici economice, bugetare, fiscale şi sociale comune; apoi cercul statelor membre care vor să adere la zona euro; cercul statelor membre care refuză moneda comună respectiv, în afara UE, un „cerc de interese comune” cu state care doresc să se apropie de standardele europene în materie de drepturile omului, democraţie, economie socială de piaţă şi standard de viaţă.

Care ar fi implicaţiile pentru România? Statul nostru ar trebui să depună toate eforturile pentru a evita o astfel de divizare respectiv pentru a se asigura că vom fi la masa negocierilor pentru a obţine maximul de avantaje posibile. Proiectul de integrare europeană este un proiect strategic pentru România, proiect de care depinde propria noastră dezvoltare şi în acest fel va trebui să acţionăm pe două planuri: a) susţinere activă a integrării europene incluzive şi b) o atitudine circumspectă faţă de proiectele de integrare cu geometrie variabilă, insistând în permanenţă ca acestea să rămână deschise tuturor acelor state membre care au voinţa şi capacitatea de a li se alătura.

Aceasta este şi politica oficială întrucât în perioada următoare România îşi propune să participe activ „la dezbaterea privind viitorul proiectului european, cu promovarea consecventă a obiectivelor şi intereselor României şi ale cetăţenilor români, cu accent pe stimularea creşterii economice şi ocupării forţei de muncă, coeziunea economică şi socială, măsurile de întărire a securităţii interne şi externe, inclusiv în ceea ce priveşte gestionarea migraţiei şi combaterea terorismului” respectiv să se racordeze „la nucleul statelor care promovează continuarea integrării europene şi la noile formule de cooperare consolidată care se vor contura la nivelul UE” (Programul de guvernare 2017-2020, Capitolul Politică externă).

Timpul avut la dispoziţie este însă unul relativ scurt şi realizarea acestor obiective va presupune un efort naţional concertat pe toate planurile pentru susţinerea intereselor naţionale.

*Va urma*


Opinia exprimată aparţine exclusiv autorului şi nu implică în niciun fel instituţiile cu care acesta colaborează.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite