Dar se poate şi invers: un edificiu existent poate fi virusat în scopul decredibilizării sale, alimentând disensiunile interne şi aducând, atunci când se poate, şi o serie de elemente externe, mici semnale poate fără mare valoare în sine, dar care, adunate într-un anume context, pot să fie adevărate mecanisme cu explozie întârziată. Detonabile când trebuie şi unde trebuie.

Iată un exemplu. Unul deloc, absolut deloc, anodin. Mesajul adresat de Carles Puigdemont, în limba flamandă, de la Bruxelles, prin care se declară dispus să colaboreze pe deplin cu justiţia belgiană în ce priveşte mandatul european de arestare emis pe numele său şi al altor patru persoane, grupul care a părăsit Spania şi se află undeva în Belgia, în aşteptarea desemnării unui judecător de instrucţie care să analizeze mandatul respectiv şi să decidă asupra validităţii sale.

O veste excelentă. Atunci, unde este problema? După părerea mea, dincolo de mesajul aparent, mai există unul, cel transmis tocmai prin alegerea limbii flamande, posibilă indicaţie nu numai privind amiciţiile niciodată ascunse cu partidul independentist din Flandra, dar şi asupra unui posibil sprijin viitor de care s-ar putea bucura (şi pe care, în orice caz, se bazează în viitorul imediat) şi care i s-ar putea oferi în cazul în care ar dori să încerce cu orice preţ să se menţină pe linia de acum, adică auto-prezentarea ca „prigonit politic de către autorităţile spaniole pentru opiniile şi acţiunile sale“.

 

Dacă, cumva, lucrurile vor merge în această direcţie, vedem valoarea exactă a identificării sub care se prezintă acum, adică aceea de preşedinte legal al guvernului catalan. Şi asta nu este deloc o formulă aleasă întâmplător deoarece implică o situaţie unicat în Europa de după cel de-Al Doilea Război Mondial: prezenţa pe continentul nostru a unui „guvern în exil“, pe formula acceptată odinioară în Marea Britanie unde, pe perioada conflictului, au funcţionat şi au fost recunoscute oficial de către Aliaţi guvernele în exil formate de polonezii sau de francezii fugiţi din ţările lor pentru a evita opresiunea nazistă. Sigur că este un scenariu-limită, dar însăşi sugestia sa, fie şi simbolică, este un element extrem de primejdios. Poate nu pentru acum, poate nu pentru acest caz, poate nu în contextul european în care absolut toate statele membre UE şi-au declarat sprijinul pentru respectarea ordinii constituţionale a Spaniei. Dar se desenează un tip anume de scenariu care ar putea să aibă şanse de reuşită într-un moment ulterior, în altă zonă a Europei, acolo unde să se organizeze un alt referendum unilateral de independenţă.

Poate că „episodul catalan să fie rezolvat“ acum şi cu cât mai puţine traume de orice fel. Dar, atenţie, semnalul a fost dat şi se vede că reţeaua de sprijin europeană şi internaţională pentru asemenea aventuri extrem de periculoase a intrat în acţiune, rapid şi fără niciun fel de ezitare. Şi o va mai face. Şi atunci, oare în ce limbă îşi vor scrie mesaje viitorii posibili „persecutaţi politic“ care, nu-i aşa, vor fi acuzaţi de ţările lor de origine „doar“ de delicte cum ar fi rebeliune, sediţiune, incitare la revoltă?