Mandatul european de arestare împotriva lui Puigdemont a fost lansat. Ce urmează?

Răspunsul ar trebui să fie simplu. Nu e. Pentru că există două posibilităţi şi mai multe implicaţii ulterioare. Justiţia belgiană a declarat că „va studia“ mandatul respectiv de arestare, etapa următoare fiind repartizarea să către un judecător de instrucţie care va convoca în termen de 24 de ore cele cinci persoane la care face referinţă mandatul (Puigdemont şi alţi patru dintre foştii săi colaboratori).

Le va prezenta termenii exacţi ai cererii spaniole şi le va face cunoscute drepturile, hotărând în acelaşi timp şi asupra posibilităţii ca întreg grupul să poată fi pus în detenţie provizorie, asta pentru a evita posibilitatea de plecare din Belgia.

Prima posibilitate legală este ca Puigdemont şi grupul său să accepte mandatul respectiv, caz în care toţi vor fi trimişi imediat înapoi în Spania unde va începe procesul propriu-zis. A doua posibilitate este ca mandatul respectiv să fie contestat de Puigdemont şi de ai săi, situaţie în care decizia se va lua la nivelul unui instanţe juridice superioare, adică Chambre du Conseil , acolo unde pesemne că se purta întreaga dezbatere pro şi contra validităţii mandatului, totul sub presiunea răgazului maxim permis de legislaţia europeană, adică o perioadă de maximum 60 de zile.

Iar bătălia juridică s-ar putea să nu fie deloc simplă. Asta deoarece, încă din primul moment, Puigdemont a declarat că procesul din Spania este unul politic, anunţând astfel marea linie de apărare ce va fi aleasă de avocatul său, ştiind că, în termenii Convenţiei de la Geneva dar şi a prevederilor legislaţiei belgiene privind „protecţia subsidiară" este interzisă extrădarea unor persoane în cazul în care se poate dovedi că, în ţara lor de origine, ar putea să sufere de pe urma unor persecuţii politice. În plus, în definiţia acceptată a mandatului european de arestare intră 32 de infracţiuni, iar principiul de bază este cel al „dublei incriminări", adică infracţiunea pentru care se cere arestarea să fie recunoscută ca atare, în mod egal, în codurile penale ale ţării emitente a mandatului şi în cele ale ţării unde se află persoana respectivă. Iar spaniolii au transmis o acuzare privind „rebeliunea" şi „sediţiunea", infracţiuni care, ca tare, nu există menţionate în codul penal belgian. Dar sunt acestea doar chichiţe juridice din moment ce principiul unanim acceptat în UE este că toate statele membre îşi recunosc reciproc validitatea codurilor penale? Să vedem.

Dar dacă se ia deciza ca grupul Puigdemond să nu fie trimis în Spania din cauza perspectivei de „persecuţii politice care să ridice perspectiva unui proces inechitabil“, se va recunoaşte implicit că Spania nu ar fi stat de drept şi că încalcă principiile fundamentale pe care se bazează funcţionarea proiectului european. Iar prima concluzie ar fi deschiderea posibilităţii imediate ca Puigdemont şi grupul său să ceară azil politic fie în Belgia ca stat federal, fie în Flandra, regiune dotată cu un guvern şi parlament propriu care, la limită, ar putea decide unilateral să le ofere azil sau un drept de sejur nelimitat.

Politic, asta ar fi o lovitură enormă pentru Uniunea Europeană deoarece, cel puţin până în acest moment, prezumţia absolută este că toate statele membre sunt considerate drept „state sigure" şi ca atare cetăţenii lor nu au niciun fel de motiv pentru a cere azil politic. Drept care, dacă se va ajunge totuşi la examinarea validităţii mandatului de arestare, Belgia va fi obligată să informeze Consiliul European deoarece astfel se creează un precedent extrem de important în legislaţia europeană şi asupra căruia ar putea fi chemată să se pronunţe Curtea Europeană de Justiţie. Dar, pe plan strict politic, ar putea exista consecinţe năucitoare asupra tuturor jocurilor europene la nivel înalt, cu repercusiuni diplomatice evidente.

Sigur că, în termenii stricţi ai legislaţiei europene, trebuie să precizăm că este vorba despre un proces strict judiciar în care executivul unei ţări nu poate interfera în niciun fel. În plus, trebuie să reamintim că ceea ce a fost odată „procedura de extrădare" a fost înlocuită acum de Mandatul european de extrădare al cărui regim a fost definit în termenii deciziei-cadru a UE din 13 iulie 2002, aşa cum foarte clar preciza ministrul belgian al justiţiei, Koen Geens.

Caz în care Belgia, ţară care recunoaşte Spania ca singur interlocutor oficial, va trebui să urmeze logica juridică pusă deja în aplicare de justiţia spaniolă, plecând de la cereera de inculpare formulată de Procurorul General al Spaniei avizată favorbail de judecătorul din Audiencia National care a dat decizia finală privind emiterea mandatului de arestare european.

Dincolo de toate acestea, mare bătălie este însă una politică.

La nivel european şi spaniol.

În ce priveşte Spania, acum când urmează în Catalonia alegeri pe 21 decembrie, mesajul pe care l-a dat Puigdemont de la Bruxeels este că „este gata să se prezinte“. În ce calitate? De urmărit penal? De refugiat politic? Să vedem ce decid belgienii. Până atunci, el îşi poate juca ultima carte, cea a persecutatului politic care transmite încă un semnal de destructurare pentru scena politică de acasă, încercând - nu se ştie încă cu ce rezultat - să ducă mai departe politica de polarizare socială extremă de acasă, împărţind societatea catalană între pro- şi anti-independentişti. Şi cine crede că situaţia nu are încă un potenţial exploziv se înşală sau cel puţin asta vor să transmită liderii independentişti catalani aflaţi deja în închisoare şi care au transmis o chemare pentru organizarea unei mari demonstraţii de susţinere a „Republicii Catalonia", duminică seara, la Barcelona.

Pe de altă parte, întrebarea este dacă Uniunea Europeaă va reacţiona, şi în ce mod, la un eventual refuz al autorităţilor judiciare belgine de a aplica mandatul de arestare european. Iar acesta a fost al doilea scop urmărit de Puigdemont încă de la început: internaţionalizarea cu orice preţ a crizei catalane. Până acum, a mizat prost, a judecat greşit şi rezultatul a fost evident, odată cu apariţia mesajelor unanime de susţinereb necondiţionată pentru Rajoy şi guvernul său.

Poate să apară un semn de întrebare? Atunci se intră în haos. Şi nu cred că cineva îşi poate permite acest lucru mai ales că, destul de curând, va urma problema Scoţiei în cazul care un al doilea referendum pentru independenţă va trebui aprobat de guvernul şi parlamentul britanic. Şi ce se va întâmpla dacă avizul va fi negativ? Un alt referendum unilateral pentru independenţă ca în Catalonia dar de data acesta motivat de dorinţa de a rămâne în UE? În acest caz, dacă ştim care a fost reacţia privind eşuata încercare din Catalonia, cum vor reacţiona Statele Membre din UE, eliberate atunci de obligaţia de solidaritate cu Marea Britanie?

Întrebări foarte serioase şi, deocamdată, fără răspuns.

Din aceste considerente, „testul belgian“ poate să fie acum esenţial pentru ce va urma în Europa, fie ea cu un viitor definit drept „Europa Naţiunilor" cu o puzderie de state, fie cea a proiectului unităţii într-o comunitate reală de interese şi decizii comune. Pe fond, despre asta este vorba. Şi subiectul ar trebui să ne intereseze foarte tare.