Mama gafelor istorice şi etica răspunderii

Nu tot ce e galben şi străluceşte e, în mod necesar, aur curat. Nici orice pompoasă ceremonie comemorativă un serviciu veritabil făcut memoriei. Şi Macron, şi Dragnea mai au, în domeniu, de învăţat. Dar vor? Dar pot?

În ciuda eroismului militarilor români, în ciuda sutelor de mii de jertfe pe altarul incompetenţei autorităţilor de la Iaşi şi-al unui război pentru care combatanţii n-au avut nici armele, nici instrucţia şi cu atât mai puţin ofiţerii necesari, în România s-au sinchisit prea puţini de centenar. De împlinirea a o sută de ani de la o victorie nu tocmai meritată, dar foarte norocoasă, obţinută nu atât pe câmpul de luptă, cât la masa verde.

Triumful, oferind ţării şansa uriaşă a întregirii ei, fusese datorat, în 1918, generalului Berthelot. Francezul, cum relevă istoricii, presase autorităţile să pună capăt armistiţiului mai vechi cu trupele puterilor centrale care învinseseră în 1917 România. Ascultat, în fine, după îndelungi ezitări, ţara a ajuns la ţanc în tabăra învingătorilor. A putut beneficia deci de o parte considerabilă din moştenirea rămasă de pe urma prăbuşirii imperiilor centrale de expresie germană.

Nepăsarea oficialilor români cu privire la acest centenar, care e şi centenarul României Mari, e întristătoare la culme, dar prea puţin suprinzătoare. În fond, la Bucureşti domneşte azi un regim şi mai puţin competent şi mai puţin empatic faţă de nevoile românilor, decât autorităţile de acum un secol, care au avut măcar clarviziunea strategică de a se alătura Antantei, iar nu puterilor centrale.

Nu se poate deci aştepta, din partea acestui regim, să-şi depăşească ignoranţa, marca Dăncilă. I-ar fi prea greu să priceapă că de primul masacru mondial se leagă toate maladiile mortale ale Bătrânului Continent, de la comunizare, nazificare şi cel de-al Doilea Razboi Mondial, la Holocaustul cu hecatombele sale de morţi, la Cortina de Fier şi munţii de morţi din Gulagul interbelic şi postbelic.

La urma urmei şi ceauşismul şi iliescismul, mafia dragniotă, dar şi antiamericanismul şi variile forme de antidemocraţie „politic corectă“ din vest, ca şi antisemitismul exacerbat dominând actualitatea europeană sunt, în parte, excrescenţele relelor pritocite între 1914 şi 1918. Dar pentru a le cuprinde e nevoie de oarecare informare, inteligenţă şi probitate.

Nepăsarea oficialilor români cu privire la acest centenar, care e şi centenarul României Mari, e întristătoare la culme, dar prea puţin suprinzătoare.

Încât nu uimeşte indiferenţa manifestată pe malurile Dâmboviţei nu doar faţă de sacrificiile ieşite din comun ale românilor de toate confesiunile şi religiile cărora li se datorează marea unire. Ci şi faţă de prietenii occidentali ai românilor în frunte cu francezii lui Clemenceau şi americanii lui Woodrow Wilson, fără de care n-ar fi existat România Mare. 

Nu mai puţină melancolie mi-au stârnit rateurile preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron. Care e tânăr şi-şi mai poate, la rigoare, rectifica disonanţele cognitive, spre a accede la o mai bună comprehensiune a istoriei Franţei. Care n-ar fi învins în veci Germania, în ambele războaie mondiale, fără aportul uriaş al Regatului Unit şi al SUA şi fără sacrificiul sutelor de mii de militari anglo-americani de toate rasele, etniiile şi confesiunile, ucişi pe front.

Or, la exact un secol de la finalul Primului Război Mondial („la grande guerre“, cum îi zice, nu întâmplător, istoriografia franceză) liderul Hexagonului, foarte sensibil la simboluri, a vrut neapărat o manifestare mamut, cu zeci de lideri de pretutindeni. Dar între cei 70 adunaţi, pe o ploaie torenţială, la mormântul soldatului necunoscut, au lipsit nu doar Donald Trump, ci şi şefa guvernului britanic.

Să fi ştiut ea ce fel de agendă politică europeană şi globală doreşte să-şi promoveze, prin intermediul acestei platforme, Emmanuel Macron? Discutând despre crescândele riscuri de securitate cibernetice, imixtiunile în procese electorale şi decizia SUA de a denunţa Tratatul privind Forţele Nucleare Intermediare, liderul de la Elysee a comis mama tuturor gafelor diplomatice. A declarat, stârnind de bună seamă aplauzele tuturor duşmanilor interni şi externi ai vestului, că Europa ar trebui, chipurile, „să se apere de China, Rusia şi chiar de SUA“.

Duplicitatea acestei acuze, care „ignoră“ vinovat flagrantele încălcări ruseşti ale tratatului FNI, e evidentă. La fel, absurditatea echivalenţei între state autoritare, sau totalitare, ca Rusia şi China, şi democraţia americană, fără de al cărei aport securitar esenţial, prin NATO şi nu doar, Uniunea Europeană nu s-ar fi putut mândri niciodată ca „proiect de pace“. Nu de alta, dar n-ar fi existat.

Dacă în materie de etică a răspunderii faţă de securitatea Europei, faţă de unitatea ei, faţă de viitorul vestului şi al cetăţenilor săi, atâta poate marea speranţă a elitei politice a Uniunii Europene, apoi e vai şi amar de biata noastră Comunitate.

După fireasca reacţie furioasă a Washingtonului, Macron şi-a eliminat acestă mostră de gravă inadecvare istorică, politică şi diplomatică din discurs. A urmat o aparentă reconciliere cu Donald Trump, care nu i-a putut însă calma pe esteuropeni, alarmaţi pe bună dreptate de antiamericanismul subiacent acestui teribil faux-pas, de natură să adâncească nu doar conflictul transatlantic, ci şi clivajul european, spre a intensifica perceptibil tendinţele centrifugale din UE.

O similară insensibilitate istorică a răzbătut şi din altă gafă, la fel de aiuritoare, comisă de Macron. Care s-a angajat să-l cinstească pe mareşalul Petain, un simbol al victoriei franceze în primul Război Mondial, dar şi al trădării naţionale prin colaborarea cu nazismul, în cel de-al Doilea.

Masivele proteste generate de această respingătoare intenţie l-au determinat pe Macron să se răzgândească, iar autorităţile pariziene să dea vina pe o prezumtivă „confuzie“. Dar pare clar că, spre a-şi echilibra discursul antinaţionalist, fasonat pe calapodul elitelor progresiste franco-germane, liderul de la Elysee s-a gândit, vai, să arunce un oscior şi extremei drepte franceze.

Stăm rău de tot. Dacă la o sută de ani de la prima salvare a Europei de către americani şi britanici şi la aproape 75 de la a doua, un „maestru al simbolurilor“, după cum îl văd unii observatori pe şeful statului francez, crede că e bine să comemoreze aşa, la ce ne putem aştepta de la politicieni mai neiscusiţi? Iresponsabili? Extremişti? Dacă în materie de etică a răspunderii faţă de securitatea Europei, faţă de unitatea ei, faţă de viitorul vestului şi al cetăţenilor săi, atâta poate marea speranţă a elitei politice a Uniunii Europene, apoi e vai şi amar de biata noastră Comunitate.

Petre Iancu - Deutsche Welle