La graniţele României se negociză trei mari proiecte cu relevanţă globală. Fără noi

Toate trei ar trebui să fie în cel mai mare grad relevante pentru decidenţii noştri politici. Toate trei sunt purtătoare de vectori ai unei mari schimbări pentru spaţiul în care deja încep să opereze.

Sunt esenţiale deoarece sunt elemente constitutive ale unui joc superior, asamblarea de putere ce a început să se negocieze la Vatican în vara lui ’89, apoi în Malta, apoi în dialogul frenetic care a urmat între principalele capitale occidentale, Moscova şi ţările considerate “vârf de lance” din plutonul fostelor entităţi comuniste, începând cu RDG.

Noi am lipsit şi atunci, intrând la “şi alţii”.

Acum, în jurul nostru, reapare o situaţie comparabilă, adică un moment în care se pregătesc jocuri alternative în care, direct sau nu, se simte presiunea exercitată de mari puteri mai vechi sau emergente, dornice să nu rateze cumva posibilitatea de a participa la împărţirea hărţii de putere.

1. Re-balcanizarea Balcanilor.

După 30 de ani de calcule făcute aproape exclusiv în ecuaţia “UE/NATO = viitor ireversibil” apare, brusc, aparent pe neaşteptate, “efectul Macron” care introduce un pachet de grenade sub butoiul tradiţional de pulbere al zonei, informând participanţii că jocurile nu sunt făcute, că totul este reversibil şi, în definitiv, să mai vedem dacă vor fi consideraţi demni să intre în clubul civilizaţilor din UE. Schimbare brutală de criterii primită foarte, foarte prost de ţările din Balcanii occidentali care, pe toate canalele, anunţă că este extrem de posibil ca, lăsaţi baltă, să se uite imediat spre parteneriate cu Rusia, China, ţările arabe sau Turcia, urmând reconversia spectaculoasă amorsată de Serbia, acum adevăratul hub emergent al Balcanilor. Iar contextul în care se dezvoltă această revoltă este foarte special, în paralel cu revenirea în actualitatea imediată a pericolului jihadului islamist exportându-şi soldaţii în Europa, principala rută de acces fiind cea prin Balcani. Putem deveni vecini nu numai cu o zonă redevenită de profundă instabilitate, ci şi posibil ţintă a unei încercări de preluare de către noi parteneri. Pe considerente economic-strategice (China), strategic-militare şi de unitate pan-slavică (Rusia) sau de recuperare a unor centre islamice (Turcia şi Arabia Saudită).

2. Confirmarea traseului frontiere de vest a “zonei de civilizaţie occidentală”.

Se opreşte la vestul României, acolo unde se opresc şi autostrăzile şi contractele viitoare de conectare de infrastructuri strategice şi de transport. Ungaria a reuşit să-şi impună gândirea strategică pe lungă durată care, în moduri diverse, a transmis celor interesaţi de ce acolo şi nu altundeva trebuie să se afle centrul tuturor discuţiilor strategice privind relaţiile cu estul, cu Eurasia şi, cel mai important, unde era firesc să se afle toate instituţiile fomale (dar şi, mai ales, cele informale) unde să se organizeze dezbaterile şi negocierile pentru crearea legăturilor cu Eurasia. Asta după ce România nu a dorit, nu a ştiut sau, cum cred eu, puţin i-a păsat de îndemnul adresat de doi preşedinţi americani care spuneau cât de bine ar fi să ne asumăm noi responsabilitatea de a deveni cap de pod înspre necunoscutul plin deopotrivă de primejdii dar şi de nesfârşite posibilităţi al Eurasiei. N-a fost să fie. Sarcina a preluat-o Ungaria şi, în acest momemnt, nu numai că a reuşit capul de pod, dar s-a şi poziţionat în consecinţă ca actor inconturnabil şi purtător de cuvânt al ambiţiilor de dezoltare ale întregii zone. Şi noi? Nimic. Iar consecinţele pe termen lung al acestei autoizolări prin refuzul “identităţii balcanice” dar şi rejecţia violentă a oricărei asocierii cu cei din Grupul Vişegrad, ne dă o singularitate magnifică de demnitate naţională care însă să vedem dacă are cu ce proiect zonal să se lege.  

3. Lipsim din scenariile de reglementare a conflictelor din două zone strategice proxime, Ucraina şi R.Moldova.

Lipsim şi asta ne creează o vulnerabilitate enormă, adăugată la lipsa cronică de informaţii de profunzime despre cele două zone proxime României, despre negocierile reale care se poartă acum şi natura soluţiilor care apar pe piaţă, vehiculate de reprezentanţi ai grupurilor de forţă care au decis, din păcate, să ignore expertizele româneşti. Şi ne ignoră deoarece văd că politicenii noştri persistă şi acum în a nu discuta despre ce se petrece în cele două zone, despre stadiul discuţiilor pregătitoare ale Summitului Normandia despre Ucraina (24-26 noiembrie la Paris). Nu vorbim nimic despre modul în care, în contextul evenimentelor din Ucraina, vecinii noştri folosesc orice prilej, inclusiv reunile NATO, pentru a-şi juca în forţă revendicări naţionale sau cum, foarte îngrijorător, la orizont apare conturul unei alte situaţii grave, conflict civil la Kiev între adepţii “soluţiei Minsk” şi procesului de pace şi mai noii adversari ai acesteia, mergând vertiginos pe drumul unui nou Maidan. Avem vreo părere? Avem o analiză proprie de risc asupra posibilităţii de conjugare a unei tensiuni de acest gen corelată cu criză la Chişinău şi dispariţia speranţelor pro-europene. M-ar fi interesat (dar degeaba, că nu va fi cazul) dacă ai noştri vor avea vreo poziţie, fie şi general-politicoasă, faţă de Summitul de la Paris, formulată într-un limbaj care să nu supere pe cineva de la ambasada SUA. Spun asta deoarece un serviciu de informaţii difuza aseară o analiză a soluţiilor posibil de adoptat asupra Ucrainei în condiţiile eşecului american în zonă şi scandalulului în dezvoltare zilnică pe acest subiect de la Washington. Astfel, se spunea în material, ar trebui acordată oarece atenţie asupra primejdiilor conţinute în aşa-numitul “Plan B” care, preluând soluţia de tip american, ar presupune “ridicarea unui zid de separare şi îngheţarea conflictului” opţiune pentru rezolvarea drastică a conflictului din Donbas care, conform unui sondaj realizat de RATING Group în septembrie, ar fi agreată de 34% din repondenţi. Plus o discuţie care priveşte, tot în planul de rezervă, posibilitatea de a solicita prezenţa unei misiuni a “căştilor albastre”, subiect care, pentru cei mai mulţi analişti, este mort în faşă.

Scenariile sunt în curs de desfăşurare şi, după cum vedeţi, înconjoară România. Este bine că nu ne creează probleme, joacă între ei şi tot între ei negociază beneficiile viitoare. Nu sunt însă sigur că este şi o fericire ca actualele canale de discuţie despre viitor să treacă pe la alţii şi la noi să fie refuzate cu ţâfnă. Dar, cine ştie, poate şi ţinutul cozii în sus să aibă beneficii atunci când, aşa cum spune poetul naţional, de secole şi milenii (cel puţin două) nu ai decât să-ţi aperi, în ordine, “sărăcia. nevoile şi neamul”.

Asta am făcut. Asta facem. Şi astea sunt rezultatele.