Informaţii utile pentru pesedişti şi alţi români ignoranţi sau de rea-credinţă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Mediafax/Bogdan Baraghin
FOTO Mediafax/Bogdan Baraghin

Dintre toate instituţiile de la Bruxelles, Consiliul Uniunii Europene e cea mai puţin cunoscută. Nu doar în România, ci şi în restul ţărilor.

Despre Comisia Europeană se ştie câte ceva, măcar faptul că din Colegiul său fac parte 28 de membri, câte unul din fiecare stat care a aderat la UE. Dacă vine vorba despre Parlamentul European, oricine îţi poate spune că acesta include deputaţi votaţi în acelaşi moment, dar după reguli stabilite în fiecare stat-membru în parte, şi care reprezintă interesele cetăţenilor. Consiliul European e cel mai vizibil, fiindcă el adună la aceeaşi masă preşedinţii şi premierii din cele 28 de capitale, singurii abilitaţi să vorbească în numele statului lor.

Consiliul Uniunii Europene e diferit de cele trei. El reuneşte miniştrii sau secretarii de stat din toate statele-membre. Aici avem, deci, reprezentarea guvernelor. Nu a cetăţenilor, precum în PE, nu a interesului public european, precum în Comisie, nu a statelor, ca în Consiliul European. Unicitatea UE derivă din această complexitate instituţională, fără corespondent în plan naţional sau în vreo altă parte a lumii. Din păcate, unii le confundă sau cred că toate au aceeaşi logică de funcţionare şi, la limită, acelaşi rost. Nu de puţine ori Consiliul UE şi Consiliul European sunt confundate cu Consiliul Europei, organizaţie interguvernamentală, din care fac parte, pe lângă membrii UE, alte 19 de state.

Consiliul UE e subdivizat în zece „formaţiuni de lucru”, cărora li se spune tot Consiliu. Le enumăr aici, spre ştiinţă: (1) agricultură şi pescuit, (2) competitivitate, (3) afaceri economice şi financiare, (4) mediu, (5) ocuparea forţei de muncă, politică socială, sănătate şi consumatori, (6) educaţie, tineret, cultură şi sport, (7) afaceri externe, (8) afaceri generale, (9) justiţie şi afaceri interne, (10) transporturi, telecomunicaţie şi energie. Membrii guvernelor care deţin portofoliile relevante se adună periodic şi se pronunţă asupra propunerilor venite de la Comisie.

Tratatul UE indică în mod expres că guvernele din statele UE trebuie să respecte domnia legii sau, cum se spune la noi, statul de drept.

La noi, informaţia despre Consiliul UE şi formaţiunile ei de lucru e foarte firavă. Spuneţi drept: aţi auzit vrodată vreun ministru – nu doar din actualul cabinet – vorbind despre ce a susţinut în Consiliul UE, ca poziţie a guvernului din acel moment? Dacă intraţi în arhivele de presă, daţi în cel mai bun caz peste declaraţii referitoare la consiliul JAI, listat mai sus la poziţia a noua, fiindcă e cel care tratează Schengen şi MCV, materii ultra-sensibile pentru guvernele de la Bucureşti. La un moment dat, fostul preşedinte Băsescu îi certa public pe miniştri că nu se duc la Consiliul UE. Ştiţi de câte ori au mers în ultimul an la Bruxelles şi ce au susţinut P. Daea, Olguţa Vasilescu, T. Toader sau Liviu Pop?

În calitate de deputat european, am cerut – pe 29 noiembrie a.c. – în ora rezervată declaraţiilor politice, ca miniştrii din guvernul Tudose să piardă dreptul de vot în acest for în care se reunesc cu omologii lor, dacă majoritatea de la Bucureşti nu opreşte ofensiva împotriva separaţiei puterilor. Tratatul UE indică în mod expres că guvernele din statele UE trebuie să respecte domnia legii sau, cum se spune la noi, statul de drept. În caz contrar, zice Tratatul pe care ne-am angajat să-l respectăm, un executiv riscă să piardă dreptul de a vota în „formaţiunile de lucru” ale Consiliului UE.

Poate că nu trebuia să cer un asemenea lucru fără să mă fi asigurat, mai întâi, că informaţia e corect înţeleasă şi, desigur, corect transmisă. Cum nu am prieteni în presă şi cu atât mai puţin acces la reţelele de interese din media, declaraţia mea politică din PE a fost distorsionat în mod grav şi a servit unei campanii de linşaj. Una pornită de PSD şi alimentată de ignoranţa şi reaua credinţă a unor „analişti” şi „experţi” care fac propagandă pentru diverse cauze politice. Cu excepţia unei jurnaliste de la o agenţie de presă, nimeni nu m-a căutat să explic ce rost avea declaraţia mea de un minut.

Încerc să explic aici. Ce am observat e că toţi cei care m-au înfierat cu mânie naţional-comunistă dispreţuiesc separaţia puterilor în ţară şi o ignoră şi-n plan european. Ei ar fi vrut ca, întrucât sunt deputat ales în România, să sprijin orice face guvernul de la Bucureşti. Numai că euro-deputaţii nu reprezintă guvernele şi nu sunt aleşi ca să aprobe tot ce susţin acestea în Consiliul UE. Raţionamentul celor care au participat la stigmatizarea mea publică e următorul: executivul de la Bucureşti egal România, cine nu e cu guvernul e musai anti-român.

Puţini au fost cei care au priceput că am făcut declaraţia politică respectivă din disperare.

Am primit, în consecinţă, apostrofări publice, iar în privat înjurături, dar şi ameninţări cu moartea. Toate astea nu m-au speriat, dar m-au întristat în mod profund. Până şi gazetele unde am publicat de-a lungul anilor mii de articole despre politica de la noi şi de aiurea au titrat că am cerut pedepsirea României, nu a guvernului PSD-ALDE. Am fost denunţat ca trădător şi mi s-a imputat lipsa de patriotism. Eu vorbeam despre guvernul Tudose şi oameni furioşi cereau să mi se retragă cetăţenia.

Puţini au fost cei care au priceput că am făcut declaraţia politică respectivă din disperare. Nu mai ştiam cum poate fi oprită deriva guvernelor PSD-ALDE care au căşunat, din ianuarie încoace, asupra magistraţilor, doar-doar obţin clemenţă pentru corupţi. Pe de altă parte, nu am uitat că presiunea de la Bruxelles a dat uneori roade. De pildă, în vara lui 2012. Nu ura faţă de ţară, cum scriau „colegii” pesedişti din PE, m-a împins să cer pedepsirea membrilor guvernului Tudose în acest mod necruţător. Dimpotrivă, am făcut declaraţia cu pricina convins fiind că, dacă îţi iubeşti patria, nu o distrugi pentru a apăra un şef de partid corupt sau o şleahtă de hoţi. E patriot cine crede că legea e una pentru toţi, iar dreptatea nu se împarte în funcţie de criterii de partid.

Nu trebuia, poate, să-mi exhib disperarea. Am mizat, însă, mereu pe sinceritate şi nu pe calcule demagogice, care să-mi aducă simpatie. Am credinţa că România va supravieţui încercării prin care trece şi că, pentru a o ajuta, trebuie să ne bazăm atât pe instituţiile funcţionale de acasă, cât şi pe instituţiile europene.      

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite