Implicarea Rusiei şi narcisismul lui Viktor Orban scot Bucureştiul de pe hartă. Analiză de Dan Dungaciu şi de Petrişor Peiu

Ce îi lipseşte politicii româneşti faţă de Ungaria ca să devină şi mai ineficientă? În ultima vreme, din ce în ce mai puţine lucruri. Iar după lipsa de reacţie la ultima vizită a lui Vladimir Putin la Budapesta din 28 august 2017, aproape nimic.

Nu e vorba despre vizita în sine a preşedintelui rus sau diverse evenimente politice izolate, ci despre faptul că această vizită (a şaptea întâlnire din 2010 încoace!), plus alte evoluţii, indică două lucruri fundamentale.

Primul, că Rusia a găsit în Ungaria un os bun de ros pentru obiectivele sale strategice în spaţiul euroatlantic, l-a apucat cu putere şi nu îi mai dă drumul, croindu-şi drum tot mai adânc spre decizia strategică europeană; al doilea, că Ungaria are, în raport cu regiunea şi cu România, un proiect – un proiect pentru care scopul scuză mijloacele, de aici şi disponibilitatea narcisistă a Ungariei de a se pune de fiecare dată la dispoziţia unei Moscove care ştie de sute de ani să fructifice iluzii ale unor lideri care confundă realitatea cu propriile lor ambiţii şi resentimente.

Iar în funcţie de acest proiect, pe care îl vom decripta mai jos, vom putea măsura absenţa proiectului regional românesc şi lipsa de eficacitate a abordărilor faţă de statul vecin ale cărui mize par, de fiecare dată, că ne scapă. Sau sunt percepute într-un registru minor, de la isterie (dispute şi polemici personalizate) la patetisme desuete („prietenie perfectă”).

Vom face această analiză cu conştiinţa clară că împlinirea limpede şi fără echivoc a reconcilierii româno-maghiare, atât de mult clamată, ar fi fost o sărbătorire împreună, Bucureşti-Budapesta, a Centenarului românesc. Ar fi fost cel mai puternic semnal de încredere pe care românii l-ar fi putut transmite ungurilor, ungurii românilor, iar împreună spaţiului euroatlantic şi dincolo de el. 

Din păcate, ispita Rusiei şi narcisismul Budapestei par să ne ducă în altă direcţie.

Să le luăm pe rând.

Centura strategică a autonomiilor etnice

Agenda regională (geo)politică a Budapestei cuprinde o miză principală: autonomia pe baze etnice. Indiferent de situaţia internă din state precum România, Serbia, Slovacia sau Ucraina – diferite din multe puncte de vedere -, oficialii maghiari cer acelaşi lucru, respectiv autonomia minorităţii maghiare în fiecare dintre aceste state în parte.

 O centură de „autonomii etnice” ar trebui să înconjoare Ungaria şi e menită să aducă două lucruri, dincolo de satisfacerea orgoliului unei naţiuni care are, uneori, pulsiuni imperiale: un ascendent strategic al Budapestei în raport cu aceste state şi, până atunci, voturi (patriotice, fireşte), pentru Viktor Orban şi partidul de guvernământ. 

La schimb, Budapesta oferă sprijin politic şi financiar liderilor şi partidele maghiare care îşi asumă proiectele ei. Cu o singură precizare: premierul Viktor Orban este un „zeu egoist”, de aceea, un asemenea proiect, presupune la schimb recunoaşterea şi acceptarea totală a liderului de la Budapesta şi loialitate faţă de el. 

Cazul din Slovacia este peremptoriu din acest punct de vedere. În alegerile din 12 iunie 2010, Partidul Comunităţii Maghiare – radical în viziuni şi opţiuni - nu reuşeşte să obţină 5% din votul popular şi nu intră în parlament. Voturile acestui partid au mers la un partid nou constituit, Most-Hid („Podul”, în maghiară şi slovacă), un partid maghiar proaspăt, de alternativă la Partidul Comunităţii Maghiare, constituit în 2009 şi care îl acuză pe cel din urmă de naţionalism radical militând, în schimb, pentru cooperarea maghiaro-slovacă. Preşedintele este etnic maghiar, vicepreşedintele etnic slovac, iar electoratul este mixt.

 Pe această platformă integraţionistă, Most-Hid canibalizează fostul partid al maghiarilor din Slovacia, intră în Parlament şi devine unul dintre cele patru partide în guvernul de coaliţie.

   Afiş electoral al partidului Most-Hid, cu figura liderului, Béla Bugár, fost preşedinte al Partidului Comunităţii Maghiare

Ce face Budapesta? După alegerile din 2010, Partidul lui Viktor Orban, FIDESZ, refuză orice colaborare cu majoritatea politică şi nici nu recunoaşte noile configuraţii din rândul comunităţii maghiare. Partidul susţinut este în continuare Partidul Comunităţii Maghiare, iar Most-Hid nici măcar nu este recunoscut ca partid maghiar ca urmare a compoziţiei mixte din cadrul său.

Lui Viktor Orban nu îi plac impurităţile etnic-politice.

Ungaria din România

După cum a sesizat Eva S. Balogh într-un articol publicat pe site-ul pe care îl editează (Hungarian Spectrum), radicalismul Budapestei în cazul slovac este, păstrând proporţiile şi specificul, ilustrat şi în România. Expresia cea mai pregnantă s-a petrecut în cursul acestui an, când liderul UDMR, Kelemen Hunor, a făcut acele declaraţii din 4 august 2017 care au contrariat, pe bună dreptate, opinia publică românească, dar şi maghiară, din România. 

Afirmaţiile liderului UDMR din publicaţia clujeană de limbă maghiară Szabadsag după care „Românii trebuie să accepte că noi nu vom putea şi nici nu vrem să sărbătorim 2018” (plus demararea, în contrapartidă, a proiectului „O mie de ani în Ardeal, o sută în România) pot să fie – şi sunt! - surprinzătoare pentru publicul din România. Pentru publicul din Ungaria, nu. 

În realitate, ele nu fac decât să reproducă, cu alte cuvinte, declaraţiile anterioare ale ministrului de externe maghiar care a afirmat, ca justificare pentru interzicerea prezenţei diplomaţilor maghiari la orice manifestare dedicată Zilei Naţionale a României, că: „Având în vedere că poporul maghiar nu are nimic de sărbătorit pe 1 decembrie, Ministerul de Externe a interzis fiecărui diplomat şi fiecărui angajat sa participare la sărbătorile naţionale româneşti”. 

Este limpede? Nici guvernul lui Viktor Orban nici UDMR-ul lui Kelemen Hunor nu au ce sărbători de 1 decembrie. Liderul maghiarilor din România şi-a asumat explicit şi public mesajul lui Viktor Orban, s-a predat şi şi-a asumat, la nivel de UDMR, în pofida electoratului maghiar mai divers şi mai subtil, agenda politică a Budapestei.

Viktor Orban şi Kelemen Hunor dându-şi mâna la Budapesta

Cum s-a ajuns aici?

Fisura în rândul reprezentării politice a maghiarilor din România s-a produs odată cu apariţia pe scena publică a Partidului Civic Maghiar, extrem şi radicalizat, susţinut, printre alţii, de către Viktor Orban. Relaţiile UDMR – un partid cu o reprezentare mai diversă şi mai sofisticată, ţinând seama de varietatea publicului maghiar din România - cu FIDESZ în acel moment erau în criză majoră.

Viktor Orban căuta atunci ceva radical şi subordonat, chiar dacă mai mic la nivel cantitativ. Nu mai insistăm aici că proiectul Partidului Civic Maghiar şi-a găsit adepţi şi în România, din motive diferite, de aici şi anumite prietenii de conjunctură între liderii de la Bucureşti şi Budapesta.

În 2014 devine clar că Partidul Civic Maghiar este un eşec politic şi este abandonat rapid. Viktor Orban schimbă tactica şi se întoarce la UDMR; face campanie în România (Transilvania) pentru acest partid. UDMR rămas singurul reprezentant credibil şi acceptat al maghiarilor din România inclusiv la Budapesta.

Nu există însă prânz gratis, iar Viktor Orban, cum spuneam, este un „zeu gelos”. Precum în Slovacia, vrea garanţii şi ascultare. Iar UDMR a acceptat acest joc. Preţul nu poate decât să fie intuit: susţinere politică internă şi externă, sprijin financiar şi... sprijin în eventualitatea unor cazuri de condamnare în România. Precedentul există deja, iar vicepremierul Ungariei, Zsolt Semjén, a promis deja protecţie tuturor ungurilor condamnaţi penal în afara Ungariei.

În analiza Evei Balogh pe care am invocat-o deja, sunt oferite exemple din presa maghiară din România care a căzut la examenul loialităţii nestrămutate faţă de Viktor Orban şi, pe cale de consecinţă, s-au sufocat din lipsă de... finanţare (Erdélyi Riport din Cluj Napoca este doar un exemplu). 

Ziariştii maghiari din România au deplâns situaţia, iar criticile la adresa oficialilor de la Budapesta, relatate de gazetari unguri oneşti, nu şi-au mai găsit loc în paginile unor publicaţii de limbă maghiară din Transilvania. Unii au fost chiar concediaţi, cum e cazul lui Hugó Ágoston, care a recunoscut că motivele demiterii sale au fost, de fapt: „critica guvernului maghiar şi a politicilor sale anti-democratice, mai cu seamă campania otrăvită şi atitudinea faţă de presă, în particular eliminarea cotidianului Népszabadság”.

Gestul lui Kelemen Hunor din 4 august este, din această perspectivă, un vârf de aisberg. Cele 9/10 care nu se văd şi stau scufundate sunt de fapt deplina adeziune a UDMR-ului la agenda (geo)politică a Budapestei în această regiune.

Centenarul care (nu) ne uneşte

În mod natural, cu un pic de inteligenţă, România are toate datele să sărbătorească senin 100 de ani de Românie modernă, independentă şi mare. Beneficiara schimbării esenţiale de viziune istorică de după primul război mondial, impecabil exprimată de preşedintele american Woodrow Wilson – „principiul naţionalităţior” care devenea noua „idee-forţă” a istoriei şi în acest spaţiu – România nu are, în realitate, nimic de împărţit cu niciunul dintre vecinii ei. Nici măcar cu Ungaria!

La vremea respectivă, Ungaria nu exista, doar un Imperiu care a căzut la examenul istoriei la fel cum făcuseră şi altele. Disputa româno-maghiară pe acest dosar e ridicolă sau falsificată: Dacă Budapesta are nemulţumiri legate de soarta Imperiului Habsburgic (repetăm, nu ale Ungariei, căci aceasta nu exista atunci), acestea trebuie adresate nu Bucureştiului, ci... Washingtonului, căci el a consfinţit la implementarea acestui principiu, alături de partenerii victorioşi (Marea Britanie, Franţa etc.) în război. „Pax amaericana” bazată pe principiul naţionalităţilor - asta înseamnă, de fapt, Trianonul.

Monumentul lui Woodrow Wilson din Praga

Acesta este motivul pentru care ideea demult sugerată de noi a unei statuia a preşedintelui american Woodrow Wilson la Bucureşti, inaugurată cu ocazia Centenarului, ar fi nu doar o corecţie istorică necesară, dar şi un gest strategic esenţial. O mână întinsă Ungariei de a ne asuma, împreună, ce s-a petrecut acum 100 de ani.

Din nefericire, Budapesta nu a strâns mâna întinsă a Bucureştiul în perspectiva lui 2018 şi e naiv să credem că va face asta. Dar mâna Bucureştiului trebuie să rămână întinsă! Chiar dacă Ungaria a ales, până acum, o agendă de confruntare, chiar dacă nu explicită, şi această agendă nu pare că se va schimba în perspectiva Centenarului şi a alegerilor din 2018 şi a 100 de ani de Trianon din 2020. Este cel mai profund eşec ale relaţiei bilaterale de după 1990!

Motivele ţin de o anumită dinamică din ce în ce mai evidentă, care s-a instalat la Budapesta, şi care este perfect ilustrată de jocul politic fără plasă europeană – dar cu o iluzorie plasă rusească! - pe care îl face premierul Viktor Orban.

Pentru cine îi urmăreşte apariţiile publice, acestea sunt tot mai apăsate, fără reţineri, fără linii roşii, fără precauţii. În 21 iunie 2017, într-o ieşire publică în care comemora amintirea unor oameni de stat maghiar interbelici, premierul Ungariei l-a considerat pe Amiralul Horty Miklos un „om de stat excepţional”. O asemenea afirmaţie era de neconceput cu ani în urmă dar astăzi, iată, devine ceva aproape firesc... Şi nu există nicio garanţie că lucrurile se vor opri aici. 

Viktor Orban lângă o statuie a Amiralului Miklos Horty

Alura de lider regional – cel puţin! – a lui Viktor Orban e din ce în ce mai pregnantă. „Europa Centrală nu a avut aşa de multă influenţă în afacerile europene de la Casa arpadiană încoace sau poate de la Regele Matei” – zice premierul, ritos, cu aluzie, evident, la politica Budapestei, iar evenimentul cel mai important pentru Europa în ultimele 12 luni nu a fost nici alegerile prezidenţiale din Franţa, nici alegerile din SUA, ci... cooperarea fără precedent a statelor Visegrad. Nici mai mult nici mai puţin!

Şi încă: pentru premierul maghiar, Budapesta este singurul oraş dintre Viena şi Istanbul care este „o metropolă capabilă să servească mai mult decât numai statul ungar”.

Sigur, între timp, povestea cu „cooperarea” statelor Visegrad devine acum niţel ridicolă în lumina ultimelor evoluţii, dar nu asta e important, nici măcar câtă dreptate, punctual, are Viktor Orban, ci maniera de gândire şi aspiraţiile unui lider care astăzi nu mai are nicio reţinere în a spune ce gândeşte. Şi gândeşte confruntaţional şi expansiv.

Probabil că dintotdeauna a gândit aşa, dar a instrumentalizat, cu răbdare, totul, de la Fundaţia Soros (susţinătorul său, la începutul carierei) până la instituţiile europene sau America. Iar Rusia a simţit această slăbiciune şi a transformat-o în oportunitate. Pentru ea, fireşte!

Viktor Orban nu este nici pro-rus nici pro-european sau pro-american. Este un politician pro-maghiar, aşa cum crede el că trebuie servite aspiraţiile ungurilor, atins de morbul grandomaniei care a mai populat minţile politicienilor din statul vecin. Nu e nimic nou, din păcate, iar românii au învăţat asta cu multe ocazii. 

Iorga a ilustrat perfect această atitudine în anii postbelici: „Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă suntem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate şi neputinţa de a se conduce în momente de criza. Şi, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucureşti să se facă demonstraţie pentru triumful final al unei oştiri aşa de încercate, care e cea mai mare iubire şi mândrie a noastră, n-a stat în intenţia noastră să ofensam suferinţa. (...).

Şi am dori ca prin aceasta să fim şi provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizaţiei moderne pe un popor maghiar raţionabil, fără nimic din acel imperialism copleşitor pentru alţii, care exclude până acum pe unguri de la orice colaboraţie folositoare”.

Vorbe înţelepte, esenţiale, astăzi, în prag de Centenar. Repetăm ce am mai spus la început: semnul limpede şi fără echivoc al reconcilierii româno-maghiare ar fi fost o sărbătorire împreună, Bucureşti-Budapesta, a Centenarului românesc.

 Întrebarea fundamentală astăzi este dacă asta se mai poate. Pentru un Viktor Orban dominat de pulsiuni turanice şi dispreţ faţă de o Europă pe care o consideră în declin şi în derivă, care nici măcar nu acceptă să discute cu ministrul român de externe al României - care, după cum a şi apucat să anunţe, s-a dus la Budapesta în primul rând pentru asta! -, pentru care Horty Miklos a fost „un om de stat excepţional”, care se pregăteşte de alegeri în 2018 şi de 100 de ani de Trianon în 2020, ideea unei „reconcilieri” româno-maghiare pare să nu încapă pe agendă.

E momentul să ne asumăm, cu neplăcere, dar cu realism, o asemenea eventualitate.

Ungaria s-a mobilizat să împiedice vizita Papei Francisc în România

Dincolo de fortificarea prieteniei ruso-maghiare, în urma căreia Moscova se instalează tot mai confortabil şi profund în Ungaria membră UE şi NATO, sunt multe gesturi şi semnale ale autorităţilor de la Budapesta care ar putea fi invocate în sprijinul tezei noastre că reconcilierea româno-maghiară cu ocazia Centenarului riscă să rămână doar un vis frumos: atitudinea faţă de oficialii României, solicitări de compensaţii la Bruxelles pentru „pierderile” din 1918, lobby pentru intervenţii europene în sprijinul minorităţilor etnice din Europa (chiar în pofida tratatelor europene etc.). 

Ne mărginim să prezentăm doar unul, mai puţin cunoscut opiniei publice din România: tentativa de boicotare a vizitei Papei la Bucureşti.

Vizita papei în România în 2018 era de notorietate publică, fiind consemnată şi de Wikipedia la capitolul „Vizite pastorale ale papei”

Vizita papei Francisc în România era dată ca sigură pentru anul 2018, an în care România sărbătoreşte Centenarul Marii Uniri. Numai că, din surse de la Vatican, confirmate de surse din mediile catolice din România, aflăm că papa nu va mai veni.

Evident, nu Ungaria a împiedicat venirea Papei la Bucureşti, căci raţiunile sunt mai complexe şi nu le abordăm aici. Ideea de bază este că Ungaria a reacţionat prompt şi a acţionat împotriva vizitei Papei în România în anul 2018. Iar motivele sunt multe şi nu au deloc de-a face cu „reconcilierea româno-maghiară”:

• În primul rând din cauza politicii tradiţionale de a izola România pe plan internaţional, precum şi de a o împiedica să înregistreze evenimente de prestigiu, de genul vizitei papei. 

• În al doilea rând, discursul unguresc maschează revendicările autonomiste sub masca drepturilor pentru minorităţi, clerul maghiar din Transilvania fiind unul dintre principalii vectori în acest sens, cu plângerile sale privind presupusul refuz al statului român de a restitui proprietăţile, deşi ungurii au luat până azi şi ce nu au avut. Or, o vizită a papei în România ar fi aruncat în derizoriu propaganda ungurească pe acest plan. 

• În al treilea rând, având obsesia delegitimării Marii Uniri de la 1918, unii purtători de mesaj de la Budapesta vedeau vizita papei în 2018 tocmai ca un fel de legitimare a sărbătoririi Centenarului Marii Uniri de către români. 

• În al patrulea rând, papa a refuzat să dea curs unei invitaţii de a vizita Ungaria în anul 2016 din cauza divergenţelor pe care le are cu Budapesta pe tema migranţilor, iar pentru orgoliul Budapestei ar fi fost inacceptabil ca papa să refuze o vizită în Ungaria şi să accepte în schimb o vizită în România. 

• În al cincilea rând, unul dintre punctele din programul propus pentru vizita papei era beatificarea a şapte episcopi greco-catolici decedaţi în puşcăriile comuniste. Greco-catolicii sunt cu toţi etnici români, dar propaganda pe plan internaţional dusă de unguri promovează imaginea unei Transilvanii maghiare, iar beatificarea de către papă a şapte români din Transilvania şi a niciunui ungur nu putea fi acceptată de Budapesta, pentru că ar fi decredibilizat mesajul propagandistic al „Transilvaniei maghiare”, unde nu se află picior de român.

Gyorgy Jakubinyi, arhiepiscop de Alba Iulia: Papa Francisc poate veni în România numai dacă se îndeplinesc condiţiile puse de unguri.

Ca atare, ofensiva ungurească pe acest dosar s-a declanşat. La începutul lunii mai 2017 la Cluj-Napoca a avut loc Conferinţa episcopală catolică din România, ocazie cu care Gyorgy Jakubinyi, arhiepiscopul de Alba Iulia, a acordat un interviu agenţiei maghiare de presă MTI, în cursul căruia a menţionat condiţiile care ar trebui îndeplinite pentru a fi posibilă o vizită a papei în România, toate fiind în concordanţă cu liniile de mesaj ale propagandei ungureşti:

• Vizita papei poate fi posibilă numai dacă Bucureştiul admite „drepturile constituţionale” ale minorităţii maghiare, în special privind restituirea proprietăţilor confiscate de regimul comunist şi care acum ar fi blocată.

• Este imposibil ca papa să vină în anul 2018 din cauză că se serbează centenarul unirii Transilvaniei cu România. Dacă politicienii români ar încerca să lege această vizită de centenar, atunci congregaţia (catolicii unguri) nu va participa la evenimentele legate de vizita papei.

• Vizita papei să se desfăşoare în Transilvania, să nu se facă în Bucureşti, cum a fost cazul vizitei din 1999 a papei Ioan Paul al II lea. E important să precizăm motivele ascunse, deşi evidente: această revendicare ar permite apoi propagandei ungureşti să promoveze pe plan internaţional vizita papei într-un loc numit „Transilvania”, iar România de fapt nici nu există. De fapt toate locurile propuse pentru vizită se află în Transilvania, în afara arcului carpatic fiind propus doar „Bako”, adică Bacău, pentru că propaganda şovină pretinde că românii catolici din Valea Siretului, din Moldova în general, ar fi ceangăi maghiari.

Blazonul de cardinal cu însemnele secuieşti al lui Peter Erdo, primatul Ungariei

Conferinţa episcopală catolică este dominată de români, în frunte cu arhiepiscopul Ioan Robu, care fără îndoială că au o agendă diferită de cea a lui Jakubinyi, adică a Budapestei. Astfel, din opt episcopi romano-catolici sunt trei unguri, un şvab şi patru români, cărora li se adaugă şi cei şapte episcopi români greco-catolici.

Inclusiv din acest motiv, Budapesta a acţionat şi la Vatican.

 Cardinalul primat al Ungariei, Peter Erdo a purtat la Roma mesajul Budapestei şi a spus la Vatican că vizita papei în România ar fi, cităm, „o palmă pe obrazul Ungariei”. Trebuie să precizăm că Peter Erdo are pe blazonul său de cardinal simbolurile secuieşti, soarele, luna şi culoarea albastră, el spunând că şi-a ales acest blazon pentru că bunicii săi ar fi fost secui din Transilvania stabiliţi în Ungaria în 1918. Poate că primatul Ungariei şi-a redescoperit rădăcinile. Sau poate că Erdo promovează identitatea secuiască în conformitate cu politica Ungariei şi are vederi iredentiste, şovine. 

De menţionat că, pe clădire Parlamentului de la Budapesta a fost arborat de câţiva ani şi steagul secuiesc alături de cel al Ungariei în semn de susţinere pentru revendicările autonomiste privind „Ţinutul Secuiesc”.

Fiind convinşi de bunele relaţii bilaterale, românii l-au onorat pe prelatul Peter Erdo conferindu-i titlul de doctor Honoris Causa, în 2001 al Universităţii Babeş-Bolyiai din Cluj-Napoca şi în 2008 al Universităţii Ovidius din Constanţa.

Pe lângă primatul Ungariei, cardinalul Peter Erdo, este rezonabil să presupunem că a intervenit pentru împiedicarea vizitei papei Francisc în România şi ambasadorul Ungariei pe lângă Sfântul Scaun. În iulie 2015 Guvernul Orban a produs o mare surpriză când a numit în acest post un producător austriac de televiziune care nu ştia niciun un cuvânt în limba maghiară, singurul său atu fiind că se numeşte...Eduard Von Habsburg şi este stră-stră-nepotul împăratului Austro-Ungariei, Franz-Josef.

Pe lângă obsesia cunoscută a regimului Orban pentru familia Habsburg, numirea acestui ambasador este un semnal clar pentru nostalgia „Ungariei Mari” din componenţa Imperiului Austro-Ungar şi poate dorinţa secretă de refacere a acesteia, precum şi pentru intenţia de a se încerca folosirea Vaticanului în acest scop. 

Zsolt Semjen, vice-prim ministrul Ungariei (dreapta) se înclină în faţa bustului Fericitului Carol de Austria.

Ultimul împărat al Austro-Ungariei, între anii 1916-1918, a fost Carol I, împărat al Austriei, care purta şi titlul de Carol IV, rege al Ungariei. Este cunoscut pentru tentativa eşuată de a salva Imperiul Habsburgic prin federalizarea acestuia. În anul 2004 Carol a fost sanctificat  de Vatican cu titulatura de Fericitul Carol de Austria, pentru că ar fi pus credinţa creştină înaintea politicii şi pentru că ar fi fost un făcător de pace în timpul primului război mondial, deşi în 1917 acesta a autorizat folosirea de gaze de luptă de către armata austro-ungară.

Veneraţia pe care regimul Orban o arată faţă de noul sfânt catolic, în fapt ultimul rege al „Ungariei Mari” reprezintă un semnal privind mentalitatea acestui guvern în prag de Centenar (2018), alegeri în Ungaria (2018) şi Trianon (2020).

România cade de pe hartă?

Înainte de a trece la pretextul acestui material, respectiv vizita preşedintelui Putin la Budapesta şi semnificaţiile acestui parteneriat neostoit, vom trece în revistă şi alte elemente fundamentale care configurează ceea ce am numit proiectul regional al Budapestei.

Într-un articol din 2016 despre urgenţa reconectării României, Vasile Iuga vorbea, cu ilustrarea grafică impecabilă şi convingătoare, despre urgenţa reconectării Bucureştiului la marile infrastructuri rutiere şi de transport, pentru că ne ocolesc toate, de la Nord la Sud sau de la Est la Vest. Hub-ul european al Estului este Ungaria, şi aici este esenţa agendei regionale a Budapestei şi, pe cale de consecinţă, a atitudinii faţă de România. 

Avem în faţă fundamentul proiectului politic regional maghiar care măsoară, în oglindă, lipsa unui proiect coerent al Bucureştiului.

Hub regional şi Via Carpatica

Strategia maghiară de excludere a României este motivată de dorinţa de a transforma Ungaria în principalul hub regional în tipurile majore de infrastructură, respectiv de transporturi şi energetică, în vederea valorificării noii poziţii geopolitice a ţării vecine: în mijlocul flancului estic al noii Uniuni Europene, la confluenţa cu lumea central-europeană. 

Dacă politica guvernului Orban Viktor a rupt punţile cu fostele aliate din Grupul Vişegrad (Republica Cehă şi Slovacia, acum repliate pe lângă Austria, în triunghiul de la Slavkov), economia maghiară s-a mişcat constant în acelaşi sens: transformarea într-un hub regional de infrastructură, pentru creşterea greutăţii specifice a semnificaţiei regionale a Budapestei.

Astfel, observăm cum Ungaria a preluat imediat iniţiativa poloneză a aşa-numitei „Via Carpatica”, o autostradă de dimensiuni gigantice care să lege zona baltică a Poloniei de Mediterana şi de Marea Neagră.

Traseul axului principal Nord-Sud este parcă măiestrit conceput ca să atingă puţin România dar să excludă principala zonă de interes a Bucureştiului şi a inimii Transilvaniei. Acest traseu, dacă se va realiza vreodată va duce la maxima punere în valoare a sistemului de autostrăzi maghiare (1500 km la o ţară de două ori mai mică decât România) şi, în paralel, va duce în derizoriu anemica infrastructură de mare viteză (autostrazi) din ţara noastră (doar 750km). De asemenea, va lăsa practic România în afara traseului acestei autostrăzi ce străbate Europa de la Nord la Sud.

Infrastructura de transport aerian

Deloc surprinzător, România şi Ungaria sunt responsabile de transportul aerian anual a cam 12-13 milioane pasageri fiecare, la dimensiuni duble ale populaţiei la noi; mai mult, pasagerii extra-comunitari transportaţi prin Budapesta sunt mai mulţi decât cei prin aeroporturile româneşti (3 milioane faţă de 2 milioane); de altfel, Budapesta depăşeşte încă Bucureştiul la numărul de pasageri cu aproape 5% (11,4 milioane faţă de 10,9 milioane).

 Pentru a ne accentua depresia, autorităţile române şi-au marcat ferm dezinteresul pentru hubul aviatic Bucureşti prin numirea unui tânăr politician de numai 27 de ani, în funcţia de director general al Companiei Naţionale Aeroporturi Bucureşti (CNAB). Descurajant, tânăra speranţă a nepăsării noastre, a avut o carieră „de succes” la falimentara firmă chinezească  Shandong Group Co LTD China, cea care a lăsat un cimitir de fier beton în locul mult-aşteptatului cartier „chinezesc” din Craiova...

Blocarea Dunării şi a comerţului regional

Pentru a completa tabloul intereselor maghiare de infrastructură, ar trebui adăugat şi faptul, deloc de neglijat, că Budapesta blochează, cu tenacitate, orice încercare de deschidere a traficului pe cel mai mare coridor naval pan-european, Rhin-Main-Dunăre (Canalul Europei), pretextând protejarea mediului pe porţiunea maghiară a Dunării (de altfel, unul dintre motivele pentru care Viena nu mai agreează Ungaria), împiedicând, astfel, mărfurile germane sau de provenienţă atlantică să ajungă la gurile Dunării şi totodată şi accesul mărfurilor româneşti pe pieţele din Europa Centrală şi Occidentală.

Curioasă atitudinea guvernanţilor noştri care, drept „răsplată” pentru obsesiva excludere a României din traseele regionale de infrastructură, a oferit Budapestei participarea la proiectul de transport de gaze AGRI (Azerbaijean-Georgia-România-Interconector), fără niciun fel de justificare economică.... 

Agenda Rusiei şi agenda maghiară

Ajungem acum la vizita preşedintelui rus la Budapesta, după şapte luni de la anterioara vizită, a şaptea din 2010 încoace. Cu acest prilej, Vladimir Putin s-a întâlnit şi cu premierul Orban Viktor, în prezenţa ministrului de externe Szijjarto Peter; acesta din urmă a anunţat triumfător faptul că, în luna ianuarie 2017, vor demara oficial lucrările la centrala atomo-electrică de la Paks.

E interesant cum au prezentat ungurii vizita. E limpede că şi acolo se simte un tip de exces apropo de relaţia Budapesta-Moscova, de aici o anumită tendinţă de a pune vizita preşedintelui Putin din 28 august, preponderent, în legătură cu Campionatele Mondiale de Judo desfăşurate la Budapesta.

Oficial, Budapesta nu a transmis aproape nimic, dar Kremlinul a punctat printr-un comunicat resortul întâlnirii cu câteva ore înainte de vizită, iritat probabil şi el de jocul străveziu al ungurilor: „La invitaţia premierului Ungariei Viktor Orban, şeful statului rus va vizita Budapesta pentru a participa la ceremonia de deschidere a celei de 31-a ediţie a Campionatelor Mondiale de Judo. Este planificată şi o întâlnire separată între Vladimir Putin şi Viktor Orban”. 

Evident că vizita lui Vladimir Putin a fost incomparabil mai mult decât participarea a nişte festivităţi, fie ele legate şi de judo. Dincolo de întâlniri politice, Senatul Universităţii din Debrecen i-a acordat liderului rus titlul de Doctor Honoris Causa, înmânat la Budapesta, pentru contribuţii (inclusiv) la prestigiu şi dezvoltare universităţii.

Deloc întâmplător, presa maghiară a vorbit despre un rol însemnat acordat universităţii în cadrul proiectului Paks 2, de ce nu, chiar chestiuni strategice: un centru cu finanţare rusească de cercetare şi pregătire a inginerilor unguri în energia atomică. 

E absurd să critici Rusia pentru aceste vizite în Ungaria – Moscova face ceea ce trebuie să facă din punctul ei de vedere şi ceea ce a făcut întotdeauna. Caută (şi găseşte) breşe în spaţiul euroatlantic. Nu e vorba nici de sentimente, nici de cinisme, nici de „prietenia” ruso-maghiară.

După cum bine s-a spus, Rusia urmăreşte în Ungaria o strategie de „tried-and-true”: cumpără infrastructură, o deţine şi o operează prin companiile de stat şi îşi asigură un poziţie stabilă şi sigură în peisajul energetic care, ulterior, îi va permite şi prezenţă masivă în spaţiul public din ţara vecină, chiar revendicări/presiuni politice (implicare financiară în mass media din Ungaria, votul Budapestei în UE sau NATO, poziţionări strategice etc.).

Ofensiva rusească în Ungaria ridică însă următoarea problemă de fond: cum se poate ca un stat membru al UE şi NATO, partenerul Polonia în Grupul de la Visegrad – oare polonezii, partenerii strategici ai României, ce le spun ungurilor despre asta?! - îşi poate permite să facă acest joc prin care Federaţia Rusă capătă un rol esenţial la masa deciziilor energetice europene şi, în perspectivă, la masa (geo)politică.

Asta dincolo de efectele imediate şi extrem de negative la adresa vecinului România, la care revenim acum.

Rusia face Ungaria hub regional energetic

Miza uriaşă (pentru Ungaria) a centralei de la Paks constă în etalarea unui semn concret de colaborare cu mult-sfidata (de către Europa bruxelleză) Federaţie Rusă. În acelaşi timp, de ceva vreme şi iarăşi pe neobservate de la Bucureşti, Ungaria urmăreşte cu prioritate problematica energetică, pe care o plasează, fie şi tacit, în contextul „războiului rece” româno-maghiar. Pe de altă parte, Vladimir Putin este nerăbdător să puncteze în relaţia cu Uniunea Europeană o mare lovitură de imagine şi, în acelaşi timp, să demonstreze că Rusia este în continuare capabilă să exporte tehnologie şi să coordoneze proiecte mari, atât financiar cât şi tehnologic.

Două sunt aşadar cheile de citire a proiectului Paks: relaţiile dintre Budapesta şi Moscova, respectiv, ofensiva energetică a Ungariei. 

Ofensiva energetică a Ungariei are un scop bine determinat: transformarea statului vecin într-un hub energetic regional şi excluderea României din traseul infrastructurii enrgetice regionale, astfel încât Ungaria să poată controla accesul energiei româneşti pe pieţele internaţionale.

Preşedintele rus are un plan transparent de a folosi relaţiile politice bune cu Turcia (mai nou), Bulgaria, Serbia şi Ungaria pentru a dezvolta infrastructura care ar urma să ducă gazele ruseşti în Europa Occidentală de-a lungul fostului proiect de gazoduct South Stream, la care s-a renunţat.

Traiectoria noului gazoduct va fi decisă până la sfârşitul anului 2019, ceea ce ar aduce Ungaria în postura de a dispune de infrastructura necesară preluării a 10 miliarde de metri cubi de gaze la graniţa sa de sud.

Acest nou traseu va consolida piaţa de gaze din Ungaria şi va conduce la transformarea acestui stat într-un hub regional de gaze naturale, pentru că totul trebuie privit in contextul noului stadiu de evoluţie al proiectului BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria), care devine BRU, prin excluderea Austriei de către operatorul maghiar de transport.

Astfel, dacă iniţial proiectul european BRUA prevedea aducerea gazului caspic (din zăcământul ŞahDeniz) prin Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria, acum acest proiect se mărgineşte la a aduce gazul românesc din Marea Neagră în Ungaria, în vederea alimentării petrochimiei maghiare! Dar adaugă şi o infrastructură de 5 miliarde mc la cea existentă deja în Ungaria. 

Şi uite-aşa, pe nesimţite, Ungaria va mai dispune de infrastructură suplimentară de 15 miliarde mc, în vreme ce România este ocolită de toate coridoarele regionale de transport al gazelor. Nu ne-ar mira, în acelaşi context, ca Ungaria să devină hub regional şi pentru gazul lichefiat adus de americani în Polonia, fapt foarte posibil dacă se realizează – cu bani europeni -gazoductul ce va uni terminalele de gaz lichefiat din Polonia şi Croaţia, gazoduct care va străbate Ungaria.....

Centrala de la Paks-bârna din ochii oficialilor români

Să trecem acum la cea mai spinoasă problemă: centrala de la Paks. E un subiect care, cu rarisime excepţii, nu s-a bucurat de nicio dezbatere publică la noi, iar politicienii îl ignoră vinovat şi aproape cu desăvârşire.

În primul rând, trebuie stabilit de ce proiectul de la Paks ar trebui să fie o mare prioritate pentru România. Ei bine, proiectul ruso-maghiar se află la doar 120 km de Timişoara şi constă în două noi reactoare (tehnologie VVER, unul de 1100 şi altul de 1200MW) care se adaugă celor patru reactoare (de câte 500 MW) deja în uz de la această centrală, adică vorbim de dublarea capacităţii instalate la Paks. 

Cele două noi reactoare ruseşti vor dubla pericolul nuclear pentru vestul României, aspect nu numai neglijat de autorităţile române, dar chiar împins voit spre derizoriu. După o logică de nimeni înţeleasă, România a fost ţara care s-a luptat cu pericolul de a avea o centrală rusească în Bulgaria dar ignoră acelaşi pericol în Ungaria.

De ce pericolul atomic era mai mare la sud de Dunăre decât în vestul ţării? Care este raţiunea pentru care Ministerul Mediului din România a avizat acest proiect în semi-clandestinitate, fără o dezbatere publică reală (s-a organizat o singură sesiune, neanunţată, la Oradea, nu la Timişoara sau Arad)?

 Este momentul să spunem că tehnologia utilizată la Paks (VVER-440/213, datând din 1974) are aproape 50 de ani vechime, iar vârsta centralei ca atare este de peste 35 de ani, primul reactor fiind pus în funcţie în 1982.

Contractor general în anii 70-80 a fost compania sovietică Atomenergoexport. VVER este acronimul sovietic pentru „reactor cu apă sub presiune” şi este prima generaţie de echipament nuclear sovietic care respectă standarde de siguranţă uniforme.

Aceste reactoare au generat mai multe incidente notabile: în 2003 un incident serios la reactorul 2 (de gradul 3 pe scala INES- International Nuclear Event Scale), unul de gradul 2 în 2009 şi încă unul în 2016. 

Trebuie precizat că şi alte companii străine au fost interesate de afacerea Paks, printre care şi firma americană „Westinghouse”, dar Guvernul de la Budapesta a preferat să ofere contractul fără niciun fel de proceduri de licitaţie sau selecţie de oferte unei firme ruseşti, ceea ce trezeşte şi suspiciuni de corupţie.

Dacă acestea se adeveresc, şi dacă ruşii au reuşit să corupă un guvern dintr-un stat NATO, atunci alianţa nord-atlantică are o gravă problemă de securitate, pentru că asemenea afaceri de corupţie au întotdeauna consecinţe, în special şantajul ulterior la care sunt supuşi demnitarii presupus corupţi de către ruşi.

Pentru a înţelege pe deplin importanţa crucială a acestei capacităţi este suficient să observăm că centrala a furnizat în anul 2015 15834 GWh energie electrică, adică 52.7 % din producţia energetică a ţării vecine. 

Proiectul ruso-maghiar este în valoare de 12,5 miliarde USD, din care 10 miliarde USD reprezintă un credit acordat de către Federaţia Rusă Ungariei iar 2,5 miliarde USD reprezintă contribuţia Budapestei. Cei 12,5 miliarde USD se vor cheltui până în 2025 (când se va pune în funcţie reactorul 6) iar rambursarea creditului se va face în 21 de ani astfel: pe durata proiectului doar dobânda de 3,95% anual, în următorii 7 ani 25% din credit cu o dobândă anuală de 4,5%, în anii 8-14 35% din credit cu o dobândă anuală de 4,8% iar în ultimii 7 ani 40% din credit cu o dobândă anuală de 4,95%. Practic, acest credit adaugă 16% (credit plus dobânzi) totalului datoriei publice a Ungariei şi reprezintă 14% din PIB-ul nominal al statului respectiv.

Ce câştigă Ungaria de aici? Îşi va dubla producţia de energie atomică (ieftină şi curată) ajungând la 30000 Gwh/an şi cun un total de energie electrică produsă de aproape 45000 Gwh/an, făcând un salt de 7-8 locuri în clasamentul mondial al producătorilor de energie electrică, ajungând la nivelul Bulgariei, cam pe locul 55-56.

Spre comparaţie, România produce pe an aproximativ 64000Gwh, adică cam cu 40% mai mult decât va produce ţara vecină, care are totuşi un teritoriu de două ori mai mic , o populaţie de două ori mai mică şi nu are resurse naturale !

Are Ungaria nevoie de această cantitate de energie electrică? Consumul de energie electrică anual al maghiarilor nu depăşeşte 23-24000 Gwh, spre deosebire de România , care are un consum intern de 48000 Gwh/an. Practic, în urma investiţiei de la Paks, Ungaria va avea o disponibilitate de export mai mare decât a României!

Oricum, astăzi, Ungaria exportă mai multă energie electrică decât România, fiind al 22-lea exportator mondial iar noi fiind abia pe locul 35 global. Să mai adăugăm şi faptul că energia nucleară este mai ieftin de produs decât cea pe bază de combustibil fosil (cărbune) sau decât cea produsă din gaz natural...

Într-un raport din 2015, Comisia Europeană identifica gradul de interconectare a reţelelor electrice din statele membre şi Ungaria se afla la 29% iar România la doar 7% (sub nivelul minim de 10% cerut statelor membre ale Uniunii Europene)- ENTSO-E, Scenario Outlook and Adequacy Forecast 2014.

Cu alte cuvinte, strategia Ungariei în domeniul electricităţii este simplă dar eficientă: producţie ieftină (cu sursă nucleară), capacităţi de export semnificative, grad ridicat de interconectare a sistemului energetic.

Adică Ungaria, vrea şi va deveni un hub pentru energia electrică de mare importanţă regională. În paralel, România rămâne cu o structură de producţie mai scumpă, cu o disponibilitate de export mai mică şi cu capacităţi de interconectare mult mai reduse.

În loc de final. Proiectul lipsei de proiect?

Ceea ce am numit în acest material proiectul regional al Budapestei este acum mai limpede în contururile sale principale: o Ungarie hub regional, sfidătoare şi mobilizată, condusă de un lider care se vizează un Putin mai mic, pentru care UE este doar un instrument, nu un proiect, eficace european prin lobby-urile formate din asociaţiile de minorităţi etnice din jurul său, iar, prin recul, o Românie izolată, deci mediocrizată la nivel european sau global, cu o minoritate maghiară resurgentă şi predată aproape complet Budapestei. Asta doreşte Ungaria şi pentru asta lucrează intens şi, să admitem, relativ eficace. 

Partenerii de drum se ivesc rapid şi îşi oferă serviciile, cu agenda lor personală, nu neapărat identică cu a Budapestei. Iar Rusia este candidatul ideal. Interesată de Ungaria ca actor utilizabil în deciziile europene sau euroatlantice, Moscova joacă în regiune pe toate diapazoanele posibile. Ungaria i-a deschis uşa larg şi riscă să fie copleşită. Riscurile sunt majore, iar Budapesta nu are nicio garanţie că va câştiga acest pariu riscant. Când crezi că dansezi cu Diavolul, de fapt Diavolul dansează cu tine... 

Ungaria poate eşuat din nou, ameţită de fantasmele cu care se îmbată singură. Şi atunci nu vom putea decât să reluăm vorbele lui Nicolae Iorga, deja invocate: „din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă suntem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate şi neputinţa de a se conduce în momente de criza”. 

Dar problema noastră, până la urmă, nu e nici ce joacă Rusia sau Ungaria, nici dacă pariul Budapestei se va prăbuşi sub greutatea propriilor orgolii şi năzuinţe de (mică) mare putere. Miza noastră este proiectul regional al României care, astăzi, stă sub semnul lui Caragiale: e doar sublim... Deocamdată, ne asumăm un rol secundar în regiune, cedând prim-planul Budapestei (şi „tovarăşilor ei de drum”), deşi geografia, resursele şi istoria recentă ne-ar fi îndreptăţit la mai mult.

De aici trebuie să înceapă orice discuţie serioasă despre România în prag de Centenar.

Dan Dungaciu este profesor universitar la Universitatea din Bucureşti şi Preşedintele Fundaţiei Universitare a Mării Negre;

Petrişor Peiu este lector universitar la Politehnica Bucureşti şi Directorul Departamentului de Analize economice a Fundaţiei Universitare a Mării Negre.