Europa, gralul şi voturile turceşti, franceze şi britanice

FOTO Guliver / Getty Images / Chris McGrath

Trei scrutine de la marginile continentului livrează energie celor nu atât flămânzi de pâinea cea de toate zilele, cât însetaţi de conţinutul Gralului şi capacitatea de a prefigura drumul pe care a pornit Europa.

Faţă cu cele trei scrutine, din care unul consumat, iar alte două anunţate, experţii se comportă cum nu se poate mai diferit. Şi totuşi, conţin toate aceeaşi lecţie pentru Europa.

Puţini specialişti se îndoiesc că, odată validat în ciuda neregularităţilor lui vădite, referendumul turcesc pentru schimbarea Constituţiei va transforma Turcia într-o sumbră tiranie otoman-islamistă.

Cum mai poate oare încăpea această Turcie în NATO care, totuşi, în calitatea ei de comunitate de valori liberale, e mai mult decât un simplu pact defensiv? Şi cum de a acceptat Occidentul perpetuarea negocierilor de aderare a Ankarei la UE atâta amar de vreme, încurajând astfel deriva ei în isme feudale şi de secol XIX şi XX? Iată un enorm mister. La fel de tainică e reacţia nu doar bosumflată, ci şi uşor surprinsă a unor state ca Germania şi Austria la votul turcesc, în ciuda unei evidenţe exprimate de Angela Merkel acum o săptămână de ani.

Cine plăteşte în Europa oalele sparte? Dar timpul irosit?

În 2010, şefa guvernului german admitea, împreună cu omologii ei conservatori de la Paris şi Londra, că integrarea imigraţiei musulmane din Europa a eşuat. Electoratelor vest-europene nu le-a scăpat că, în majoritatea lor, turcii cu drept de vot care s-au exprimat la urne, în Germania şi Austria, în plebiscitul vrut în 2017, de Erdogan, i-au făcut tiranului de la Ankara pe plac. Căci au optat pentru prefacerea sistemului politic turc într-unul prezidenţial.

Ceea ce a redeschis dezbaterea unde s-a închis cu şapte ani în urmă. Se pune o întrebare simplă. Cine plăteşte în Europa oalele sparte? Dar timpul irosit?

Respectul faţă de vrerea cetăţeanului

Dacă experţii sunt unanimi în a aprecia nefastele consecinţe ale referendumului turc, la fel de puţini au dubii cu privire la victoria Theresei May şi a partidului ei conservator în alegerile anticipate din iunie, anunţate de şefa guvernului britanic, ori cu privire la natura tactică a opţiunii ei.

Desigur, se articulează la stânga spectrului politic speranţe pe cât de vagi, pe atâta de nerealiste. Britanicii, afirmă unii frecându-şi mâinile de bucurie, vor avea o şansă de a invalida Brexitul printr-un nou vot. Numai că rezultatul alegerilor din Regatul Unit pare clar încă de pe-acum. Conservatorii lui May vor câştiga probabil net şi vor obţine un mandat puternic pentru negocierile privind divorţul de europeni. Laburiştii riscă să rămână unde sunt, în speţă la pământ, unde le e de altfel locul, de când la cârma lor nu se mai află un centrist ca Blair, ci un extremist de stânga, precum Corbyn.

Ştirea cea mare ar trebui să fie însă alta. Şi-anume, că toate partidele britanice, inclusiv cel laburist, aflat departe, la distanţă mare, în sondaje, în urma conservatorilor, sunt de acord cu anticipatele. Dincolo de variile utopii nutrite de probabilii perdanţi şi de calculele tactice ale prezumtivilor ganianţi, guvernanţii actuali, se ascunde în acest acord referitor la anticipate un adevăr fundamental privind vitalitatea democraţiei engleze.

În cauză e fidelitatea britanicilor faţă de instrumentul votului. E vorba de credinţa lor în forţa sa terapeutică, dacă nu şi în virtutea lui teurgică, în demnitatea cetăţeanului şi deci şi a opţiunii lui. Iată de altfel şi motivul pentru care Theresa May, care favorizase rămânerea Britaniei în UE, n-a ezitat în urma referendumului de acum un an să se alinieze voinţei majorităţii cetăţenilor. Urmaşa lui Maggy Thatcher a statuat atunci, fără echivoc, că nu se pune problema să nu se materializeze voinţa de Brexit a electoratului britanic.     

E un ce politic igienic, moral şi, ca atare, tămăduitor, în acest respect indiscutabil faţă de voinţa electoratului şi drepturile sale de a se exprima când se ivesc situaţii realmente noi. Iar în acest respect e o sportivitate şi o onestitate pe care nu le pot asocia decât spiritului cavaleresc. Acest respect contrastează violent cu dispreţul afişat de penalii parlamentari dâmboviţeni faţă de hotărârea românilor de a avea un for legislativ unicameral, cu 300 de deputaţi. 

Desconsiderarea valorilor europene

La polul opus al acestei clarităţi morale se situează nu doar lipsa de probitate democratică din tribulaţiile de la Casa Poporului, ori plebiscitul turcesc, ci şi perspectivele scrutinului care va avea loc peste câteva zile în Franţa. În timp ce experţii nu manifestă mari dubii cu privire la consecinţele voturilor din Marea Britanie sau Turcia, nu puţini au intrat în fibrilaţii fireşti din pricina deznodământului celui franţuzesc.

Nu e clar defel, în speţă, dacă în turul doi nu se vor confrunta extrema stângă cu extrema dreaptă, cetăţenilor rămânându-le doar să aleagă între ciuma colectivist-dictatorială şi o mortală holeră totalitară. Dar, cum s-a ajuns aici? Cum e posibil ca Hexagonul să-şi scoată la mezat democraţia şi odată cu ea nu numai viitorul Franţei, ci şi pe-al Europei? De unde oare virulenţa populismelor ei?

Nu e poate nevoie să dăm pe gât licoarea conţinută-n Gral, ori să ne întoarcem prea mult în timp, ca să înţelegem sursa răului care confruntă nu doar Franţa, ci partea continentului aflată între frontierele turceşti şi Marea Mânecii. Şi nu e nevoie de recursul la explicaţia simplă a otrăvii picurate în sufletul francezilor de propaganda rusă, de trolii şi ideologii Moscovei.

E suficient să evocăm o sminteală tipic franţuzească. E vorba de scrânteala exagerării să-i spunem hiperdemocratice, subsumată relativismului şi nihilismului subiacent curentului postmodernist întemeiat de filosofi francezi ca Lyotard, Foucault, ori Derrida, pe linia unui Nietzsche-D-zeu-e-mort.

Ajunse aici, Franţa şi Europa, care s-a adăpat la izvoarele relativismului francez şi riscă să derapeze în resentiment, dezbinare şi antidemocraţie, au datoria de a opta. Alternativele care le-au mai rămas sunt cele materializate la marginea continentului. Pe tejghea se află, ca marfă, putinismul şi erdoganismul, pe de o parte. De cealaltă parte nu-mi pare să existe decât o ţâră de sportivitate şi onestitate.

Din ele se naşte spiritul cavaleresc, substanţa care-i determină pe oameni să-şi asume aventura căutării Gralului. Cel modern s-ar putea să conţină valori de care nu se poate lipsi nicio democraţie liberală autentică. Să sperăm că-l vom găsi şi vom alege măcar de-acum încolo bine.