De ce riscă să „moară” Nabucco?

Proiectul Nabucco, gândit ca o sursă alternativă de aprovizionare cu gaze din zona caspică, a reprezentat o miză importantă a Bruxellesului, Washingtonului și, de ce nu, a Bucureștiului.  Circumspecția cu care au privit autoritățile române „stream”-urile rusești, au determinat creșterea mizei din jurul gazoductului Nabucco, care pare din ce în ce mai nefezabil.

Toata presa românească a ţinut să comenteze declaraţia din 18 iunie a vice-preşedintelui Gazprom, Alexandr Medvedev, cum că studiul de fezabilitate pentru proiectul privind construcţia gazoductului South Stream „va lua în calcul trecerea conductei prin România în locul Bulgariei”.
Destul de vagă, în fond şi în formă, declaraţia a provocat entuziasm (prea) puţin ascuns la Bucureşti, fapt de remarcat în condiţiile în care pe 19 martie Traian Băsescu a promulgat Legea pentru ratificarea Acordului dintre Austria, Bulgaria, Ungaria, România şi Turcia privind Proiectul Nabucco.
Ce s-a întâmplat între 19 martie şi 18 iunie?  Păi s-a întâmplat că în aprilie Austria a semnat cu Rusia tocmai participarea la... South Stream.

Nabucco - proiect politic
În septembrie anul trecut, comisarul european pentru energie de la vremea respectivă, Andris Piebalgs, declara în faţa Parlamentului European că nu se pune problema ca Nabucco să eşueze! O lună mai tarziu, la Bucureşti, Joschka Fischer dădea asigurări că gazoductul va fi aprovizionat cu gaze din Azerbaidjan, Turkmenistan şi din... nordul Irakului (!?). Noul comisar european pentru energie, Guenther Oettinger, nu a ezitat însă să afirme că, menţinând Nabucco drept prioritate, Bruxellesul ar putea susţine şi South Stream!
La rândul sau, Paolo Scaroni, directorul ENI, a propus o cale de mijloc: cele două gazoducte să fie combinate, din raţiuni de reducere a costurilor. Propunere respinsă aproape imediat de ministrul rus al energiei, Serghei Smatko, care a afirmat că Rusia vrea sa aibă propria ei conductă.

Lipsit de viabilitate

Iar Moscova pare să aibă suficiente motive să se simtă tare pe poziţie. Mai întâi, este faptul că toate ţările implicate in proiectul Nabucco au deja, sau speră şi insistă să găsească, alternative. Turcia, Bulgaria şi Ungaria au avut prudenţa să negocieze, din timp, şi participarea la South Stream. Bulgaria pare să-i fi supărat acum pe ruşi, dar probabil că împăcarea nu va întârzia. Serbia a bătut şi ea palma cu Vladimir Putin, tot pe această temă. Al doilea motiv al încrederii Rusiei în succesul South Stream este că Nabucco nu prea are, sau mai precis nu prea MAI are, de unde să ia gaze. Chiar cancelarul german Angela Merkel afirma că problema gazoductului europen nu este atât finanţarea cât însăşi aprovizionarea cu gaze. Joschka Fischer indica Azerbaidjanul ca una din sursele de aprovizionare, însă Rusia şi Azerbaidjanul au semnat un acord pentru exportul de gaze azere în Rusia pentru perioada 2010-2014, iar în februarie anul acesta, preşedintele societăţii azere de gaze naturale, SOCAR, a declarat că este gata să ia în calcul participarea la South Stream.
În iulie 2009 liderul turkmen, Gurbanguli Berdimuhamedov, a trezit speranţe afirmând că ţara lui vrea să-şi diversifice exporturile şi are destule rezerve de gaze naturale ca să aprovizioneze şi Nabucco. Dar... a intervenit vizita la Aşhabad a lui Dimitri Medvedev, în septembrie 2009, după care Turkmenistanul şi-a reluat exporturile către Rusia - chiar la un preţ mai mic decât înainte! În plus, discretă şi eficientă, China a încheiat deja un contract ca să cumpere, începând chiar din 2010, 52 de miliarde de metri cubi de gaz turkmen anual. Având atâtea debuşeuri asigurate, vor mai risca turkmenii să se certe cu Moscova? Şi, dacă ar risca, mai au capacităţi de productie neacoperite?
Peste toate acestea, Nabucco mai este şi copilul cu prea multe „moaşe”. Botaş, Bulgargaz, Transgaz, OMV, MOL şi RWE reprezintă şase ţări cu interese diplomatico-economice diferite. În plus, nici una dintre cele şase „moaşe” nu este destul de puternică pentru a fi „motorul” proiectului. Prin comparaţie, în South Stream sunt implicate doar Gazprom, ENI şi, mai nou, Gaz de France, sprijinite puternic de guvernele respective. Trebuie să acceptăm că forţele - financiare, tehnologice şi politice (în ultimă instanţă!) - ale acestor trei actori globali nu suportă comparaţie cu cele ale consorţiului Nabucco.
Peste toate indoielile s-a mai adaugat si recenta declaraţia comisarului Oettinger catre Suddeutche Zeitung: că gazoductul european ar putea să nu fie operaţional decât în 2018, în loc de 2014, cum era termenul iniţial.
Aşa stând lucrurile, răspunsul este simplu: Nabucco riscă să moară pentru că nu prea are şanse să se nască!