1. Este tare păcat că un moment atât de important precum dezbaterea din plenul Parlamentului European a început cu o bâlbă realizată cu succes de Dan Nica, europarlamentar PSD, care a cerut preşedintelui de şedinţă să aprobe ca Tudorel Toader, ministrul justiţiei din România (aflat în sală) să poată lua parte la discuţii, măcar cu răspunsuri la problemele ridicate. Nu s-a putut deoarece, pur şi simplu, nu era de competenţa preşedintelui de şedinţă să facă modificări în lista de vorbitori aprobată în Conferinţa Preşedinţilor (şefii grupurilor parlamentare din PE). Punct şi de la capăt, cu părere de rău din partea organizatorilor care au precizat că, aşa cum prevăd uzanţele, prim-ministrul Viorica Dăncilă primise o invitaţie formală de a fi prezentă la dezbatere. N-a venit şi e tare păcat.
 
2. În intervenţia comisarului Vera Jurova, responsabil pentru domeniul justiţiei, a revenit obsesiv un termen: îngrijorare. Îngrijorare faţă de modificările propuse pentru legile justiţiei, faţă de viteza cu care s-a desfăşurat procesul de evaluare şi de vot, îngrijorare faţă de faptul că, în ciuda apelurilor repetate ale organismelor de la Bruxelles, nu a fost cerut nici până azi avizul Comisiei de la Veneţia. O îngrijorare motivată de semnale convergente, cum spunea domnia-sa, atât europene cât şi internaţionale, aluzie evidentă la binecunoscutul comunicat venit din partea Departamentului de Stat al SUA. Mai mult, spunea doamna Jurova, îngrijorările respective sunt împărtăşite şi de Consiliul European dar şi de Consiliul Europei. Context în care a dat şi o informaţie foarte interesantă care dă măsura gravităţii reale a situaţiei din România, cel puţin aşa cum este percepută de cei din GRECO, organismul Consiliului Europei care grupează acţiunea „statelor împotriva corupţiei“ şi care, după mai multe rapoarte de evaluare de etapă asupra României, a decis ca, în luna martie, să publice un raport special pe situaţia din ţara noastră, o analiză extensivă asupra conţinutului modificărilor conţinute în noul pachet al legilor justiţiei.
 
3. De remarcat, din nou, cu tristeţe, deosebirea extremă de abordare a tematicii aflate în discuţie între reprezentata Preşedinţiei rotative a Consiliului şi cea a Comisiei, alături de europarlamentarii din celelalte State Membre şi ai noştri care au folosit acelaşi obişnuit ton nervos, cu acuzaţii dure împotriva adversarilor (duşmanilor de moarte) politici din România, întărind senzaţia că disensiunile din politica noastră ar fi. de fapt, expresia unei rupturi profunde şi iremediabile. Din punctul meu de vedere, este o greşeală gravă şi care este expresia unei neştiinţe a jocurilor politice la nivel înalt. Ai noştri, iarăşi, s-au constituit ca porta-vocea partidelor din România şi nu au oferit contra-argumente precise, bazate pe textele noilor legi sau cu argumente care să fie înţelese de cei din sală. Un exemplu: dacă discursul denunţând protocoalele dintre SRI şi DNA, ordinele de intercepţie etc, spune ceva audienţei interne din România, mi-e foarte greu să cred că europarlamentarii alţii decât cei români, au datele necesare pentru a judeca aceste lucruri, pro sau contra.
 
4. Dezbaterea în sine a mai arătat ceva, mai precis spus a reconfirmat la modul cel mai ferm  faptul că, nici măcar pe o problemă atât de serioasă care, relativ uşor, poate să ducă la demararea etapelor iniţiale ale unui proces de sancţiuni (evocat deja de unii europarlamentari), nu poate să producă un material de poziţie comun, cu toate argumentele pro şi contra, dar asumat de acest grup parlamentar ca un gest de responsabilitate faţă de destinul României. Nu s-a putut. Nu se poate.
 
5. Poate, într-o bună zi (dar nu ştiu când) românii se vor sătura definitiv de transpusul bălăcărelilor imunde de acasă în Parlamentul European sau în celelalte organisme europene. Poate încă nu se înţelege ce efect au prezentările apocaliptice însoţite de apelative mai mult decât injurioase, adeseori în limbaj de mahala, care vizează fie persoane fie din ţară, fie chiar colegi europarlamentari (români, fireşte), cele care stârnesc de regulă entuziasmul presei tabloide dar şi trezesc apetitul corespondenţilor de presă care au o pată de culoare „made in Romania“ pentru a-şi argumenta relatările altfel foarte serioase asupra dezbaterilor de la Strasbourg.
 
6. Iată doar un exemplu de creare inutilă de tensiuni: după ce, ce ceva timp în urmă, tot pe problemele justiţiei din România, europarlamentara Maria Grapini lua pe toată lumea prin surprindere spunând că este dezamăgită la nivel personal de prestaţia profesională a lui Frans Timmermans, prim-vicepreşedintele Comisiei Europe, de data asta i-a arătat un cartonaş roşu similar şi doamnei comisar Jurova care, nici dânsa, nu este informată de situaţia din România. Se reia astfel poziţia dură a şefilor Parlamentului din România, numai că, de data asta, acuzaţiile se mută la Bruxelles. Desigur, este dreptul legal al doamnei Grapini să zică ce-i trece prin minte. Şi, după cum se vede, chiar şi zice. Că e ne face bine sau nu, că e de folos sau nu, asta este o cu totul şi cu totul o altă problemă. 
 
7. Dacă nu aţi apucat să vedeţi dezbaterea, chiar merită dacă vreţi să intuiţi cu destul de mare precizie cum se desenează deja următorii paşi şi de ce anume, cred eu, am mai adâncit cu bună ştiinţă un curs de confruntare şi ne-am reîmprospătat imaginea de ţară dintr-o periferie excentrică a UE.