Cum poate România să împace parteneriatele strategice cu Turcia şi Israel
0
Ieri la Ankara au avut loc consultări româno-turce la nivel de secretari de stat din MAE şi a fost finalizat Planul de Acţiune pentru implementarea Parteneriatul Strategic dintre România şi Turcia, semnat în decembrie 2011. Recentul parteneriat semnat cu Turcia şi noua dinamică de parteneriat cu Israelul ridică întrebări legate de dimensiunea levantină a politicii noastre externe. Diplomatul Andrei Ţărnea explică în cea mai
Articol din ediția nr. 29 a FP România (iulie/august 2012), din 20 iulie la toate standurile de presă.
Prosperitatea noastră este legată în parte de viitorul UE, în parte de propriile noastre performanţe de creştere. În pofida naturii adesea dezolante a dezbaterii interne, interesul naţional românesc se joacă, totuşi, dincolo de supravieţuire şi creştere marginală.
Recentul parteneriat semnat cu Turcia şi noua dinamică de parteneriat cu Israel ridică întrebări legate de dimensiunea levantină a politicii noastre externe. O linie nouă sau continuitate? Este o coincidenţă succesiunea între semnarea parteneriatului strategic cu SUA, şedinţa comună a guvernelor român şi israelian şi semnarea la finele anului trecut a declaraţiei de parteneriat strategic cu Turcia? Sunt aceste parteneriate compatibile între ele? Şi ce beneficii aşteaptă pe termen mediu şi lung România de la ele? Răspunsurile depind de cum materializăm promisiunea acestor parteneriate şi, mai ales, de cum evoluează relaţiile chiar între SUA, Israel şi Turcia.
Atât în plan bilateral, cât şi în plan multilateral, România este în situaţia de a juca un rol definit de poziţia sa geografică şi restrâns de capacitatea sa economică. Dacă definim politica externă şi obiectivele noastre exclusiv în baza limitelor unei anumite citiri a geografiei şi resurselor, ne programăm obiective modeste. Iar asta nu ne caracterizează. Mai degrabă contrariul este specificul şi păcatul nostru. Deficitul de ambiţie este periculos, pentru că, în jocuri cu sumă nulă, lasă loc unor breşe riscante. Excesul de ambiţie nesusţinut de capacităţi e riscant, mai ales când ajunge să fie evident, prin faptul că vulnerabilizează teme şi obiective reale şi atenabile. Credibilitatea este un instrument important si aceasta depinde de realismul obiectivelor. (...)
Turcia cu care lucrăm
Turcia se află în plină regândire a politicilor sale de vecinătate extinsă. Vom asista, totuşi, la schimbări notabile de agendă şi ton. A treia victorie în alegeri a AKP şi a lui Erdogan scade presiunea opiniei publice, dar nu o anulează. Realitatea eşecului celebrei politici „zero probleme cu vecinii” şi a limitelor „noului otomanism” nu înseamnă o scădere a rolului Turciei sau o renunţare la amibţioasa agendă Erdogan-Davutoglu. Anii care urmează vor indica o creştere semnificativă a profilului şi importanţei sale, dar şi o evoluţie a instrumentelor. Economia în creştere, demografia favorabilă, poziţia geografică şi strategică, toate o recomandă ca un actor principal. A şaisprezecea economie mondială, în creştere rapidă dar sustenabilă, o putere militară, o prezenţă activă atât în Asia Centrală, Balcani şi Africa de Nord fac din Turcia un jucător, dacă nu încă global, cu certitudine regional. Pentru România, toate aceste trei zone sunt esenţiale pentru securitate şi dezvoltare. Abordarea lor în parteneriat şi strânsa colaborare cu Turcia intră sub spectrul lucidităţii.
Actuala situaţie, „niciun vecin cu zero probleme”, nu serveşte deloc o Turcie prioritar interesată de creştere domestică şi dezvoltare. Fondat pe un paradox, succesul domestic al reformei Republicii Turce poate să fie un model regional. În termeni absoluţi, emergenţa statului secular şi tranziţia de la rolul viril al armatei în politica internă la o situaţie de democraţie funcţională şi efectivă şi însuşi succesul unui partid islamic sunt o măsură a realizării proiectului kemalist. Dar rolul de factor modelator cere o depăşire a abordărilor excesiv de ambiţioase fondate pe „neo-otomanism”. În politica externă, această tranziţie a indicat trecerea de la obsesia ancorării în Vest la regăsirea dimensiunii vecinătăţii şi apelul la memoria istorică (chiar dacă regândită) a relaţiilor cu spaţiul Mediteranei de Est şi Africii de Nord. Acum este importantă compatibilizarea acestei politici regionale cu proiectul european şi atlanticist al Turciei. Nu e vorba de o renunţare la dorinţa de asumare a unei identităţi occidentale, dar este cu certitudine o altă etapă. Ambiţia Turciei este îngreunată de discursul marcat de un compromis între pragmatism, principii şi un tribut opiniei publice.
Dacă Turcia are să reuşească sau nu ca model pentru spaţiul arab şi nord-african e o discuţie serioasă. În recentul studiu „From Inspiration to Aspiration”, asupra rolului emergent al Turciei în noul Orient Mijlociu, semnat de Sinan Ulgen, visiting scholar la Carnegie Europe, absenţa Europei este circumspectă, dar nu surprinzătoare. Spune mai mult despre limitările UE decât despre opţiunile Turciei. Asta va influenţa şi limita într-o anumită măsură şi opţiunile României. Nu este obligatoriu ca noi să ne sincronizăm lentei afirmări a unei politici europene coerente pentru acest spaţiu. Din contră, dacă reuşim să oferim un model de acţiune facem un serviciu direct intereselor comunitare în spaţiul MENA. Asta ridică miza şi creşte riscurile asumate ale politicii noastre de parteneriat cu Turcia. (...)
Turcia – SUA – Israel
Sentimentul trădării este poate cel mai important motiv al deteriorării relaţiilor dintre Turcia şi Israel şi dintre Turcia şi SUA. Este şi cauza trecerii, cum spune, într-un raport al GMF, Iter Turan, profesor la Universitatea Bilgi, de la o strategie de cooperare la o strategie de competiţie. O Turcie ultradinamică în regiune, şi Erdogan personal, au resimţit ca pe un set de trădări atacul israelian din Gaza în timpul negocierilor mediate de Turcia asupra relaţiilor de proximitate între Israel şi Siria; susţinerea guvernării greceşti a Ciprului, inclusiv în chestiunile legate de resursele de gaz din platforma continentală; eşecul gestionării cazului Mavi Marmara - dar şi mişcarea SUA la Consiliul de Securitate al ONU, care a plasat Turcia şi Brazilia în off side în raport cu dosarul rezervelor iraniene de uraniu. Răceala mai veche în relaţiile cu SUA, cauzată în parte de refuzul Turciei de a susţine atacul împotriva Irakului, a determinat o evoluţie mai puţin predictibilă a raporturilor celor două ţări, care a afectat la rândul ei negativ şi dinamica regională.
Este nevoie de o reaşezare. Nu în sensul diminuării ambiţiilor Turciei, ci în sensul calibrării mijloacelor. Dacă există o certitudine a evoluţiilor, dincolo de termene imediate, precum cele create de alegerile din SUA, este că alianţa strategică dintre SUA şi Israel, pe de-o parte, şi dintre SUA şi Turcia, pe de alta, rămân principalele ancore ale regiunii. Costul opţiunilor Turciei a fost izolarea în Congres şi alianţa lobby-ului armean, grec şi, mai nou, evreiesc împotriva sa. Decizia de a participa plenar şi decisiv la construcţia sistemului de apărare antirachetă este un semnal atât pentru coerenţa opţiunilor de securitate regională şi globală ale Turciei, dar şi pentru sensibilităţile opiniei publice şi politice americane chiar înainte de alegeri – semnalizează şi angajamentul solid al Ankarei pentru securitatea atlantică şi împotriva ameninţărilor legate de Iran. De asemenea, complicatele triangulaţii între Turcia, Azerbaidjan şi Israel, peste vecinătatea iraniană, deschid opţiuni interesante – care merită discutate separat. Tot aşa, dinamica dintre Rusia, Israel şi Cipru are implicaţii pentru politica externă şi opţiunile regionale ale Turciei. Acest ansamblu de evoluţii, pe care conflictul sirian şi evoluţiile din Liban nu fac decăt să le complice, prezintă pentru UE, implicit pentru România, atât o serie de ameninţări securitare dar şi oportunităţi. Şi aici interesele şi opţiunile strategice ale României se întâlnesc cu cele ale SUA, Israelului şi Turciei. Acestea nu sunt liniare şi nici perfect simetrice, dar nu sunt nici cu sumă nulă.
Urmează mai multe teste delicate nu doar pentru Turcia, ci şi pentru relaţia noastră strategică: preşedinţia UE a Ciprului şi poziţia pe care o vor adopta statele UE faţă de reacţia Turciei; problematica energetică; efectele alegerilor din Franţa şi problema legislaţiei care incriminează negarea genocidului armean; gestionarea conflictului inter-confesional din Irak şi presiunea pe care o creează în politica legată de kurzi.
Rusia şi Iranul
Pentru România, două alte zone definesc aşteptările legate de rolul Turciei şi importanţa parteneriatului nostru. Este vorba de relaţia Turciei cu Iranul, respectiv cu Rusia.
Relaţia cu Iranul, şi prin extensie cu Siria, este astăzi re-aşezată destul de clar în linia occidentală, şi de aici vin o serie de posibilităţi re-înnoite de cooperare. Depăşirea eşecului medierii Turciei şi Braziliei a unui acord nuclear cu Iranul via ONU este importantă. Reacţiile sistematice ale unor oficiali iranieni indică faptul că sancţiunile funcţionează şi presiunea creşte. Oferta Iranului de a asista programul de dezvoltare a unor proiecte energetice nucleare în Turcia este tipul de discurs destinat să acopere profunda diviziune între cele două ţări în ceea ce priveşte criza din Siria. Turcia a ales, în termeni clari: nu va cauţiona sau susţine politicile iresponsabile ale Iranului în regiune. Ankara e pregătită să renunţe la relaţia privilegiată cu Teheranul pentru a garanta rolul principal al Turciei ca jucător strategic în regiune. Este primul pas semnificativ de creare a unei politici regionale post „zero problems with neighbours”. Este şi prima decizie care indică substanţă în spatele celebrei „adâncimi strategice” demult clamată de ministrul Davutoglu ca argument pentru politica externă a Turciei în spaţiul MENA.
Aici stă şi oportunitatea şi riscul unei reînnoiri a relaţiilor turco-israeliene. Mai mulţi analişti riscă predicţii în sensul îmbunătăţirii acestor relaţii pe parcursul următorilor ani. Decizia participării plenare a Turciei la scutul american anti-rachetă asigură un pas important în securitatea Israelului. Rămân de depăşit blocaje personale şi circumstanţiale importante. De fiecare dată când se deschide subiectul securităţii regiunii, partea turcă insistă asupra Israelului şi accesului său la arme nucleare. Fără o flexibilizare a poziţiilor Israelului în alte subiecte, ca negocierile de pace, o voltă turcă este de neimaginat. Iar în condiţiile unor importante tensiuni sociale în Israel şi a slăbiciunilor coaliţiei de guvernare, există riscul radicalizării poziţiilor. Acest lucru nu va rămâne fără urmări în relaţia bilaterală. Pe de altă parte, deteriorarea securităţii regionale legată de Siria şi Iran poate să aducă Turcia şi Israelul într-o inevitabilă reconsiderare a opţiunilor.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre Turcia şi Rusia şi implicaţiile pentru România, iarăşi dăm de paradoxuri. Relaţiile lor sunt caracterizate de o competiţie acerbă în Asia Centrală, de o tensiune naturală legată de variate opţiuni şi de controlul tranzitului energetic spre Europa, dar şi de o competiţie reînnoită pentru influenţă în spaţiul MENA, mai ales în Siria. Aceste multiple competiţii iau forme chiar mai tensionate când vine vorba de Cipru sau Grecia. Pe de altă parte, succesul noilor relaţii ale Turciei cu ţări din Balcani ca Serbia, Bosnia şi Herţegovina şi Croaţia indică o capacitate de adaptare la noile realităţi care se poate extinde şi la relaţiile sale cu Rusia. Acordul legat de tranzitul prin apele controlate de Turcia a conductei South Stream este remarcabil fără să fie spectaculos. Această opţiune va creşte volumul vânzărilor de gaz rusesc către Turcia cu circa 2 miliarde pe an în 2012 şi va întări poziţia Rusiei în negocierile cu Ucraina. De aceea este critic important că discuţiile bilaterale România-Turcia şi parteneriatul includ dimensiunea energetică. Nu ştiu dacă partea română a fost la curent cu decizia turcă legată de South Stream.
Nu pot decât să sper că parteneriatul nostru strategic include şi răspunsuri pe termen mediu şi lung legate de viitorul proiectului Nabucco şi al interconectorului electric prin Marea Neagră, dar şi altele legate de interconectarea Turciei cu reţeaua energetică europeană prin Balcani. Politica Turciei faţă de Balcani este un subiect în sine, dar merită menţionată măcar compatibilitatea sa generală cu obiectivele României de ancorare fermă a regiunii în logica europeană şi atlantică. Noul său dinamism în zonă nu trebuie văzut ca o competiţie, ci ca un parteneriat pentru politica şi interesele UE.
Limba comună – americana
Ce rol poate să joace România? Limitat, dar nu lipsit de semnificaţie. Relaţia României cu Israelul este independentă de relaţia cu Turcia şi invers, dar succesul dimensiunii strategice a parteneriatelor noastre este intim întreţesută. Participarea comună la scut este una dintre cele mai importante platforme. Dublată de o reluare agresivă a relaţiilor economice cu spaţiul levantin, poate să fie o întoarcere a sud-estului european în Mediterana de Est. Spaţiul a fost, aproape exclusiv, terenul competiţiei între Grecia şi Turcia, mediată de Rusia şi SUA. Rolul important economic jucat de companii franceze, italiene şi germane nu a fost, până de curând, echivalat de ambiţii politice europene semnificative. Evoluţiile dinamice ale zonei MENA si criza siriană au făcut ca UE să acorde o mult mai mare atenţie regiunii, dincolo de evoluţiile din dialogul de pace israelo-palestinian.
România şi Turcia, ţările în care scutul antirachetă asigură spatele Israelului şi asigură SUA capacitatea de reacţie rapidă la deteriorări ale situaţiei de securitate din regiune, joacă rol de ancore occidentale. Participarea la construcţia strategică este un fapt al geografiei, dar succesul construcţiei politice şi economice are să fie, sau nu, al politicii externe. Numai că aici nu mai vorbim doar de guverne, ci de companii, de reţele de transport, de energie, de investiţii etc. Iar relaţiile româno-turce şi româno-israeliene pot să definească un nou dinamism economic regional.
Parteneriatul cu Turcia este o continuare naturală a relaţiilor noastre cu NATO şi cu SUA, dar şi cu Europa. Cel cu Israel este în categoria excepţii, ţara parteneră nefiind nici în NATO, nici în UE. Numai că puţine ţări au o relaţie de cooperare militară şi strategică cu SUA atât de profundă ca Israelul. Totodată, Israelul beneficiază de un acord de asociere cu UE. Chiar dacă un parteneriat strategic nu a fost semnat, colaborarea inter-guvernamentală româno-israeliană, extinsă şi Republicii Moldova, se fondează pe relaţii istorice şi tradiţie, dar şi pe interese comune actuale şi aşteptări de viitor împărtăşite. Înainte de toate, relaţia strategică cu Israelul vine dintr-o definire comună a securităţii regionale şi globale.
Ambele relaţii trebuie văzute prin logica Parteneriatului Strategic pentru Secolul XXI dintre România şi SUA. România se defineşte ca un aliat solid al SUA în Europa de Sud-Est şi o relaţie strategică cu cei doi aliaţi ai SUA în regiune – Israel şi Turcia – este implicit o formă de întărire a acestei relaţii. De fapt, România închide un triunghi regional care serveşte SUA drept stabilizator strategic. Beneficiul direct pentru noi este securitatea. Întrebarea este cum construim şi dezvoltăm beneficiile indirecte potenţiale. Aici, parteneriatele strategice şi cooperarea bilaterală strânsă pot să fie exact răspunsul optim.
România este legată de Israel la nivel social şi economic. Turcia este unul dintre investitorii importanţi în regiune, iar relaţiile bilaterale sunt semnificative. O creştere a dimensiunii relaţiilor noastre economice aduce beneficii de dezvoltare. Potenţialul de investiţii în sectoare ca tehnologia, educaţia, sănătatea, energia şi transporturile deschid calea unui boom regional. Accesul via Israel la piaţa americană, via România la piaţa UE şi via Turcia la pieţele Asiei Centrale şi ale spaţiului arab fac din acest triunghi o oportunitate unică. Evident că nu lipsită de dificultăţi. Am vorbit de dificultăţile relaţiei dintre Israel şi Turcia şi dintre SUA şi Turcia. Există dificultăţi, e adevărat, de altă scară, şi în relaţiile dintre SUA şi Israel sau România şi Israel.
România ar putea avea succes în a articula în cadrul UE o politică regională pentru Levant. Riscul este să părem prea ambiţioşi. După temeritatea entuziasmului pentru sinergia Mării Negre, România a avut succese rezonabile legate de Strategia UE pentru Marea Neagră şi pentru regiunea Dunării. Ca să reuşim triangulaţia levantină nu e suficient ca SUA să fie interesate. Succesul economic al proiectului depinde hotărâtor de UE. Frigidele relaţii franco-turce şi ambiguitatea relaţiei dintre UE şi Israel este evidentă în subiecte ca votul la ONU pentru recunoaştere statutului de membru a statului palestinian şi statutul său la UNESCO. România are nevoie să convingă ţări ca Polonia şi Germania că această triangulaţie în sud-est este benefică nordului european.
Varianta integrală în FP România nr.29, din 20 iulie la toate standurile de presă.
Andrei Ţărnea este diplomat de carieră, director al Institutului Aspen România.
Se încarcă comentariile...
