Corespondenţă din Bruxelles. Cine sunt (totuşi) partenerii strategici ai României?
0
Lista e relativ scurtă. Chiar neaşteptat de scrurtă. Iată, din sursa oficială pe care o reprezintă portalul Ministerului nostru de Externe, ţările cu care avem încheiate „parteneriate strategice şi relaţii speciale“:
Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord
Dacă este aşa, tehnic vorbind, asta presupune că aceste ţări reprezintă grupul nostru de lobby internaţional, aceasta implicând (şi) sprijinirea proiectelor strategice de ţară ale României. Mai mult, dacă se respectă obiceiul jocurilor diplomatice, ţările presupuse a face parte din grupul de lobby, ar trebui să exercite mai departe un lobby pentru România în propriile lor grupuri de alianţe şi de sprijin şi, prin intermediul acestora, să creeze cadrul favorabil luării unor decizii pozitive pentru România.
Desigur, acţiunea de lobby nu are valenţe absolute, adică nu se exercită necondiţionat pentru orice proiect românesc, nu se produce automat ori de câte ori, în instanţe internaţionale, apare un proiect iniţiat de ţara noastră sau la care ne-am alăturat. Aşa ceva, desigur, este totalmente imposibil şi nici nu poate fi cerut vreodată. În schimb, ar fi firesc să se exercite în momentul în care apare în joc unul dintre proiectele identificate de România drept “mare proiect strategic” . În trecut, am avut două, aderarea la NATO şi UE, iar acum aderarea la Spaţiul Schengen şi la Zona Euro.
Proiecte pe care le-am întârziat nepermis de mult din mai multe motive. Pe de o parte, aşa cum afirmam într-un material scris săptămâna trecută, nu am ştiut cum să ne formăm şi să activăm un lobby de ţară funcţional care să fie centrat pe motorul franco-german. Cel a cărui susţinere este esenţială nu numai pentru toate, absolut toate jocurile care se fac acum ci, mai ales, pentru ceea ce se va întâmpla de acum înainte.
Aceasta deoarece toate deciziile care se iau la Bruxelles, de câteva luni bune încoace, nu mai au în vedere condiţionalităţile considerate ca normale şi fireşti de până acum: miza este noua construcţie, cea a Europei viitoare. Drept care, vizibil, sensibil, se schimbă criteriile de evaluare, se refac alianţele, se reconsideră structurile şi formulele de acceptare. Amintiţi-vă, în acest sens, de avertismentul deloc discret, dat corect şi în timp util de Preşedintele Hollande: ţările care pun problema respingerii cotelor obligatorii de refugiaţi trebuie să-şi pună o întrebare serioasă privind viitorul lor în UE!
Asta în timp ce principalele ţări cu putere semnificativă de vot şi decizie la nivel european rediscută acum formula Schengen, în sensul întăririi şi securizării ei maximale, la pachet cu adâncirea temeiilor instituţionale ale zonei Euro şi puterii sale ca formă principală de rezistenţă a Europei care contează.
În consecinţă, era logic să dorească să ia un timp de respiro până când noile propuneri legislative vor fi discutate şi aprobate şi se vor vedea care vor fi noile criterii de admitere pentru noile ţări.
În loc s-o luăm acum (cum ne este obiceiul de natâta timp) drept un afront personal şi o jignire suplimentară adusă demnităţii României, poate ar trebui să explicăm raţiunile pentru care plătim acum pentru defensiva în care ne-am aflat, cu obstinaţie, în momentul în care toate celelalte ţări îşi activau toate canalele de lobby imaginabile pentru a şti cu cât mai mult timp înainte care sunt noile structuri la care lucrează Comisia Europeană în aplicarea Planului Juncker şi cum pot fi accesate mai bine fondurile deblocate în urgenţă. Adică, cinic spus, pentru a fi parte a jocului, pentru a fi considerate ca având statut de “jucător activ” şi, ca atare, consultate şi invitate la negocierile formale şi, mai ales, informale care s-au desfăşurat şi au loc şi acum la Bruxelles.
România nu a ştiut din timp toate aceste lucruri? Ce ne-au spus atunci partenerii noştri strategici europeni şi euro-atlantici despre momentul oportun în care, profitând de un lobby favorabil intens, am fi putut profita de această situaţie unică în Europa pentru a ne valoriza atuurile noastre geo-strategice evidente? Nu pentru impunerea de pre-condiţii, ci pentru a spune că securitatea reală a Europei nu poate fi nici completă şi nici pe deplin asigurată fără o soluţie unică ce cuprinde în mod natural întreg flancul estic al UE. Deci, cu noi înăuntru, nu în afară...
Acum se fac ultimele ajustări ale acestui plan şi nu ştiu dacă mai este timp pentru rectificări majore de poziţie, dar nimic nu este încă închis. Încă se mai poate negocia, încă se pot aduce corecturi la un mesaj care, deocamdată, este doar reactiv şi pornind din poziţia cea mai nefericită, adică aceea de observator în stare de aşteptare. Cine ar trebui să fie purtătorii de mesaj? Răspunsul ne trimite, din păcate, la situaţia extrem de sensibilă de pe scena politică internă, căci acum este vorba de credibilitatea purtătorului de mesaj în raport cu partenerii eeuropeni. Până să se ajungă la negocierea finală, aceea la nivelul Consiliului European unde evident va fi prezent Preşedintele Johannis, singurul jucător major înspre Bruxelles este dl. Oprea, vice prim-ministru şi ministru de interne, cel care, în lipsa prezenţei şefului guvernului (greu de imaginat de a fi primit la Bruxelloes în circumstanţele prezente), poartă acum răspunderea pentru mesajul României. Şi este, totdată, speranţa de pe care România instituţională o trimite la jocul foarte complicat, nu numai din Consiliul JAI, ci, de acolo, înspre capitalele europene şi Bruxelles.
Extrem, extrem de difcilă misiune deoarece, ca un făcut, din România curg ştiri din ce în ce mai neplăcuter, de la poziţia mereu sub atac a Primului Ministru implicat într-un proces şi dezabuzat (cel puţin) de perspectiva Schengen pe care o consideră momentan închisă, până la anchetele OLAF pentru fraude enorme cu bani europeni (printre multe altele, cazul APIA) şi, pentru a da puţină condimentare suplimentară discuţiilor înainte de Consiliuyl JAI, anunţul că există o anchetă deschisă împotriva unei grupări de falsificatori români de acte care lucra pentru migranţii sirieni care-şi doreau “un chip nou” pentru intrarea în UE. Mai adăugaţi şi ştirea dată de Primul Ministru Victor Pjnbta, în cadrul vizitei sale în Iordania, că suntem pe cale să sădem nivelul, adevărat foarte sever, al sistemului acordării vizelor şi avem imaginea a setului de probleme cu care dorim să apărem în momentul în care, în ce priveşte Zona Schengen, toată lumea discută despre întărirea sistemului de acordare a vizelor turistice şi modificarea criteriilor de admisie a cererilor de azil.
Sisteme cu care, veţi vedea, vom fi de acord, aşa cum vom susţine toate măsurile conexe de securitate conţinute în propunerile Comisiei Europene ca urmare directă a Planului Juncker (prezentate pe larg în alte postări pe acest blog în săptămânile trecute).
Poate ar fi util, măcar acum, să se declanşeze o dezbatere naţională pe aceste documente pentru a avea un rezultat care să reprezinte o poziţie informată şi finală a României. Bazată nu pe zvonuri, nu pe articole din mass-media, ci pe documentele deja publicate şi pe ceea ce se află acum în curs de negociere finală. Altfel, iarăşi, vom fi puşi în faţa unuia sau a mai multe documente finale care să fie echivalente cu un fapt împlinit. Mirându-ne apoi, pe un ton din ce în ce mai duios-populist, cum se face că ni se întâmplă diverse lucruri neaşteptate. Fiind surprinşi sincer de ele, după modelul ce a fost folosit cu succes şi pe care-l veţi mai auzi cu prilejul viitoarelor ninsori, atunci când totul ne va lua iarăşi pe neaşteptate, rezultat al unei conspiraţii meteorologice internaţionale.
Acolo chiar că e greu sau chiar imposibil de făcut lobby dar, în toate celelalte cazuri, ar fi fost posibil şi necesar să se facă.
Nu s-a făcut. Cine răspunde?
Se încarcă comentariile...
