Copiii luminii, Europa decentă şi  speranţe în franceză

„Copiii luminii trebuie să se înarmeze cu înţelepciunea copiilor întunericului, dar să rămână neatinşi de răutatea acestora”, scria Reinhold Niebuhr. Marea aventură a continentului nostru pare deocamdată neatinsă de răutatea celor din urmă. Este ea, însă, inspirată de înţelepciunea celor dintâi?

„Îl iubesc. Este unul dintre filosofii mei favoriţi”. Semnat: Preşedintele Barack Obama. Asta se poate citi pe coperta celei mai recente ediţii din The Children of Light and the Children of Darkness. Ce părere au, oare, despre sfatul lui Niebuhr liderii europeni ai generaţiei noastre?

Integrarea Europei este în măsură copleşitoare un proiect al copiilor luminii, care au abandonat treptat corectivul despre care vorbea, în 1944, Niebuhr: înţelepciunea copiilor întunericului. Şi există un loc de unde riscul eşecului ar trebui să se vadă într-o lumină cu totul specială. Este vorba, desigur, de Franţa. Nu doar   primele proiecte de integrare, ci şi Uniunea Europeană de astăzi şi a ei zonă euro sunt, într-o măsură covârşitoare, proiecte franceze.

Poate că UE post-Maastricht, asemeni predecesoarelor ei, şi-a îndeplinit, în mare, menirea de a oferi Franţei un multiplicator al propriei puteri naţionale. Iar mult-aşteptatul multipolarism va veni: destul de curând, dacă îl definim în termeni de influenţă; ceva mai târziu, dacă recurgem (aşa cum ne-ar sugera copiii întunericului) la vocabularul puterii. Marea problemă este, însă, aceea că nu ştim dacă vocea Europei se va auzi mai tare sau că va fi ascultată cu mai mult respect într-o astfel de lume.

Dar cealaltă menire a comunităţilor şi apoi a Uniunii Europene, pe care nu au scăpat-o niciun moment din vedere întemeietorii şi reformatorii francezi, pare a fi tot mai greu de atins. Era vorba de îngrădirea politică a Germaniei, o putere care – modificând topica şi, uşor, sensul cuvintelor lui Henry Kissinger – este prea mică pentru lume, dar prea mare pentru Europa. Şi în acest scop a fost inventată, la Maastricht,  Uniunea Economică şi Monetară, cu binecuvântarea unui François Mitterrand sensibil la şoaptele realiştilor. Având mereu vocaţia de a-şi propaga valorile şi stilul de guvernare pe întregul continent, Franţa se vede acum aproape silită, tocmai din cauza propriei invenţii, să se schimbe ea însăşi. Primatul economic german tinde tot mai mult să se convertească în primat politic, aşa cum înţeleg foarte bine toţi cei atenţi la raţionamentele copiilor întunericului. Şi tot ei ar spune că îndepărtarea Europei unite de fostul protector american nu va face decât să grăbească şi să accentueze acest proces. Europa poate deveni o voce mai puternică în concertul mondial, dar s-ar putea ca prea puţin din ceea ce va spune ea să mai fie exprimat în franceză.   

Jean Monnet ar fi neplăcut surprins de ceea ce se întâmplă astăzi în Europa. Fără a-i contesta contribuţia altruistă la proiectul integrării, Monnet este, totuşi, cel care, imediat după război, imagina un plan prin care forţa economică germană urma să fie afectată considerabil şi pe termen relativ lung, în beneficiul celei franceze. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost în primul rând o creaţie inspirată de înţelepciunea copiilor întunericului.

La fel şi planul eşuat al Comunităţii Europene de Apărare, chiar dacă, astăzi, el ne poate părea o mostră de idealism. La fel şi încercările de reformare a comunităţilor din perioada preşedinţiei lui Charles de Gaulle, de al cărui nume se leagă, însă, decuplarea (eşuată) de Statele Unite, motivată, probabil, mai mult de temerile înfăţişate de copiii întunericului, decât de speranţele zugrăvite de copiii luminii.

Temerile au fost, de-a lungul deceniilor, un bun liant. Comunităţile au funcţionat bine atâta vreme cât vest-europenii au fost uniţi de: teama de Uniunea Sovietică; teama celorlalţi vest-europeni faţă de resurgenţa germană; teama de imprevizibil şi arbitrar în comportamentul protectorului american; teama faţă de concurenţa japoneză şi aşa mai departe.

Începând cu mijlocul anilor 1980, însă, şi tot mai mult după sfârşitul Războiului Rece, temerile au lăsat loc orgoliilor. Arhitectura de la Maastricht şi dezvoltările ce i-au urmat au făcut ca marile proiecte ale Franţei să se dovedească a fi ceea ce copiii întunericului au bănuit dintotdeauna: ţeluri incompatibile. Problemele de astăzi ale periferiei sudice trimit la marea problemă franceză. Nu pentru că ţara ar avea nevoie de asistenţă, deşi există voci pesimiste care afirmă că – toate celelalte rămânând la fel – doar o schimbare de substanţă a modelului economico-politic va duce la evitarea unui scenariu de tip sudic.

Marea problemă pare a fi, mai degrabă, aceea că Parisul nu are resursele necesare pentru a acoperi costurile presupuse de poziţia de lider european, de pe poziţii egale cu Germania. Poate că proiectul Uniunii Europene a ajutat Parisul să puncteze peste categorie în diverse chestiuni şi în diverse locuri îndepărtate, dar menţinerea în tandemul de conducere european a devenit, în lipsa anticorpilor pe care i-ar fi oferit autonomia în domeniul politicilor economico-financiare, o chestiune de politeţe tot mai rece din partea Germaniei.   

De aceea remediul la criza actuală ar putea veni tocmai din Franţa, locul unde orgoliul şi-a făcut atât de intens simţite consecinţele politice, de-a lungul secolelor. Locul unde voinţa populară este însoţită de mituri mai multe şi mai puternice decât oriunde altundeva. Locul pe care copiii luminii, de care ne vorbeşte Niebuhr, precum şi cei care le-au urmat, îl consideră un adevărat templu. Nu e vorba de a dezinventa ceea ce s-a inventat deja, pentru că aceasta ar fi o aberaţie. Dar la fel de aberant este să afirmi că ceea ce a început într-un fel este condamnat să continue la fel. Francezii, sub administraţia Hollande, se apropie mult de momentul în care s-ar putea vedea nevoiţi să ia în calcul o nouă logică a pieţei unice, în care moneda unică să fie coborâtă de pe falsul soclu intelectual şi politic pe care a fost urcată, abuziv, de idealişti, cu sprijinul bine intenţionat, dar fatal, al realiştilor.

Piaţa unică europeană s-ar putea să nu reziste fără o monedă unică – dar o piaţă liberă şi eficientă, da. Uniunea Europeană s-ar putea să nu reziste fără o piaţă unică – dar o Europă liberă şi decentă, da. Toate acestea sună grozav în franceză, deşi s-ar putea să nu le auzim prea curând.